16 sept. 2009

Maretul Templu, intre mit si istorie I

Templul masonic reprezintã prin bolta sa înstelatã universul Marelui Creator. Dumnezeu-Marele Arhitect al Universului este omniprezent prin creatia sa si vegheazã la lucrãrile noastre de initiere masonicã, fiindcã aici nimic nu este întâmplator.

Fãrã indoialã cã Templul lui Solomon a avut si are valoarea sa, dar importanta sa istoricã si ocultã se relevã nu atât prin existenta sa arhitecturalã, cât prin personalitatea acestui rege biblic. O parte din simbolistica ornamentãrii sale o intâlnim in lojã si, de asemenea, datoritã cavalerilor templieri. De fapt, ceea ce era important la momentul infiintãrii Ordinului era nu templul in sine, aflat in ruinã, ci valoarea a ceea ce se gãsea ascuns pe teritoriul lui si care trebuia gãsit si insusit. Mai era important ca recent creatul Ordin sã capete un blazon, un loc in mozaicul social pe care Biserica Catolicã se strãduia sã-l esafodeze in acele vremuri tulburi. Si denumirea preluatã, aceea de cavaleri ai Templului, era cea mai nimeritã pentru moment, desi, mai târziu, se va dovedi fatalã. La masoni este necesarã perpetuarea constiintei despre Templul lui Solomon fiindcã orice scoalã spiritualã se dezvoltã de la concret la abstract, de la materie la spirit, prin ancorarea candidatului in realitãti istorice sau contemporane care sã-i confere posibilitatea de a se ghida, de a-si stabili criterii de valori. Si nu in ultimul rând este important pentru el reperul cultural, blazonul sub care se asazã. De aceea cred cã, in epoca pe care o traversãm, importantã nu este constructia in sine, ci capacitatea noastrã de a vedea universalitatea si atemporalitatea nu ale zidurilor regelui Solomon, ci ale personalitãtii acestuia. Dacã ne declarãm de acord cã definitia templului este tipicã pentru procesele de cunoastere umanã, socialã, economicã ale unei epoci date si deci cã are o valabilitate limitatã in timp, dacã ne declarãm de acord cã fiinta umanã a evoluat mental si spiritual cãtre un grad destul de inalt de abstractizare, dacã intelegem mesajul ruperii draperiei celei mari din Templul lui Solomon in momentul mortii lui Isus si il interpretãm ca o deschidere a cãii de cunoastere si intelegere pentru orice fiintã umanã cãtre Divinitate, ca o experientã directã, si nu mediatã, atunci putem accepta denumirea de templu, pentru cã Masoneria este un mesaj, are universalitatea ei, are un scop, loja materialã are o ornamentare, existã un personal intr-o tinutã adecvatã care o deserveste. Nu vorbim aici despre o impãrtire a spatiului, ci despre o distribuire a lui care, de la grad la grad, este alta, la fel ca si tinuta, ritualul, ornamentarea, schimbãrile necesar efectuate justificând mai bine ca nicãieri capacitatea de evolutie, de adaptare, de armonizare a fiintei umane care, astfel, iese din sfera planetarului, dupã ce a inteles-o pãtrunzând in dimensiunile Universului.Reflectând la conceptul de universal si atemporal masonic, un frate de grad maxim ar intelege, revãzând si meditând la pasii pe care i-a strãbãtut, de ce fratele Olivier scria, in 1823,: "Societatea noastrã exista inaintea asezãrii acestui glob pãmântesc, in diverse sisteme solare", cuvinte uimitoare si de neinteles pentru multi; de ce Pitagora afirma aceastã dogmã: "Un frate este un alt Eu insumi"; de ce cei nouã mesteri mari ai lui Manole au fost tot la fel ca numãr ca si cei nouã cavaleri care au fondat Ordinul Templier. Cred cã este mai putin important sã ne identificãm cu diverse epoci istorice, date, locuri, oameni si realizãrile lor materiale si mai necesar este sã intelegem cã noi existam dintotdeauna, cã ne-am mai intâlnit si ne vom mai intâlni in lucrarea noastrã de armonizare personalã si socialã cu ceea ce a creat Marele Arhitect al Universului. Trebuie sã acceptãm ideea cã si sortul va deveni, in timp, o componentã sufleteascã, asa cum templul si-a pierdut treptat caracterul material, devenind un edificiu spiritual, sufletesc.
Templul lui Solomon din Ierusalim a fost lăcaşul sfânt al vechilor evrei. După izvoarele biblice se presupune că templul
a existat în anii 22 - 29 fiind una dintre cele mai măreţe construcţii iudaice din antichitate. El a fost distrus în urma revoltei evreilor din anii 66 - 70 e.n. contra stăpânirii romane. In contrast cu alte religii, religia iudaică era o religie monoteistă, ei credeau într-un singur Dumnezeu în cinstea căruia au ridicat templul în Canaan-Ţara Sfântă, azi Palestina. Templul fiind construit în timpul domniei regelui Solomon după exodul evreilor prin Marea Rosie din Egiptul Antic reîntărirea statului iudaic a avut loc ulterior în timpul domniei luiIrod cel Mare.Vreme de mai bine de trei mii de ani, Templul lui Solomon a fost o sursa de fascinatie si centrul unei profunde devotiuni spirituale. De la antecedentele ei din epoca bronzului, concentrate in altarul portabil al triburilor nomade, de-a lungul a nenumarate permutatii in iudaism, crestinism si islamism, ideea care a stat la baza ridicarii Templului lui Solomon – un loc al comuniunii dintre Dumnezeu si om – a capatat nesfârsite adeziuni. Cladirea sfânta a fost distrusa de mai multe ori, ultima data de romani in anul 70 d.Hr., dar marea biserica Sfânta Sofia din Istanbul, Domul Stâncii din Ierusalim, cartierul general al Templierilor, precum si numeroase catedrale medievale au fost concepute ca re-creari simbolice ale Templului original al lui Solomon. Magicienii Evului Mediu au incercat sa tina in frâu, prin practici vrajitoresti, demonii despre care se credea ca ar fi construit Templul, iar mistici de toate credintele au avut viziuni ale unui Templu ceresc aidoma celui de pe pamânt, un loc unde secretele divine puteau fi dezvaluite omenirii. Templul lui Solomon: mit si istorie se bazeaza pe texte sfinte si scrieri mistice, pe opere de arta si de arhitectura, pe reconstructii moderne si fotografii pentru a pune in lumina multitudinea de modalitati prin care Templul si pamântul sacru pe care a fost inaltat au inspirat umanitatea de-a lungul secolelor.
DE MAI BINE DE UN SECOL, evreii şi arabii duc o luptă înverşunată pentru teritoriul statului Israel, marcată de serioase tensiuni şi conflicte armate între cele două neamuri. Această confruntare are rădăcini profunde, de natură religioasă în istoria milenară a poporului evreu, pentru că pe teritoriul statului Israel există numeroase mărturii ale legăturii deosebite dintre poporul evreu şi Dumnezeu, dar şi în istoria neamului arab, care se trage tot din Avraam. Mai întâi de toate, Israelul a fost dăruit de Dumnezeu evreilor, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, strămoşul neamului lor: „Eu sunt Dumnezeul cel ce te-am scos din pământul Haldeilor, ca să-ţi dau ţie pământul acesta să îl moşteneşti pe el. (…) În ziua aceea au făcut Dumnezeu făgăduinţă cu Avram zicând: seminţiei tale voiu da pământul acesta” (Facerea 15, 7, 18). într-o vreme în care oamenii îl uitaseră pe Dumnezeul cel adevărat şi ajunseseră să se închine soarelui şi stelelor, Dumnezeu îşi alege neam de oameni credincioşi, poporul evreu, al cărui întemeietor este Avraam, pentru a duce mai departe credinţa cea adevărată.Istoria poartă neamul evreiesc în Egipt vreme de patru sute de ani, unde el va fi rob lui Faraon, care îi asupreşte şi îi pune la munci grele. Dar Dumnezeu îşi arată milostivirea faţă de neamul născut din Avraam şi îşi împlineşte făgăduinţa: El face minuni mari şi înfricoşate pentru a-i înspăimânta pe Faraon şi pe egipteni, dar şi pentru a-i încredinţa pe evrei că El este Dumnezeul cel adevărat; El îi scoate pe evrei din robia egipteană „cu mână tare şi cu braţ înalt” şi îi călăuzeşte, prin proorocul Său Moise, către pământul făgăduinţei – „pământul care curge lapte şi miere”.
După ieşirea din Egipt, pe Muntele Sinai, Dumnezeu se descoperă lui Moise spre a-l învăţa legea pe care trebuia s-o respecte poporul ales; El îl povăţuieşte pe Moise pentru a-i învăţa pe evrei să se închine Dumnezeului celui adevărat, Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care îi scosese din robia egipteană. Prin Moisi, El dă poporului învăţături şi legi, judecăţi şi îndreptări şi îi arată cum trebuie să îl cinstească, cum să se închine şi ce jertfe să-I aducă. Deşi legea învăţa despre un Dumnezeu nevăzut şi nematerial şi interzicea crearea de imagini ale Lui, poporul avea nevoie de un loc anume care să constituie semnul prezenţei deosebite a lui Dumnezeu în mijlocul său, un loc unde să poată înălţa rugăciuni către El şi să-I aducă jertfe. însă, aflându-se pe cale către pământul făgăduinţei şi străbătând Pustia Sinai, fiilor lui Israil le era cu neputinţă să ridice un templu lui Dumnezeu.
De aceea, Dumnezeu îi învaţă într-amănunt cum să alcătuiască un templu transportabil, adaptat la nevoile pribegiei lor: „Şi vei face mie lăcaş sfânt, şi mă voiu arăta între voi” (Ieşirea 25, 8). Era cortul mărturiei – un templu de dimensiuni reduse ce a fost alcătuit într-un mod aparte, special pentru a putea fi transportat în cursul călătoriei (jertfelnicele şi alte obiecte mai mari aveau verigi în care intrau drugi de lemn pentru transport). Cortul a fost construit în timpul unui popas mai lung (potrivit Ieşirea 36-39), fiind împodobit cu toată frumuseţea şi scumpătatea care existau în tabăra evreilor: lemn de salcâm de Sinai, ţesături scumpe, piei lucrate şi aur.
Cortul era alcătuit dintr-o curte exterioară şi interiorul propriu-zis al cortului. în curte se aflau jertfelnicul pe care se aduceau arderile de tot şi baia de aramă unde se curăţeau preoţii pentru a intra înlăuntrul cortului. Interiorul cortului era împărţit în două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta ocupa două treimi din cort şi în ea se aflau jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe (menora). în sfânta sfintelor, despărţită de sfânta printr-o perdea anume (catapeteasmă), se afla un singur lucru, dar cel mai sfânt dintre toate obiectele cortului, sicriul legii. Acesta era acoperit cu un acoperământ de aur, numit acoperământul împăcării, deasupra căruia se aflau doi heruvimi de aur. în sicriu se aflau tablele legii, un vas de aur cu mană cerească şi toiagul lui Aaron ce odrăslise prin minune, ca mărturii ale minunilor săvârşite de Dumnezeu pentru poporul ales şi ale călăuzirii sale dumnezeieşti.
Ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, cortul mărturiei era un element de unitate religioasă pentru cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu şi în el slujeau preoţi anume rânduiţi pentru feluritele slujbe. De-a lungul călătoriei către pământul făgăduinţei, evreii au avut numeroase prilejuri să se încredinţeze de sfinţenia chivotului legii, precum atunci când râul Iordan s-a dat în lături înaintea lui, pentru ca poporul să treacă (potrivit Isus Navi 3), sau atunci când zidurile Ierihonului au căzut, fiind înconjurate de preoţii ce purtau chivotul (potrivit Isus Navi 6).
Odată cu intrarea în pământul făgăduinţei, Isus Navi, conducătorul poporului ales după moartea lui Moisi, a aşezat cortul mărturiei cu sicriul legii în Cetatea Silom (potrivit Isus Navi 19, 51), situată în partea centrală a ţării, în hotarele seminţiei lui Efraim. Poporul se aduna la cortul mărturiei cel puţin o dată pe an pentru aducerea de jertfe şi la sărbătorile cele mai importante. Ulterior, în timpul războaielor cu filistenii, aceştia înving pe evrei şi răpesc sicriul legii, iar cortul şi toate obiectele sale sunt duse la Nomva, o localitate aflată în apropiere de Ierusalim, unde au rămas pe perioada domniei împăratulu Saul (secolul XI î.Hr.). De frica lui Dumnezeu, care îi pedepsise cu boli şi necazuri pentru îndrăzneala de a se atinge de sicriul legii, filistenii înapoiază chivotul evreilor, care este aşezat în Kariatiarim (potrivit I împăraţi 6-7).
În acele vremuri, cortul mărturiei şi chivotul legii fuseseră despărţite şi nu mai exista nici un centru religios unde poporul să poată merge pentru a se închina Domnului. Cultul se săvârşea la Gavaon unde fusese dus cortul şi unde se afla un jertfelnic mare, dar ceremoniile erau sărăcăcioase şi neregulate. Unele din rânduielile lăsate de Moisi fuseseră părăsite, în vreme ce altele nu mai corespundeau timpurilor; erau necesare noi rânduieli, şi, în vremea sa, Proorocul Samuil a început să aşeze în cult unele dintre acestea, precum formarea unor şcoli de muzică, rânduirea de preoţi care să slujească perioade regulate de timp la cortul mărturiei etc.
Odată cu ungerea lui David ca împărat (1000-961 î.Hr.) este îndepărtată primejdia de a cădea sub un jug străin din punct de vedere politic, dar mai ales religios. El uneşte seminţiile sub conducerea sa şi alege oraşul Ierusalim drept capitală a statului său (1004 î.Hr.). Când a unit seminţiile, David nu a pierdut din vedere menirea principală a poporului ales: aceea de a fi păstrător al credinţei adevărate pentru neamurile păgâne. Urmărind renaşterea religiei şi respectarea legii primite de la Dumnezeu, el hotărăşte să mute sicriul legii în noua sa capitală, Ierusalim.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu