3 dec. 2009

La portile Templului


“Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor… Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau”. (Flavius Josephus, “Războaiele Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului”, Cartea a VI-a, cap. IV, 2)
ASTĂZI, ŢARA SFÂNTĂ este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria apropiată, dar şi îndepărtată a poporului evreu. Conflictul, aflat în stare de latenţă după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.
Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa “Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.
În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului – acela “de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni “un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.
Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.
În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.
Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.
În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.
Pentru a menţine echilibrul între cele două naţiuni, înainte de cel de-al doilea război mondial, britanicii nu au permis unui mare număr de evrei să emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sioniştii au câştigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpărarea continuă de pământ şi o emigraţie lentă, dar neîncetată.
În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.
Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.
Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaraţie numită Hârtia Albă prin care impunea restricţii drastice pentru emigraţia evreiască şi acorda sprijin pentru crearea, în următorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab şi evreiesc proporţional cu mărimea celor două comunităţi. Sioniştii au privit Hârtia Albă ca pe o negare a Declaraţiei Balfour şi au respins documentul.
În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniţi de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activităţii sioniste. În mai 1942, o conferinţă sionistă a formulat Programul Biltmore, care a respins restricţiile britanice, şi a făcut apel la îndeplinirea Declaraţiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restricţiile britanice asupra emigraţiei evreieşti au continuat de-a lungul războiului, comunitatea evreiască răspunzând prin instituirea unei reţele de emigraţie ilegală.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.
Deşi nemulţumiţi, sioniştii au acceptat planul ca pe cea mai bună soluţie pe care o puteau aştepta date fiind circumstanţele politice, dar întreaga lume arabă l-a respins. Arabii au considerat că O.N.U. nu avea dreptul să ia o asemenea decizie, iar ei nu se făceau vinovaţi de crimele Europei din cel de-al doilea război mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a înteţit în lunile de după adoptarea planului.
Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886- 1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta “libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.
A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.
Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu