În 26 septembrie pomenim adormirea Sf. Ap. si Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel mai iubit dintre cei 12 Apostoli care a fost chemat de la mrejele pescăresti la propovăduirea Evangheliei
Este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei. Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaste pe Sf. Ioan Botezătorul care predica în împrejurimile cetătii sfinte si, împreună cu fratele sau devin ucenici ai acestuia si se alătură Mântuitorului. Datorită temperamentului său duios si tineretii sale entuziaste, se atasează foarte mult de Iisus care îi răspunde cu aceeasi măsură. Ioan, impreuna cu fratele sau il urmeaza pe Hristos si iau parte la nunta din Cana Galileii sau in calatoria de la Ierusalim iar apoi reintorcandu-se la vechea lor ocupatie la lacul Ghenizaret, dupa o pescuire bogata sunt chemati la apostolat in mod definitiv. Impreuna cu Petru si Iacov vede minunea invierii fiicei lui Iair, Schimbarea la Fata a Mantuitorului si participa chiar si la rugaciunea din Ghetsimani.
Deşi împreună cu Petru au fost consideraţi de ca «oameni neînvăţaţi şi de rând» (Fapte IV, 13), Sf Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi nenumărate epistole pline de farmec dintre care canonul Noului Testament a retinut doar trei. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este «ca un vuiet de ape multe».
Ioan este înainte de toate omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care de la prima bătaie de aripă se ridică pînă la înălţimea misterului dumnezeirii: «La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan I, 1).
Ioan evanghelistul face parte dintre intimii Domnului şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Iisus la Cina cea de taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi este unicul dintre apostolic care asistă la la răstignirea Lui pe cruce, stând lângă Preacurata. Dupa inviere, alearga la mormant impreuna cu Petru, intra in mormant si, vazand mormantul gol cu giulgiurile puse deoparte, se incredinteaza de invierea Domnului. La primirea in rândul apostolilor, Ioan a fost numit de Hristos “fiu al tunetului”, pentru că in timp ce propovăduia, i se auzea vocea in toată lumea. În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, chiar el se califică pe sine însuşi ca «ucenicul pe care îl iubea Iisus». Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul «fiului tunetului» şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După înviere, Ioan este aproape în permanenţă alături de Iisus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau socotiti «stâlpii» Bisericii.
În cartea Apocalipsului, el scrie: «Eu, Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus» (Apoc. I, 9). După tradiţia crestina, Ioan a locuit la Efes, situat pe tărmul vestic al Mării Mediterane, în Turcia de azi; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat pentru zelul său depus la răspândirea si organizarea crestinismului, dar Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă si a fost exilat în insula Patmos, unde are o revelaţie despre vremurile din urmă ale omenirii, cuprinsă in cartea Apocalipsei.
La terminarea exilului s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. Pune un deosebit zel la infiintarea Bisericii Crestine si devine o figura legendara cu numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Pastorul).
A murit in pace la Efes, in jurul vârstei de o sută de ani şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117). Biserica "Sf Evanghelist Ioan" din Efes a fost construita de imparatul Iustinian (527-565) pe locul unei biserici mai vechi in care se afla mormintul sfantului, important loc de pelerinaj al crestinatatii. În fiecare an, pe data de 8 mai, pomenim simbolic un semn minunat ce avea loc la această dată lalocul sau de veci, caci primăvara izvora din mormânt o pulbere albă cu puteri tămăduitoare, pe care locuitorii zonei o numeau mană. Ungându-se cu acest praf, credinciosii se vindecau de bolile atât trupesti cât si sufletesti. Această minune s-a petrecut în fiecare an până la cotropirea Efesului de către musulmani si alungarea crestinilor din acele locuri.
Pretuirea pe care o avea Iisus fată de ucenicul Său, se vede si din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria, caci Maica Domnului a trait multi ani la Efes, fiind data de Mintuitor in grija Sf. Ioan (exista si astazi aici casa in care a locuit Fecioara Maria, refacuta sub forma unei capele)
Asadar având în fata noastră exemplul Sf. Ioan, să păstrăm flacăra iubirii către Părintele Luminilor si să speram că prin el vom primi vindecarea bolilor noastre, sufletesti sau trupesti.
De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se practica binecuvântarea vinului cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin în care un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.
Scopurile Evangheliei a patra si ultima din Noul Testament pot fi pe larg completarea sinopticilor, combaterea ereziilor si intarirea credintei in divinitatea Mantuitorului. Simbolul ei este vulturul, deoarece spiritualitatea si gandirea ce o caracterizeaza este inalta si sublima asemenea zborului vulturului care se ridica la mari inaltimi.
Sfântul Ioan nu scrie despre iubire la modul general si nu vorbeşte despre conceptul de “a iubi” , asta pentru că Hristos de fiecare dată când le vorbea oamenilor nu le ţinea discursuri filozofice despre iubire şi despre fapte morale, ci le spunea cât de mult îi iubeşte pe fiecare dintr ei, cât Îl iubeşte El pe Tatăl şi Tatăl pe El…mereu raportându-se la Sine şi la faptele Sale. Nu vorbea despre ceva ce n-a împlinit ci vorbea mereu de ce a trăit şi a simţit, vorbea mereu despre dragostea din sânul Sfintei Treimi ca un model pentru dragostea între noi şi Dumnezeu. Le spunea cu mare drag să se iubească unul pe altul aşa cum El ne-a iubit şi ne iubeşte. Poate o pildă pentru noi să nu mai vorbim mereu de dragoste şi de fapte bune ci să le trăim, să le experimentăm în viaţa noastră, să simţim bucuria ce vine din relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Să sfătuim şi să vorbim mereu din ce am trăit şi din ce am experimentat…şi nu din auzite caci înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită.
Ca incheiere o sa citez acum doua versete din Epistola intai:
“Dumnezeu este iubire, cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.”
“Fiii mei, sa nu ne iubim numai cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul, in aceasta vom cunoaste ca suntem din adevar si in fata lui Dumnezeu vom afla odihna inimilor noastre”.
Oare nu aceasta este esenta tuturor lucrurilor…?
Este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de meserie pescar şi de loc din Betsaida de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei. Prin legăturile comerciale ale tatălui său cu Ierusalimul, Ioan îl cunoaste pe Sf. Ioan Botezătorul care predica în împrejurimile cetătii sfinte si, împreună cu fratele sau devin ucenici ai acestuia si se alătură Mântuitorului. Datorită temperamentului său duios si tineretii sale entuziaste, se atasează foarte mult de Iisus care îi răspunde cu aceeasi măsură. Ioan, impreuna cu fratele sau il urmeaza pe Hristos si iau parte la nunta din Cana Galileii sau in calatoria de la Ierusalim iar apoi reintorcandu-se la vechea lor ocupatie la lacul Ghenizaret, dupa o pescuire bogata sunt chemati la apostolat in mod definitiv. Impreuna cu Petru si Iacov vede minunea invierii fiicei lui Iair, Schimbarea la Fata a Mantuitorului si participa chiar si la rugaciunea din Ghetsimani.
Deşi împreună cu Petru au fost consideraţi de ca «oameni neînvăţaţi şi de rând» (Fapte IV, 13), Sf Ioan a scris cea de a patra Evanghelie, cartea Apocalipsului şi nenumărate epistole pline de farmec dintre care canonul Noului Testament a retinut doar trei. Cititorul care parcurge chiar în grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne. Pentru el, vocea judecătorului divin este «ca un vuiet de ape multe».
Ioan este înainte de toate omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât spre activităţi directe. Este vulturul care de la prima bătaie de aripă se ridică pînă la înălţimea misterului dumnezeirii: «La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan I, 1).
Ioan evanghelistul face parte dintre intimii Domnului şi este aproape de el în orele cele mai solemne ale vieţii sale. Stă alături de Iisus la Cina cea de taină, îl urmăreşte de aproape în timpul procesului şi este unicul dintre apostolic care asistă la la răstignirea Lui pe cruce, stând lângă Preacurata. Dupa inviere, alearga la mormant impreuna cu Petru, intra in mormant si, vazand mormantul gol cu giulgiurile puse deoparte, se incredinteaza de invierea Domnului. La primirea in rândul apostolilor, Ioan a fost numit de Hristos “fiu al tunetului”, pentru că in timp ce propovăduia, i se auzea vocea in toată lumea. În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, chiar el se califică pe sine însuşi ca «ucenicul pe care îl iubea Iisus». Chiar dacă nu putem pătrunde taina acestei prietenii inefabile, putem presupune o anumită analogie între sufletul «fiului tunetului» şi acela al Fiului Omului, venit pe pământ să aducă nu numai pacea, dar chiar şi focul. După înviere, Ioan este aproape în permanenţă alături de Iisus. Pavel, în scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau socotiti «stâlpii» Bisericii.
În cartea Apocalipsului, el scrie: «Eu, Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus» (Apoc. I, 9). După tradiţia crestina, Ioan a locuit la Efes, situat pe tărmul vestic al Mării Mediterane, în Turcia de azi; sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat pentru zelul său depus la răspândirea si organizarea crestinismului, dar Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă si a fost exilat în insula Patmos, unde are o revelaţie despre vremurile din urmă ale omenirii, cuprinsă in cartea Apocalipsei.
La terminarea exilului s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să îndemne pe creştini la practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. Pune un deosebit zel la infiintarea Bisericii Crestine si devine o figura legendara cu numele de Ioan Presbiterul sau simplu Presbiterul (Pastorul).
A murit in pace la Efes, in jurul vârstei de o sută de ani şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian (98-117). Biserica "Sf Evanghelist Ioan" din Efes a fost construita de imparatul Iustinian (527-565) pe locul unei biserici mai vechi in care se afla mormintul sfantului, important loc de pelerinaj al crestinatatii. În fiecare an, pe data de 8 mai, pomenim simbolic un semn minunat ce avea loc la această dată lalocul sau de veci, caci primăvara izvora din mormânt o pulbere albă cu puteri tămăduitoare, pe care locuitorii zonei o numeau mană. Ungându-se cu acest praf, credinciosii se vindecau de bolile atât trupesti cât si sufletesti. Această minune s-a petrecut în fiecare an până la cotropirea Efesului de către musulmani si alungarea crestinilor din acele locuri.
Pretuirea pe care o avea Iisus fată de ucenicul Său, se vede si din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria, caci Maica Domnului a trait multi ani la Efes, fiind data de Mintuitor in grija Sf. Ioan (exista si astazi aici casa in care a locuit Fecioara Maria, refacuta sub forma unei capele)
Asadar având în fata noastră exemplul Sf. Ioan, să păstrăm flacăra iubirii către Părintele Luminilor si să speram că prin el vom primi vindecarea bolilor noastre, sufletesti sau trupesti.
De sărbătoarea Sfântului Ioan, în unele părţi se practica binecuvântarea vinului cu o rugăciune în care se aminteşte cum el, binecuvântând cu semnul crucii paharul de vin în care un duşman îi pusese otravă, a rămas nevătămat. Putem vedea în acest fapt un simbol al harului ce izvorăşte din Crucea Sfântă a lui Isus şi distruge otrava turnată de păcatul strămoşesc în sufletul omului.
Scopurile Evangheliei a patra si ultima din Noul Testament pot fi pe larg completarea sinopticilor, combaterea ereziilor si intarirea credintei in divinitatea Mantuitorului. Simbolul ei este vulturul, deoarece spiritualitatea si gandirea ce o caracterizeaza este inalta si sublima asemenea zborului vulturului care se ridica la mari inaltimi.
Sfântul Ioan nu scrie despre iubire la modul general si nu vorbeşte despre conceptul de “a iubi” , asta pentru că Hristos de fiecare dată când le vorbea oamenilor nu le ţinea discursuri filozofice despre iubire şi despre fapte morale, ci le spunea cât de mult îi iubeşte pe fiecare dintr ei, cât Îl iubeşte El pe Tatăl şi Tatăl pe El…mereu raportându-se la Sine şi la faptele Sale. Nu vorbea despre ceva ce n-a împlinit ci vorbea mereu de ce a trăit şi a simţit, vorbea mereu despre dragostea din sânul Sfintei Treimi ca un model pentru dragostea între noi şi Dumnezeu. Le spunea cu mare drag să se iubească unul pe altul aşa cum El ne-a iubit şi ne iubeşte. Poate o pildă pentru noi să nu mai vorbim mereu de dragoste şi de fapte bune ci să le trăim, să le experimentăm în viaţa noastră, să simţim bucuria ce vine din relaţia cu Dumnezeu şi cu oamenii. Să sfătuim şi să vorbim mereu din ce am trăit şi din ce am experimentat…şi nu din auzite caci înţelegerea adevărată e înţelegerea simţită.
Ca incheiere o sa citez acum doua versete din Epistola intai:
“Dumnezeu este iubire, cel ce ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el.”
“Fiii mei, sa nu ne iubim numai cu vorba, numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul, in aceasta vom cunoaste ca suntem din adevar si in fata lui Dumnezeu vom afla odihna inimilor noastre”.
Oare nu aceasta este esenta tuturor lucrurilor…?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu