31 dec. 2010

Mesaj de Anul Nou


Un an se incheie, altul incepe. Oamenii privesc in viitor cu speranta si cu incredere, reflectand inca asupra trecutului. Si eu privesc la fel, in cea mai mare parte…
In aceste minunate momente de comuniune si apropiere spirituala, va transmit cu bucurie imbratisari fraterne, sanatate, forta si mai ales uniune!
Fie ca Noul an Profan 2011 sa va aduca prosperitate spirituala si belsug in casele voastre, in armonie cu cei dragi.

La multi ani, dragii mei FF.: si prieteni!

25 dec. 2010

Steaua Craciunului


Steaua de la Bethleem care i-a calauzit pe Magi spre locul nasterii lui Iisus a fost un miracol sau un fenomen astronomic obisnuit? Steaua de la Betleem este denumirea tradiționala a astrului care, conform Bibliei, a apărut pe cer în noaptea Nasterii Domnulei. În tradiția iconografică ortodoxa Steaua de la Betleem e reprezentată cu opt colțuri. În popor mai este numită și "Steaua Maicii Domnului" sau "Steaua Magilor". Datele Evangheliei sunt confirmate de istorie şi nu sunt contrazise de ea. Nici astronomia nu le contrazice, ci le oferă argumente de susţinere
Evenimentele care însoţesc naşterea, viaţa, activitatea şi moartea după firea umană a lui Hristos, ne sunt arătate cu exactitate în Sfintele Evanghelii. Referindu-ne la naşterea Mântuitorului, constatăm că acest eveniment marchează dimensiuni cronologice şi spaţiale însoţite de fenomene specifice, cum ar fi apariţia şi dispariţia stelei magilor. Apariţia acestei stele o găsim relatată în Sfânta Evanghelie de la Matei 2, 1-10: Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: "Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel". Atunci Irod chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte.
Steaua Magilor are o caracteristică aparte, ea vine de la răsărit şi merge spre apus, călăuzind paşii magilor călători…Tradiţiile creştine despre acest fenomen adaugă multe amănunte, arătând într-adevăr că steaua care vine de la răsărit a umplut de mirare şi chiar de spaimă oamenii deasupra cărora trecea steaua. Această stea a fost văzută şi de alţi astronomi ai acelor vremuri, care cercetau cerul şi mersul stelelor. De obicei aceste fenomene anunţau, după părerea acestor cititori în stele, diferite evenimente negative sau pozitive pentru omenire. De astă dată, apariţia stelei era o împlinire a timpurilor aşteptată de toţi cunoscătorii de tradiţii religioase. Acum se întâmplă evenimentul întrupării Logosului, în zilele când a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea (Luca 2, 1) din imperiu roman de vest, având ca scop principal formarea armatelor imperiale. Originari din Betleemul Iudeii, Maica Domnului şi logodnicul ei Iosif , au călătorit şi ei spre cetatea lor de obârşie, iar Preacurata Fecioară Maria, a născut într-un staul de vite, unde s-au adăpostit, deoarece toate hanurile erau ocupate de cei ce veniseră la recensământul ordonat de procuratorul Siriei, Quirinus, de care aparţinea şi Iudeea.
În momentul naşterii s-a arătat pe cer steaua magilor. Ea a apărut la hotarele Imperiului Roman. Cei trei Magi (astronomi ai acelor vremuri) care nu citeau numai în stele, ci erau cunoscători şi ai religiilor din jur, precum şi a limbilor mai cunoscute, dintre care ebraica, cu profeţiile mesianice, văd această stea şi o interpretează, făcându-se mărturisitori ai naşterii lui Mesia. În acelaşi timp ceilalţi cunoscători ai legii Vechiului Testament nu au făcut legătura între ivirea Stelei pe cerul Ţării Sfinte cu naşterea lui Mesia. Tradiţia le-a pus şi nume celor trei Magi: Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Ei vin din ţinuturile unde s-a arătat pentru prima dată steaua. Gaşpar ar veni din Agra şi Delhi; Melchior din Lahor şi Kandahar, iar Baltazar din Shiraz şi Bagdad. Steaua l-a condus mai întâi pe Gaşpar, care a luat legătura cu Melchior, apoi au călătorit mai departe amândoi, luându-l cu ei pe Baltazar.
Unii oameni de ştiinţă şi chiar unii teologi au căutat să explice acest fenomen meteoric, identificându-l cu o cometă. Steaua Magilor n-a fost însă un fenomen meteoric natural, explicabil prin cauzalităţile astronomice, n-a fost nici o cometă, nici o planetă sau un alt corp ceresc existent. Steaua a fost un fenomen petrecut în timpul Naşterii Domnului Hristos, care are alte coordonate. La Naşterea Mântuitorului, se deschid cerurile, se arată îngerii, o oaste cerească se arată lăudând şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 13-14), iar steaua Magilor aparţine şi ea acestor fenomene extraordinare care însoţesc venirea în lume a lui Mesia.
Traseul stelei este şi el neobişnuit. Steaua conduce paşii cămilelor, mânate de stăpânii lor. La vremea popasurilor steaua nu i-a părăsit, a rămas şi ea pe loc. Drumul a fost lung şi anevoios. De la Naşterea Mântuitorului şi apariţia stelei au trecut destule zile până când magii au ajuns să se închine Pruncului. Mai întâi păstorii au primit vestea naşterii lui Mesia de la un înger (Luca 2, 9), iar vestea s-a răspândit şi au venit şi alţii cu daruri, spunând că au auzit despre naşterea Pruncului (Luca 2, 9-19). Apoi au trecut 8 zile şi a urmat tăierea împrejur (Luca 2, 21), au urmat zilele curăţirii (Luca 2, 22), timp în care ajung şi Magii după drumul lor anevoios, conduşi de stea, înaintea aducerii Pruncului Iisus la Templu (la 40 de zile după naştere). După ce au ajuns la hotarele Ţării Sfinte, Magii, în loc să urmărească steaua, merg la palatul regelui Irod, spunând motivul pentru care au venit. Dezamăgirea lor a fost mare când au aflat că în palatul lui Irod nu era nici un prunc nou-născut. Alertat Irod convocă pe mai marii-preoţilor şi încearcă să dea de urma lui Mesia. Aceştia îi spun că Mesia se va naşte în Betleem (Matei 2, 5). Viclean, Irod se interesează de data precisă a apariţiei stelei, rugându-i pe Magi să-l anunţe dacă află Pruncul, fiind hotărât să-L omoare (Matei 2, 7). Ieşind din palat, steaua li s-a arătat din nou, adică i-a aşteptat, făcându-i să-şi dea seama că au greşit în socotelile lor, intrând la regele Irod. Conduşi la Betleem, au găsit Pruncul Nou-Născut, într-un staul. Ca nişte înţelepţi, Magii îl recunosc pe adevăratul Mesia, dăruind Familiei Sfinte conţinutul darurilor lor: pe lângă aur, smirnă şi tămâie şi alte daruri de mare preţ: stofe pentru haine şi ajutor material pentru Maica Domnului şi pentru Dreptul Iosif, care le-au folosit în timpul fugii în Egipt.
Astronomul Iochannes Kepler a demonstrat, în 1606, că steaua care i-a condus pe magi a fost o triplă conjuncţie a lui Jupiter şi a lui Saturn în constelaţia Peştilor.
O asemenea conjuncţie se produce la intervale de 100 de ani, pe când conjuncţiile simple au loc la aproximativ 20 de ani. Ultima triplă conjuncţie a avut loc în constelaţia Berbecului, ţinând din august 1940 până în februarie 1941. O a treia conjuncţie este prezisă abia prin 2198. Richard Henning arată că conjuncţii simple ale lui Jupiter şi Saturn au avut loc în constelaţia Peştilor de mai multe ori, una din ele fiind în 126 î. Hr., dar aproape invizibilă. Tripla conjuncţie din constelaţia Peştilor s-a repetat în anul Naşterii Domnului de trei ori: la 23 mai, 3 octombrie, 4 decembrie, fiind perfect vizibile. Călătoria de la Babilon la Ierusalim durează o lună şi jumătate. Datorită faptului că Betleemul era la sud de Ierusalim, în cazul unei călătorii efectuate după-amiază, steaua devenea foarte strălucitoare, se apropia amurgul şi dădea într-adevăr impresia că merge înaintea lor. De fapt, Richard Hennind a reconstruit artificial (între 19 33-1937) „drumul stelei magilor” la planetariul din Dusseldorf, demonstrând ipoteza lui Kepler în faţa a mii de vizitatori.

24 dec. 2010

Convingerea mea este ca suferinta este cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu...


„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”
E Ajunul Craciunului si m-am gandit ca ar fi intresant sa-l evocam impreuna pe Petre Tutea, din punct de vedere crestin dar si din punct de vedere masonic caci el ramane un mason fara sort, in cugetul sau profund. Fost coleg de suferinta in puscariile comuniste cu Ilustrii Frati Nicu Filip si Radu Gyr, vorbeste cu vocea unei pure intelepciuni.
Filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a crea un sistem.
În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism afirmativ. Într-o epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o profesie, ca în cazul lui Cioran, Ţuţea ne epatează prin conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de bun-simţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea ce părea convenţional.
El îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare - Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el! - este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui adolescent: Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!; În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.; Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume. În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice alte reforme): Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină.
Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.; Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Si când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul. Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul. Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie. Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului. Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.
S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.

22 dec. 2010

21 de ani, doliu pentru eroi

Zilele acestea iata se implinesc 21 de ani dar data de 22 Decembrie 1989, confuza si tulbure, a ramas in istorie ca ziua caderii regimului comunist. Poate ca am platit prea scump aceasta schimbare. 1.104 morţi, 3.352 răniţi, incendierea Muzeului de Artă, a Bibliotecii Centrale Universitare, a Ateneului Român, milioane de gloanţe, terorişti care "trăgeau din toate poziţiile", tancuri, taburi, război electronic, psihologic, copii şi tineri împuşcaţi în frunte sau în ceafă, morţi arşi la crematoriu, cenuşa aruncată la canal...război total împotriva Poporului Român şi a României. Revolutia a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă si demonstratii în luna decembrie a anului 1989, care au dus la sfârsitul regimului comunist din România si la căderea lui Nicolae Ceausescu. Demonstratiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul controversat si executia lui dictatorului si a sotiei sale Elena.. Înainte de revolutia română, toate celelalte state est europene trecuseră în mod pasnic la democratie; Romania a fost singura tară din blocul estic care a trecut printr-o revolutie violentă si în care conducătorii comunisti au fost executati.
Cu toate ca inca n-am invatat ce inseamna libertatea si la ce foloseste, in memoria adevaratilor eroi care au fost impuscati atunci, suferim, suferim, suferim dar speram, speram, speram!

21 dec. 2010

Mesajul nostru cu ocazia Craciunului

Prea Iubitii mei Frati,

Dati-mi voie sa urez pe aceasta cale virtuala intregii comunitati masonice de pretutindeni, demnitarilor sai, prieteni si straini, un Craciun Fericit si un An Nou Prosper! Din Lumina acestei sarbatori si din speranta ce insoteste noul an, numai ganduri bune si urari de sanatate, impliniri si bucurii tuturor FF.: .
Sa privim inapoi cu iertare, inainte cu speranta, in jos cu intelegere si mai ales in sus cu recunostinta! Lumina cea puternic stralucitoare, ce calauzeste drumurile Umanitatii si a celor ce vin din intuneric, sa fie in sinele nostru si astept cu incredere ca inceputul de an sa ne aduca un altfel de spirit ce ne va caracteriza cu adevarat, ca Ordin si ca structura, caci Obedienta noastra trebuie astazi sa se regrupeze si sa invete din greselile trecutului, o data pentru totdeauna. Noi, cei umili care sustinem cu bratele o temelie deja prea greu incercata, vrem un exemplu pozitiv de unitate si de liniste la varful piramidei, sa putem construi repede si bine pentru viitor. Fie ca iubirea, intelepciunea, increderea si generozitatea sa ne calauzeasca pasii pierduti iar Sfintele Sarbatori, cu bunatatea si toleranta caracteristice, sa-si reverse harul asupra noastra, sa ne aduca linistea inimii si a mintii, sa ne sporeasca sanatatea si belsugul si sa ne implineasca gandurile si sperantele! Anul ce vine sa fie mai generos, cu prieteni de incredere si impliniri pe masura viselor noastre marete. Eu sunt mereu alaturi de voi, cu fapta si cu gandul, dar va rog sa ascultati chemarea mea, deschideti-va sufletul si bucurati-va impreuna caci aici este cheia de fildes spre fericire. Eu inca mai sper utopic că vom putea continua sa intarim legătura fraterna dintre noi in vremea generatiilor ce vor să vina. Orice s-ar spune si orice s-ar intampla, toate schimbările majore la varf nu vor conduce la nici o modificare a principiilor noastre fundamentale. Ca oameni liberi si de bune moravuri, trebuie sa continuam să fim pazitorii regularitatii iar menirea noastra sa fie in primul rand recrutarea de noi membri activi si mai ales pastrarea lor în interiorul Fraternitatii, axati pe negocierea abila a traditiei cu actualitatea, muncind asiduu pentru a combate conceptiile gresite si educand publicul profan despre natura reala si scopul Masoneriei Universale,. Te rog, iubeste, Fratele meu si cred ca mai mult de atat nu trebuie spus...adevarata dragoste frateasca e indelung rabadatoare si plina de bunatate, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Indiferent de ce s-a zis, legatura dintre noi, care s-a nascut mai degraba din contraste decat din asemanari, nu va pieri niciodata... iubeste, asadar si bucura-te de aceste momente minunate alaturi de cei dragi, caci doar aici este bunatatea si speranta renascuta, este pacea si intelegerea pe Pamant! Cand iubirea divina coboara printre noi, deschide usa larg si lasa spiritul Craciunului sa intre in casa, deschide inima si lasa bucuria si implinirea sa intre in suflet, deschide larg bratele si imbratisarea fraterna, vorba buna si gandul curat sa fie cel mai de pret cadou pentru Fratii nostrii de pretutindeni! Sa luam Lumina din Lumina sufletului nostru si sa o daruim cu drag celor legati de noi intr-un Lant Universal ce inconjoara lumea, sa devenim mai buni pentru ceilalti, pentru ca si ei la randul lor sa se simta obligati sa fie buni. Retraind minunea divina a nasterii unuia dintre cei mai Intelepti Maestri, este momentul sa uitam de griji si suparari, sa iertam, sa iubim si sa ne amintim ca nu suntem niciodata singuri in acest Univers! Suntem cu toţii Frati sub obladuirea M.: A.: A.: U.: si aceasta este cu siguranta o sarbatoare pe care trebuie sa o impartasim cu totii in deplina armonie. A sosit momentul sa realizam că viitorul acestei tari poate fi sustinut de noi toti doar intr-o eterna Fraternitate, capabila sa puna in functiune partajul reciproc al inimii si al muncii, indiferent de gradele masonice ce ne completeaza sau de paramentele ce ne institutionalizeaza demnitatile efemere!

Binecuvantata fie in veci Romania si Ordinul Masonic Roman! LA MULTI ANI!

Am zis!

18 dec. 2010

Sf Ioan de iarna


In Romania, lungul ciclu care incepe la Sfantul Nicolae si se termina la Sf. Ioan, este cunoscut ca sarbatorile de iarna si este incarcat de obiceiuri si traditii. Ele sunt sarbatori ale vechii religii solare, peste care s-au suprapus elemente de cult roman si care au fost imbracate in haina crestinismului. Masoneria simbolică oferă aluzii la Sf. Ioan, de fapt la sfinţii Ioan, celebrînd prin agape rituale solstiţiile de vară şi de iarnă, respectiv pe sf. Ioan Botezătorul şi pe sf. Ioan Evanghelistul.
Mare sarbatoare masonica, acest moment astronomic peste care am fost obisnuiti sa trecem cu nepasare, ascunde in sine si ne dezvaluie minunata sarbatoare a Craciunului, solstitiu însemnand de fapt "soare nemiscat". Denumirea provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) și stitium, de la verbul sistere (a se opri, a rămîne constant). Spre deosebire de celelalte zile din an, cînd unghiul făcut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimbă semnificativ de la o zi la alta, la solstiții acest unghi devine staționar, din cauza inversării sensului său de variație.
Ca in fiecare an, desi iarna meteorologica a sosit inca de la 1 decembrie, inceputul iernii astronomice este marcat de un moment precis, cel al solstitiului de iarna . El este legat de miscarea anuala aparenta a Soarelui pe sfera cereasca, ce reprezinta consecinta miscarii reale a Pamintului in jurul Soarelui. Dupa cum este cunoscut, axa polilor Pamintului isi pastreaza directia fixa in spatiu, ea fiind inclinata cu 66 grade 33 minute fata de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge in decurs de un an cercul sferei ceresti numit ecliptica , a carui inclinare fata de ecuatorul ceresc este de 23 grade 27 minute. La momentul solstitiului de iarna Soarele se afla deci in emisfera australa a sferei ceresti, la distanta unghiulara maxima de 23 grade 27 minute sud fata de ecuator, el efectuind miscarea diurna in lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit tropicul Capricornului. Aceasta explica, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor si a noptilor, precum si succesiunea anotimpurilor. La data solstitiului de iarna, Soarele rasare cu 23 grade 27 minute la sud de punctul cardinal est si apune tot cu acelasi unghi spre sud fata de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el "urca" - tinind cont de latitudinea medie a tarii noastre, de 45 grade - la numai 21 grade fata de orizont. In consecinta, la aceasta data, durata zilei are valoarea minima din an, de 8 ore si 50 minute, iar durata noptii are valoarea maxima, de 16 ore si 10 minute. Evident, in emisfera sudica a Pamintului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcind inceputul verii astronomice.
In acest an momentul solstitiului de iarna, respectiv al inceputului iernii astronomice, are loc la 22 decembrie, ora 01h38m. Incepind de la aceasta data, durata zilelor va creste continuu, iar cea a noptilor va scadea in mod corespunzator.
Pentru pagani, solstitiul de iarna era noaptea in care se nastea noul Soare, repornindu-se ciclul anotimpurilor.Cea mai veche referinta scrisa despre o sarbatoare ce marca reîntoarcerea soarelui a fost gasita în antichitate, în Mesopotamia. Sarbatoarea care tinea 12 zile, avea drept scop sa-l ajute pe zeul Marduk sa îmblânzeasca monstrii haosului pentru înca un an. Potrivit cercetatorilor, pietrele de la Stonehenge dateaza, cu aproximatie, din 2050 î.Hr. si se presupune ca au fost astfel pozitionate încât lumina soarelui la apus la data solstitiului de iarna sa cada într-un fel anume.
Si iarasi soarele sta, dar in acest moment ghiarele noptii par a se fi intins cel mai mult peste lumina datatoare de viata. Soarele trebuie sa invinga, iar oamenii se roaga pentru ca noaptea sa nu inghita ziua, pentru ca intunericul sa nu ne pustiiasca. Soarele este invocat pentru ca lumina lui sa renasca in viata oamenilor pentru a sfinti in continuare viata. Si miraculos, in acel moment, pentru oameni Soarele re-naste. Iar in intampinarea re-nasterii Soarelui oamenii “glasuiesc” prin sarbatori si rituri.
Iar la “Zeul Soare Invingator” (Deus Sol Invinctus) vom ajunge imediat ce vom arunca o privire asupra uneia dintre cele mai importante sarbatori din Roma antica, aparent solstitiale, numite Saturnalii. Una din cele mai importante sarbatori celebrate in Imperiul Roman in perioada iernii (mai precis in luna decembrie) erau Saturnaliile. Dupa cum o spune si numele sarbatoarea era dedicata zeului Saturn ce are echivalenta in mitologia greaca pe zeul Kronos. Plasarea in perioada solstitiului nu este deloc intamplatoare deoarece odata cu solstitiu de iarna intram in zodia Capricornului al carei stapan este Saturn. Cu toate acestea, ea nu este o sarbatoare solstitiala, implicit solara. Ea este o sarbatoare dedicata explicit zeului Saturn iar faptul ca el stapaneste zodia Capricornului care incepe odata cu momentul este in mare parte o coincidenta.
La aceasta sarbatoare participa intreaga societate si se remarca prin eliberarea sclavilor, entuziasm, bucurie si petreceri fastuase. Se pare ca eliberarea sclavilor se facea in cinstea Erei de Aur, guvernata de Saturn – Kronos, in care nu exista sclavie sau munca grea. O sarbatoare echivalenta exista si in Grecia antica si purta numele de Kronia.
Important de afirmat in acest context este faptul ca sarbatoarea era poate cea mai populara in Roma antica si pe fondul acestei popularitati treptat isi face loc o noua sarbatoare ce se adresa unei minoritati: cultul lui Mithra. De asemenea, mentionez ca Saturnaliilor nu sunt o sarbatoare solara cum sunt tentati multi cercetatori sa sustina, dupa cum Saturn - Kronos nu este un zeu solar si s
uprapunerea celebrarii lui Mithra peste Saturnalii nu s-a datorat faptului ca cele doua sarbatori vorbesc despre aceeasi realitate simbolica-semnificativa.
Si am ajuns din nou la re-nasterea Soarelui pentru umanitatea speriata de intunericul noptii. Pe fondul Saturnaliilor care plictiseau elitele romane isi face treptat loc incepand aproximativ cu secolul I e. n. (daca nu mai devreme) cultul lui Mithra. Importat de ofiterii romani de la egipteni, care la randul lor l-au importat de la iranieni, cultul lui Mithra era o initiere in anumite mistere si tehnici magice si era prin excelenta adresat unei elite. El inlocuia fastul, ordinarul si dezordinea sociala a Saturnaliilor cu sobrietatea si solemnitatea unei initieri. In scurt timp cultul se raspandeste datorita armatei si in tot Imperiul Roman Mithra este celebrat si sarbatorit de solstitiu de iarna ca "Deus sol invictus". Nu numai ca acest cult concureaza cu crestinismul, dar in acea perioada el este mult mai important la nivel social deoarece a fost sustinut si promovat de oficialii romani. Si asta s-a intampla pana acolo incat in anul 274 cand solstitiu de iarna a cazut pe 25 decembrie imparatul roman Aurelian proclama aceasta zi "Natalis Solis Invicti” si considera acest cult religios drept religie oficiala a imperiului. Notorietatea sarbatorii a facut ca multi istorici ai religiilor, printre care si Mircea Eliade, sa afirme ca daca nu ar fi triumfat crestinismul am fi fost acum mithraici.
Dar lucrurile nu aveau sa stea asa...
Ceea ce acum poate fi surprinzator este ca in primele trei secole ale crestinismului nasterea lui
Iisus nu suscita mare interes. Ba mai mult decat atat, multi preoti priveau ca deplasata aniversarea nasterii sfintilor martiri sau a lui Iisus. Ceea ce ar trebui sa ne dea de gandit in masura in care putem privi crestinismul timpuriu ca fiind mai aproape de mesajul originar. Crestinismul asa cum il cunoastem astazi este mai mult rodul conciliilor ecumenice decat a mesajelor si evenimentelor ce il au protagonist pe Iisus.
Ceea ce este cert este ca serbarea lui Iisus pe 25 decembrie se impune abia in secolul al IV- lea si asta dupa ce crestinismul este declarat de catre Constantin cel Mare drept religie oficiala a imperiului. Aceasta decizie este una politica si prin ea s-a intentionat suprapunerea crestinismului peste cultul lui Mithra ceea ce s-a si intamplat de altfel.
La Conciliul de la Niceea se stabileste ca Iisus sa fie sarbatorit oficial pe 25 decembrie. Dupa afirmatiile papei Iuliu I, Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data in Roma in jurul anului 337 si abia dupa cateva decenii se extinde in intreaga lume crestina. Crăciunul s-a statornicit în anul 429 d.C., cînd împăratul Iustinian declară sărbătoare a imperiului ziua naşterii lui Cristos.
Lucrurile sunt mai complexe si numai acestui aspect i se pot dedica zeci de pagini...ceea ce pare evident este faptul că serbarea naşterii lui Iisus se suprapune peste o sărbătoare solstiţială, un veritabil cult solar. Pana a fi considerata oficial Nasterea lui Iisus pe 25 decembrie, ea a fost celebrata la mai multe date dintre care cea mai importanta si mai raspandita a fost data de 6 ianuarie. Biserica rasariteana sarbatorea Nasterea fizica odata cu Nasterea spirituala care era considerata a fi Boboteaza, moment in care Ioan il recunoaste pe Iisus drept Mesia.
Pentru noi, solstitiul cade acum pe 22 decembrie. Iar daca am face o corectie a intervalului 25 decembrie - 6 ianuarie, raportat la zilele noastre am obtine intervalul 22 decembrie - 3 ianuarie. Ceea ce este extrem de important si sugestiv este faptul ca pe 3 ianuarie, desi frigul domneste in emisfera nordica, Pamantul se afla la cea mai mica distanţa de Soare, momentul purtand in astronomie numele de periheliu. O altă data si intilnim iarasi o relatie importanta si unica in decursul unui an intre Soare si Pamant. Pamantul este cel mai aproape de Soare, iar Iisus “Soarele” isi incepe oficial misiunea. Reprezentarile solare ale lui Iisus sunt des intalnite, iar in unele colinde echivalenta cu Soarele este poetic sugerata:
“Trei păstori se intalniră
Si asa se sfatuira
Raza soarelui
Floarea Soarelui
Haideti fratilor, sa mergem
Floricele sa culegem
Raza soarelui
Floarea Soarelui
Sa le culegem cu vita
Sa-mpletim o cununita
Raza soarelui
Floarea Soarelui
Si sa facem o cununa
S-o impletim cu voie buna
Raza soarelui
Floarea Soarelui
Sa o ducem lui Hristos
Sa ne fie de folos
Raza soarelui
Floarea Soarelui”
Aparent ceea ce se intelege din seria logica a evenimentelor descrise ne poate bulversa pe noi crescuti intr-o educatie crestina si apare intrebarea: daca Iisus Hristos nu s-a nascut pe 25 decembrie, atunci cand s-a nascut? Ccred ca nu faptul ca Iisus nu s-a nascut pe 25 decembrie este important ci capital este sa intelegem rolul acestui moment extraordinar cand soarele intra in zodia Capricornului si cand se produce solstitiu de iarna, moment de altfel sacru si care s-a bucurat din plin de-a lungul istoriei de atentia cuvenita.
Din punct de vedere crestin nasterea lui Iisus in sufletele noastre se poate intampla prin lepadarea de sine si prin urmarea lui si cred ca pana la urma doar acest aspect are importanta. E drept, in momentul in care toti celebram o iluzie prin gandurile si emotiile noastre facem ca acea iluzie sa devina realitate. Conectati la nivel planetar la ideea ca Iisus s-a nascut pe 25 decembrie putem genera o atmosfera de sarbatoare si resimti ceva din misterul pe care-l implica “nasterea christului launtric”. Dar oricat am ne-am stradui sa-i serbam nasterea celui supranumit “Mantuitorul”, intentia noastra este de suprafata si superficiala fara ca noi sa fi vrut asta. Serbarea lui Iisus in aceasta perioada a anului, cand re-naste soarele, chiar daca ea este rolul unei decizii politice, nu este deloc deplasata in masura in care Iisus este vazut ca Soarele lumii.
Daca in Imperiul Roman nasterea lui Isus s-a suprapus peste doua sarbatori pentru a le estompa: Saturnaliile si cultul lui Mithra, la romani lucrurile sunt mai simple. Aici regasim in mare parte doar o suprapunere peste sarbatoarea Craciunului care este prin excelenta o sarbatoare precrestina.
Razboiul dintre Craciun si Iisus poate fi surprins in anumite legende populare romanesti care nu sunt decat creatia bisericii cu menirea de a distruge imaginea veche a Craciunului. Astfel Craciun devine in unele legende un personaj rau, care nu vrea sa-i primeasca in casa sa pe Iosif si pe Maria care trebuia sa nasca. In alte imagini mitologice Craciun ii taie mana Craciunesei fiindca i-a adopostit pe cei doi si astfel s-a nascut Iisus...
Dar sunt si imagini in care se poate surprinde un alt fel de sincretism religios iar imaginea lui Craciun nu este deloc defavorabila; el este “mai mare peste ciobanii din staulul unde s-a nascut Hristos”, “mai batrin decit toti apostolii”, “nascut mai inainte decit toti oamenii”, “sotul femeii care a mosit pe Maria”.
Poate imaginea “mai batran decat toti apostolii” este cea mai apropiata de functiile si semnificatia lui Craciun. In spatiul autohton Craciun nu este decat echivalentul lui Saturn si al lui Kronos, batranul cu parul si barba alba care trancende timpul tocmai fiindca el l-a faurit.
Craciun-Saturn-Kronos isi intra in functii odata cu intrarea Soarelui in Capricorn. E drept, acest moment coincide cu momentul solstitiului de iarna, dar nu este o sarbatoare solara. Nu se serbeaza re-nasterea Soarelui, ci este elogiat stapanul timpului si guvernatorul “Erei de Aur”: “Dar, dupa ce Jupiter a aruncat pe Saturn în întunericul Tartarului si a luat lumea sub stapânirea sa, a urmat vârsta de argint, mai rea decât cea de aur, dar mai pretioasa decât cea a roscatei arame.” (Ovidiu – Metamorfoze)
Dupa aproape doua mii de ani de crestinism in mentalul popular imaginea Craciunului nu a disparut. Si astfel astazi nu ne intrebam prietenii si apropiatii ce fac de Nasterea Mantuitorului. Ii intrebam ce fac de Craciun. Iar asta nu tradeaza o lipsa de sacralitate a romanilor si dezinteres fata de valorile crestine, ci vorbeste despre importanta si firescul sarbatoririi Craciunului. Fauritorul timpului, cel “mai batran decat toti apostolii” sau “nascut mai inainte decat toti oamenii” nu poate fi exilat din timp. El intervine in timp aratandu-se darnic fata de cei care se incred in valorile Erei de Aur.
Poate astfel ne este mai usor sa intelegem de ce Saturn este considerat in astrologie protector pana la varsta de 28 de ani. In acelasi timp el ni se arata si intr-o imagine mai sumbra, vesnicul examinator, “mare malefic”; dar cu siguranta este astfel pentru a ne invata care sunt valorile Erei de Aur pe care o stapaneste, valori care sunt valabile dincolo de curgerea timpului, dincolo de istorie.
Craciun-Saturn-Kronos isi incepe suprematia odata cu intrarea Soarelui in Capricorn. Astfel astrologia se dovedeste inca o data un domeniu integru care ne poate ajuta sa ne lamurim care este rostul si firescul unor sarbatori si care alaturi de alte domenii ea ne poate ajuta sa facem ordine in calendar si in viata noastra.
Dar problema de fond si poate cea mai importanta este alta si anume: daca solstitiu de iarna cadea pe 25 decembrie in perioada in care s-a “oficializat” Nasterea Domnului, in zilele noastre el cade intr-o alta zi, mai exact cu trei zile mai devreme, pe 22 sau uneori 21. Din acest punct de vedere trebuie facuta ordine in calendar pentru a ne racorda la energiile si ritmurile cosmice.
Un studiu atent si in detaliu a sarbatorilor face ca zarva si galagia din calendar sa fie vizibila si tradeaza o anumita superficialitate de care noi, oamenii suferim si de care este indispensabil sa ne tratam. Iar complicele si poate parintele acestei superficialitati este educatia ce ne creste si interesul/dezinteresul sau falimentul unor institutii care isi asuma rolul educativ.
Astfel ar fi bine sa ne intrebam daca e firesc sa serbam Craciunul pe 25 decembrie. E o intrebare grea fiindca ni se pare ca data acestei sarbatori si semnificatia ei exista de cand lumea; si este greu sa corectezi traditia. Dar uneori ceea ce consideram traditie si valoare absoluta este poate rodul unor greseli sau neintelegeri.
In aceasta perioada a anului suntem pusi in fata poate a celui mai incarcat moment energetic al anului. Pe 22 decembrie, cand razele soarelui cad perpendicular pe tropicul Capricornului, se intampla atat sa traim cea mai lunga noapte din an si sa respiram usurati ca ea nu va creste pana va inghiti ziua, sa ne bucuram de re-nasterea Soarelui. Se intampla sa putem medita la semnificatia Nasterii lui Cristos in noi insine si la mesajul si destinul celui care a fost Iisus, dar se intampla si ca zeul Craciun-Saturn-Kronos sa ne vorbeasca despre acele vremuri sufletesti si fizice care au fost denumite ca Varsta de Aur:
“Cea dintâi s-a nascut vârsta de aur, care de la sine, fara vreo judecata si fara vreo lege, respecta dreptatea si increderea. Teama de pedeapsa lipsea. Nu se citeau cuvinte amenintatoare pe table de bronz, nici multimea nu palea rugatoare în fata judecatorului, ci oamenii se simteau in siguranta fara judecata. Netaiat înca pomul nu coborâse din muntii sai, pe undele limpezi, ca sa vada tinuturi straine si muritorii nu cunosteau alte tinuturi, în afara de ale lor. Orasele nu erau înca încinse cu santuri adânci. Nu exista nici lungul bucium, nici incovoiatul corn de arama, nici coifuri, nici sabii: fara indatorirea armelor, semintiile traiau linistite într-o odihna placuta. Pamântul însusi, slobod si neatins de grebla sau de vreun fier de plug, producea totul de la sine. Iar oamenii, multumiti cu hrana ce se facea fara osteneala cuiva, culegeau fructe de arbuzier si fragi de munte si coarne si mure agatate de tufisurile maracinoase si ghinde care cadeau din rotatul arbore a lui Jupiter. Era o vesnica primavara si zefiri linistiti mângâiau cu adieri caldute florile nascute fara samânta. Pamântul nemuncit dadea roade si ogorul fara ani de odihna unduia galben de spice grele. Curgeau fluvii de lapte si fluvii de nectar si din stejarul verde picura, galbena, mierea.” (Ovidiu – Metamorfoze).
Sarbatori fericite, Fratii mei!

8 dec. 2010

O altfel de istorie, un alt punct de vedere

Cei mai reputaţi istorici ai activităţii masoneriei în România, Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu, consideră că anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre masoneria româna şi regimul comunist, cea mai agreată de masoni fiind conducătoarea comunistă evreică Ana Paucker. Un număr masiv de comunişti sunt iniţiaţi atunci în masonerie, iar masoni de mare prestanţă (Mihail Sadoveanu, Horia Hulubei, Mihai Ralea, N.D. Cocea, Victor Eftimiu şi alţii) colaborează activ cu noul regim politic!
Istoricii susţin astăzi ideea că odată cu instalarea regimului comunist în România, în anul 1948, activitatea masonică a fost obstrucţionată, astfel încât, în luna iunie, din proprie iniţiativă, Masoneria intră în adormire, încetându-şi activitatea Supremul Consiliu din România, Marea Lojă Naţională şi Ordinul Masonic Român. Masoneria română şi-a continuat apoi activitatea în occident chiar din 1948. O reprezentanţă a Marii Loji Naţionale Române a funcţionat la Paris sub obedienţa Marii Loji a Franţei (!), sub forma a două ateliere: România Unită (condusă de Jean Pangal, care nu recunoştea autoritatea lui Mihail Sadoveanu) şi La Chaine d’Union (creată de Vintilă Petală). La rândul lor s-au reorganizat în exil Supremul Consiliu din România şi Ordinul Masonic Român (a cărei conducere a fost preluată de Marcel Shapira), împreună cu câteva loji româneşti.
În realitate, aşa cum arată cei doi autori mai sus citaţi: “în iunie 1948 fraţii masoni sunt întrebaţi când iau concediu ca să poată participa la munca patriotică de reconstrucţie a ţării. Perspectiva i-a speriat şi o parte din ei pleacă in străinătate, cu documente şi arhive… Nici o măsură punitivă nu a fost luată de autorităţi contra francmasonilor”.
În perioada 1948-1989, se crede ca a existat un moment când Masoneria a fost iarăşi la loc de cinste în România. Istoricii susţin că Nicolae Ceauşescu a încurajat masoneria până în 1971 şi a tolerat-o până în 1980. Termenul de “epocă de aur” a fost pentru prima dată aplicat domniei lui Ceauşescu de un istoric mason, D.G. Şerbănescu, în volumul III din Histoire de la Franc-Maçonnerie Universelle, încă din 1966.
D.G. Şerbănescu, care l-ar fi sedus pe Nicolae Ceauşescu la cauza masonică, era membru al unei loji româneşti din emigraţia de la Paris după 1948, alături de Ion Adlerberg şi alţii conduşi de Marcel Shapira. Aceeaşi autori repetă informaţia lansată de francezul Pierre Cârpit conform cărei Nicolae Ceauşescu ar fi fost membru al lojei masonice Propaganda Due (celebra P2, ce a făcut obiectul anchetei procuraturii italiene...). Afirmaţia s-a bazat pe declaraţiile şi însemnările lui Licio Gelli, venerabilul lojii P2, dar a fost ulterior dezminţită de alte Obediente masonice, precum Marele Orient al Franţei. Căderea lojii P2 s-a datorat afilierii cu mafia italiană şi implicării în deturnări de fonduri soldate cu falimentul uneia dintre cele mai mari bănci italiene, dar nu numai. O anchetă a revistei italiene L’Europeo, continuată de anchetele de presă din România, relata că P2 a fost implicată prin anii 70 într-o tentativă de lovitură de stat în Italia, împreună cu membri ai serviciilor secrete italiene. Condusă de Lucio Gelli, loja a făcut prozeliţi şi în România. Atunci când serviciile secrete italiene au oferit Securităţii, pentru 160.000 de dolari, dosarele a 16 importanţi membrii de partid care aparţineau P2, Elena Ceauşescu s-a opus. Motivul: Nicolae Ceauşescu era membru al P2.
Dincolo de mărturia lui Gelli, nimic nu mai poate demonstra astăzi faptul că Ceauşescu a fost sau nu membru al lojei masonice P2, dar putem considera ca fiind un document probatoriu lucrarea de “istorie” elaborată de lojile din Paris în 1966, lucrare care poate a declanşat practic ideologia dictaturii, a cultului personalităţii, demarând prin conceptul mason al “epocii de aur”. Ceauşescu avea ulterior să introducă felurite obiecte rituale în cadrul organizării statale a României, aşa cum a fost sceptrul, posibilă inspiraţie masonică. Faptul că în 1966 a existat sprijinul masonic extern pentru Nicolae Ceauşescu, prelungit până în 1971, face să fie mai mult decât probabil ca Ceauşescu să fie avut şi contacte personale cu Shapira. Având în vedere valoarea de ipoteză a teoriei lansate de un autor bizar (Marcel Fandarat, Francmasoneria şi clasa politică), care ba laudă, ba condamnă masoneria, suntem nevoiţi să o prezentăm ca atare: “Când şi cum a fost exclus Ceauşescu din P2, nu se poate şti, cert este că el a fost împuşcat în ziua de Crăciun, moartea sa fiind de fapt una simbolică… în timpul pseudo-procesului de la Târgovişte, înainte cu câteva momente de a fi executat, Ceauşescu s-a adresat Elenei Ceauşescu astfel: «Ai văzut ce ne-a făcut Marcel?» În ultimele clipe ale vieţii, Ceauşescu realizase că Masoneria îi hotărâse soarta: execuţia capitală, numele de cod al masoneriei fiind Marcel, nume pe care îl bănuim a avea legătură cu Marcel Shapira, cel care, la Paris, a fost şeful masoneriei române în exil. Această referire a lui Ceauşescu, prin acest nume de cod, se poate regăsi pe caseta video a asasinării lui la Târgovişte, hotărâtă de acel Tribunal în data de 25.12.1989.” Acelaşi autor consideră ca pe o dovadă certă a unui complot masonic în asasinarea cuplului Ceauşescu, prezenţa “revoluţionarului” Gelu Voican-Voiculescu ca reprezentant al noii puteri şi membru al tribunalului ad-hoc care i-a judecat şi ucis pe cei doi, devenit mai apoi vice prim-ministru al României, adjunct al lui Petre Roman). Voican-Voiculescu era la acea dată iniţiat. Acelaşi om s-a ocupat personal şi de ritualul înhumării şi înmormântării celor doi dictatori. Presa a semnalat şi după aceste evenimente că Voican-Voiculescu a continuat să îşi desăvârşească cariera masonică. Astfel, Petre Roman a trimis o scrisoare de recomandare la Cairo, prin care îl autoriza pe ambasadorul României Ion Angelescu să-l asiste pe Gelu Voican-Voiculescu la ceremonia afilierii în loja ritului Memphis-Misraim din Egipt.
În primăvara anului 1990, în presa românească au fost publicate mai multe articole ale “Grupului de la Paris”, reprezentând 19 masoni din afara Supremului Consiliu condus de Shapira, iar în toamnă a fost înfiinţată la Bucureşti RL Concordia, sub auspiciile GOI.
Prima acţiune importantă a avut loc în octombrie 1990, când, prin hotărârea marelui consiliu al lojilor masonice române “în exil” şi a lojilor de perfectie ale Supremul Consiliu se constituie la Paris Marea Loja Naţională Română, compusă din trei loji de bază: Steaua Dunării, România Unită (România Liberă) şi Solidaritatea (Pax in Deo), MM fiind ales Prea Respectabilul Frate Alexandru Paleologu. În mai 1991 Marele Orient Franţei a înfiinţat la Bucureşti loja Humanitas.
Soarta masonică a României avea să se decidă însă de către Shapira în perioada 16-21 mai 1992 la Istanbul, cu ocazia Conferinţei Internaţionale a Suveranilor Mari Comandori ai Supremelor Consilii de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din Europa, S.U.A. (ambele jurisdicţii), Canada, Australia şi Israel. Membrii delegaţiei ronoastre, Shapira şi Al. Chiriceanu au prezentat situaţia din România şi nevoile ţării după 45 de ani de devastare comunistă. Cu acest prilej a avut loc importanta întâlnire privată dintre Shapira şi Suveranul Mare Comandor al Jurisdicţiei Sud din S.U.A., Fred Kleinknecht. Consecinţa aranjamentelor de la Istanbul a fost că cele mai active loji străine în iniţierea noii vieţi masonice din România au fost cele din S.U.A., Franţa şi Italia (nu UGLE!!!), care în 1993 au organizat mai multe evenimente importante.
La Cercul Militar din Bucureşti, la 24 ianuarie 1993, a avut loc fastuoasa ceremonie de reaprindere a luminilor în România a Marii Loji Naţionale. Cu ocazia redeşteptării Masoneriei Naţionale, în prezenţa multor masoni străini, printre care şi înalte oficialităţi occidentale, s-a stabilit ca destin al României angajarea pe drumul intrării în Alianţa militară atlantică, NATO. Aceasta a fost de fapt chiar semnificaţia desfăşurării ceremonialului, îndeplinit de Ilustrul Frate Kleinkneght, la Cercul Militar din Bucureşti în cadrul Casei Centrale a Armatei, redenumită astăzi “Casa NATO”. Din partea masoneriei italiene a participat Marele Maestru Giuliano di Bernardo, dar şi adjunctul lui Kleinknecht, Arnold Hermann. Printre participanţii români s-a remarcat prezenţa lui Dan Amedeo Lăzărescu şi Nicu Filip, acesta devenind prin consens unanim Mare Maestru, iar Ilustrul Costel Iancu, Pro Mare Maestru al aceleeasi Obediente renascute.

Marcel Shapira lamureste unele aspecte

Marcel Shapira, liderul necontestat al masoneriei romanesti din exil, a acceptat sa acorde in 2005 un scurt interviu D-nei Miruna Munteanu, pentru a lamuri chestiunile legate de legitimitatea structurilor francmasonice aparute in Romania dupa 1990. O adevarata legenda vie, Shapira este cu siguranta vocea cea mai autorizata atunci cand vine vorba despre acest subiect atat de complex. Timp de jumatate de secol, el a luptat pentru supravietuirea unei vieti masonice romanesti in diaspora, atunci cand, in tara, Ordinul fusese interzis de puterea comunista. A fost timp de decenii, la Paris, Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu in exil pentru Romania. Acum este Suveran Mare Comandor "ad vitam" si Mare Maestru de onoare al MLNR. Este, insa una dintre verigile lantului de succesiune!
"...50 de ani am aparat Masoneria romaneasca. Era pentru mine o mostenire pe care trebuia sa o respect. Sunt cel mai in varsta - am 50 de ani de activitate - si m-am batut pentru aceasta francmasonerie pe care sunt fericit astazi sa o vad libera. Si respectata de autoritati. Mai avem astazi afaceri, dar sunt si oameni foarte bine; nu trebuie sa tinem seama de cativa escorci, fiindca in toate masoneriile din lume sunt cativa escroci. Masonii, in lumea intreaga, sunt oameni, cu toate defectele si calitatile lor. Si masoneriile au mai putin hoti decat au celelelte asociatii.
Eu sunt fericit astazi ca mi-am facut datoria. Transferul masoneriei din exil catre masoneria nationala de pe teritoriul Romaniei s-a facut in perfecta ordine. Desigur, tranzitia nu a fost usoara. A existat un om care m-a ajutat foarte mult si pentru care am o mare admiratie: Sever Frentiu. Il pastrez in inima mea. Cu el am facut unificarea celor doua Mari Loji. Am facut ceva superb impreuna."

7 dec. 2010

Istoria Supremului Consiliu de Rit Scotian Antic si Acceptat in Romania

Pentru a lamuri sau a adanci si mai mult misterele Francmasoneriei de Rit Scotian, va prezint in continuare un articol bine documentat si preluat pe surse din blogosfera de profil:
"Controversele ce apar mereu, atunci când vine vorba despre francmasonerie ori, despre un rit sunt adesea nefondate. Considerând că singura armă împotriva ignoranţei altora este informarea şi informaţia, Jurnalul Ritului Scoţian, aflat sub auspiciile Agenţiei de Presă Masonică din România şi membru al G.·.P.·.M.·.R.·., a decis să publice o serie de materiale, copii ale unor documente istorice, legate de fondarea şi existenţa Supremului Consiliu de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
Totul avea să înceapă la data de 20 iunie 5881, atunci când lua naştere primul Suprem Consiliu al Ordinului Masonic Român, sub ciocanul Suveranului Mare Comandor Constantin Moroiu 33º.
Aveau să treacă mai bine de 40 de ani până când Supremul Consiliu uema a fi recunoscut la nivel mondial. La 18 decembrie 5921, Ion Pangal 33º avea să primească Patenta de Recunoaştere de la Supremul Consiliu pentru Franţa, aflat sub conducerea Prea Puternicului Frate Rene Raymond 33º. La numai patru ani, de la recunoaşterea franceză, avea să vină şi cea din Statele Unite ale Americii. Astfel, în anul 5925, Supremul Consiliu primeşte recunoaşterea Supremului Consiliu pentru Jurisdicţia de Sud a Statelor Unite ale Americii, aflat atunci sub conducerea Prea Puternicului Frate John Henry Cowels 33º.
Între timp, vicisitudinile vremii au făcut ca tihna masonilor români, şi nu numai, să fie spulberată, aruncându-i într-un crud şi nemilos război, urmat de spiritul devastator al epocilor extremiste.
Până în anul 5944, Suveranul Mare Comandor al României a fost Prea Puternicul Frate Ioan Pangal 33º. Acesta a fost urmat, pentru o perioadă de şapte ani (5944 - 5951), de Prea Puternicul Frate Michel Noradunghian 33º.
Visul unei Românii paşnice, în care Fraţii putea lucra la Marea Operă Universală, a fost spulberat. Supremul Consiliu a luat calea exilului, înspre Valea Franţa, acolo unde iubiţii noştri Fraţi le-au oferit adăpost împotriva atrocităţilor comise în istorica Vale a României. Ioan Pangal 33º a fost primul Suveran Mare Comandor al României din exil, până în anul 5964. Acesta este urmat, în perioada 5964 – 5970, de către Suveranul Mare Comandor Constantin Belu 33º.
Cu toate că exista deja o patentă de recunoaştere acordată de Fraţii francezi, în data de 7 iunie a anului de adevărată lumină 5969, Supremul Consiliu pentru Franţa, condus la acea vreme de Prea Puternicul Frate Henri Bittard 33º, reafirma Patenta Supremului Consiliu pentru România din exil, la Orientul Paris.
În istoria Supremului Consiliu românesc a exista şi o perioadă de interimat (5970 - 5972) ocupată de Fratele Michel Gavrilescu 33º. Din anul 5972, S.·.C.·.R.·. este condos de Prea Puternicul Frate Alfred Cerchez 33º.
Un alt eveniment care avea să marcheze profound istoria Supremului Consiliu în exil era recunoaşterea oficială a acestuia de către Supremul Consiliu pentru Jurisdicţia de Sud a Statelor Unite ale Americii, sub conducerea Prea Puternicului Frate Henry Clausen 33º.
În anul 5988 Marcel Schapira preia frâiele destinului Supremului Consiliu din exil, readucândul pe pământul sfânt al jurisdicţiei sale, Valea România, în anul de adevărată lumină 5993. Cu numai câteva luni după prăbuşirea mamutului cu picioare de lut, regimul comunist, Supremul Consiliu pentru România este recunoscut, legal, de către Supremul Consiliu pentru Franţa, la data de 22 iunie 5990.
În anul 5993, Supremul Consiliu pentru România îl alegea în propria-i jurisdicţie, după aproape o jumătate de secol de exil, pe cel care avea să îi conducă destinele preţ de patru ani, Prea Puternicul Frate Dan Amadeo Lăzărescu 33º..."

Ceea ce s-a intamplat dupa aceste evenimente cu adevarat memorabile doar istoria le va consemna ca atare sau le va da uitarii, totul depinde numai de noi!

http://jurnalulrsaa.blogspot.com/

6 dec. 2010

Sf Nicolae


In noaptea de 5 spre 6 decembrie se spune ca Mos Nicolae vine la geamuri si vede copiii care dorm si sunt cuminti, lasandu-le in ghete dulciuri si alte daruri, insa tot el este acela care-i pedepseste pe cei lenesi si neascultatori. Dimineatacei cuminti gasesc daruri in ghetute.E un obicei vechi de a face cadouri in aceasta zi. Spre deosebire de Mos Craciun, Nicolae nu se arata niciodata. De altfel,povestea darurilor impartite pe furis in aceasta noapte incepe din vechime.
Se spune ca insusi Sfantul Nicolae a ajutat trei sarmane fete din orasul sau, aducandu-le dar de zestre, noaptea, fara a fi vazut. Casa in care traiau cele trei surori era mai mult decat saraca si tatal lor planuia sa isi vanda fetele, crezand ca astfel se va chivernisi. Plansetele si rugamintile fiicelor sale nu l-au induplecat pe batranul cu suflet negru dar Sfantul a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuinta sa. Noaptea pe furis, a aruncat o punga plina cu galbeni in camera fetei celei mai mari si astfel ea a reusit sa se marite curand. La fel a facut Mosul si in urmatorii doi ani, iar sora cea mijlocie apoi cea mica au reusit sa se aseze la casele lor.
De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, in special copiii,primesc daruri de la Mosul care nu li se arata niciodata.
Cunoscut in Transilvania si sub numele de Sin-Nicoara, Sfantul Nicolae este cele mai popular sfant in Ardeal. Sarbatoarea lui a generat un adevarat folclor,de la darurile de "Mos Neculai" si pana la obiceiurile si legendele diferentiate de la sat la sat. Nascut in cetatea Patara din tinutul Lichiei (Asia) Sf.Nicolae (in greaca "biruitor de popor")s-a dovedit de timpuriu alesul Domnului, uimind de mic copil prin minunile pe care le facea. Dupa ce i-au murit parintii, si-a impartit averea saracilor si a intemeiat manastirea Sionului de langa Mira, capitala Lichiei, calatorind ca prelat la Ierusalim.
Crestinii acestor timpuri au pastrat memoria numeroaselor sale minuni (readucerea la viata a unui corabier cazut de pe catarg, vindecarea unor boli incurabile, oprirea prin rugaciune si post a furtunii de pe mare, s.a.). In ultima parte a vietii s-a retras la manastirea ctitorita de el unde a fost inmormantat la 6 decembrie 352. Dupa opt ani, imparatul Iustinian a ridicat la Constantinopol o biserica in cartierul Vlaherne cu hramul numelui sau. Duncandu-se vestea ca din mormantul sau izvoraste mir,crestinii din intreaga lume au facut pelerinaj, vindecandu-se de boli incurabile.
Din veacul al XIX-lea, mana dreapta a Sf.Nicolae se pastreaza la Biserica Sf.Gheorghe din Bucuresti,unde se gaseste si mormantul Voievodului martir Constantin Brancoveanu cu cei patru fii ai sai. Astzi numeroase biserici din tara si mai ales din Ardeal au hramul Sfantului Nicolae.
In Franta, Sfantul Nicolae este insotit de un personaj pe care oamenii din Metz il dispretuiesc. Pana in 1552, Mos Nicolae venea singur si aducea jocuri si dulciuri copiiilor cuminti,dar si celor mai putin cuminti. In anul acela imparatul Carol al V-lea a asediat orasul Metz si locuitorii au fost nevoiti sa ceara ajutorul regelui Frantei pentru a face fata asediului care a tinut,cu toate acestea,pana in ianuarie 1553. Breasla tabacarilor a inventat chiar in timpul asediului un personaj grotesc pentru a-i imbarbata pe locuitorii din Metz, personaj care il reprezenta pe Carol al V-lea si purta cu el un bici cu care incerca sa pedepseasca tinerii si tinerele, alergandu-i pe strazi. Anul urmator, pentru a se bucura de libertate, breasla a reannoit ideea acestui personaj urat si dezagreabil iar trecerea lui prin oras, coincide oarecum cu cea a Sfantului Nicolae.
Anii au trecut si cu timpul a devenit un obicei ca Sfantul Nicolae sa aduca dulciuri, iar caricatura lui Carol al V-lea sa apara pedepsind copiii neasculatatori cu nuielusa usturatoare. Oamenii pasnici din Metz l-au uitat pe Carol al V-lea si l-au botezat Pere Fouettard (mosul care vine cu biciul) pe cel care-l insotea pe Mos Nicolae, patronul copiiilor.
Imaginea acestui personaj s-a raspandit putin cate putin spre Nord si astfel Pere Fouettard a fost acceptat in Germania, Olanda, Belgia, rezolvand uneori problemele educative ale unor parinti prin aparitia sa care speria copiii neascultatori. Ideea nuielusei care pedepseste a ajuns pana pe meleagurile noastre...
Ideea unui mos care aduce daruri copiiilor a aparut in Scandinavia, cu multi ani inainte de Hristos.Vikingii aveau pe zeul Odin care calatorea prin toata lumea in timpul iernii, calare pe un cal cu opt picioare, oferind daruri celor buni si pedepsindu-i pe cei rai .Desi in crestinism s-au pierdut aceste povesti, in constiinta oamenilor ele au ramas prin existenta unor personaje cum ar fi Mos Nicolae si Mos Craciun.
La crestinii din Republica Ghana,mosul care aduce daruri vine din jungla,in timp ce in Hawaii el coboara din barca... In districtul german Berchtesgaden,12 tineri imbracati in paie si avand masti care reprezinta animale danseaza in urma Sfantului Nicolae, sunand din talangi si dupa ce ofera daruri fiecarei case in parte, tinerii dau gazdele afara facandu-se ca le bat, un fel de pedeapsa simbolica pentru eventualele rele savarsite. Si in Germania, Sfantul Nicolae vine cu un agiotant care poarta nume diferite si are aici un sac in spate si un bat in mana, in timp ce aghitantul este o fiinta inspaimantatoare.
In Danemarca,cel care aduce daruri are un sac in spinare si este purtat de reni. Copiii pregatesc o farfurie cu lapte sau o budinca de orez, in speranta ca aceasta va fi mancata de elfi, personaje despre care se crede ca il ajuta pe aducatorul de daruri.
Polonezii cred ca darurile vin de la stele, in timp ce ungurii spun ca ele sant aduse de ingeri. In Siria, cadourile vin cu o camila tanara in data de 6 ianuarie. Copiiilor italieni le aduce daruri personajul La Befana, despre care se crede ca a refuzat sa-i conduca pe intelepti la Betheleem cand acestia i-au trecut pragul,motiv pentru care La Befana isi petrece timpul mergand in casa in casa pentru a-l gasi pe copilul Hristos.
O alta ipostaza a Sf.Nicolae este cea de iscoada la diavol. Se spune ca Dumnezeu a facut un contract cu Necuratul ca cei vii sa fie ai lui Dumnezeu, iar cei morti, ai lui Necuratu'.Vazand insa Dumnezeu ca e rau, a trimis pe Sf.Nicolae sa intrebe cine poate sa ia contractul acela de la Necuratul. Si a stat Sf.Nicolae treizeci de ani la poarta iadului, pana a reusit sa puna unui drac intrebarea ce i-o spusese Dumnezeu. Iar Necuratul i-a raspuns: "Numai acel ce se va naste din Duh Sfant v-a putea sa il ia. "Dumnezeu a trimis duhul sau de s-a nascut Hristos. Cand a implinit Hristos treizeci de ani a mers si a luat contractul si de atunci au ramas oamenii sa fie judecati dupa pacatele lor. Expresia populara: "S-a dat Sf. Nicolae jos din cui" are radacini in credinta ca sfantul ii ajuta pe hoti in ispravile lor si exprima faptul ca parintii ameninta copiii obraznici, aratand nuiaua doar cu degetul.
Tot in popor se spune ca iarna incepe la Sf.Nicolae...Mos Nicolae este batran si are barba alba iar in aceasta zi, Mosul isi scutura barba, deci trebuie sa ninga. Acum se spune: "A intinerit Sf.Nicolae". De regula de ziua lui apare pe un cal alb, aluzie la zapada care cade in luna decembrie si se spune ca daca Sf.Nicolae a venit pe un cal alb, Sf.Ion va merge pe un cal negru, adica va intoarce iarna. In ziua de Sf.Nicolae incepe ziua sa se mareasca: "La Sf.Nicolae se intoarce noaptea la ziua cu cat se intoarce puiu-n gaoace", zice poporul. De ziua lui se fac vraji, farmece si pronosticuri meteorologice, se pun crengute de pomi fructiferi in apa pentru a inflori de Anul Nou, ocazie cu care se prognozeaza si rodul livezilor pentru anul viitor.

5 dec. 2010

Elohim Yahve

„Ştiinţa spirituală nu-şi doreşte să fie adversara vreunei confesiuni religioase. Ea nu poate avea decât un singur scop: să ducă spre o înţelegere mai aprofundată a adevărurilor religioase. În felul acesta, se poate afirma cu tărie că nu poate exista nimeni pe lume pe care cunoştinţele Ştiinţei spirituale să-l facă să-şi piardă cea mai mică părticică din convingerile sale religioase.“
Rudolf Steiner

Sa incercam sa explicam unul din numele lui Dumnezeu şi semnificaţia pe care o poartă el. Este vorba despre primul nume întîlnit în Biblie şi anume numele Elohim. Acest nume este întîlnit începînd cu Geneza 1:1. Dumnezeu şi Domnul sunt termenii cei mai folosiţi pentru a arăta Divinitatea în limba romînă dar este interesant ca să cunoaştem şi forma pe care o oferă limba ebraică pentru a înţelege mai bine acest nume. Unul din cei mai folosiţi termeni care exprima Dumnezeirea este ebraicul ‘El cu derivaţiile Elim, Elohim şi Eloah. In cele mai multe cazuri acest termen reprezintă expresia de divinitate sau maiestate. Numele Elohim a devenit cel mai utilizat ca nume propriu al Dumnezeului lui Israel atunci cînd numele propriu Yahweh a fost considerat a fi foarte sacru sau sfint pentru a fi utilizat. Acest nume al lui Dumnezeu arăta autoritate şi onoare printre oameni. Inţelesul rădăcinii ebraice EL şi a cuvintelor ebraice Elohim şi Eloah sunt necunoscute. Cea mai frecventă formă utilizată în Vechiul Testament de către scriitori este pluralul ebraic Elohiym, dar utilizat cu verbe şi adjective la singular pentru a reflecta ideia de singular. Mai multe explicaţii au fost oferite acestei folosiri al pluralului care denotă ideia de singular. Aceasta exprimă deplinătatea şi multitudinea de înţelesuri a naturii divine al lui Dumnezeu, dar şi mai degrabă reflectă o sesizare a ideii de Trinitate.
Cuvantul "Dumnezeu" nu denumea o persoana (Creatorul), vechile scrieri biblice si "textele stravechi" amintind mereu de un grup de zeitati, (Elohim = Zei, Zeitati, Divinitati), care conform Facerii, au creat omul dupa asemanarea lor.
În originalul ebraic al Bibliei, numele Domnului este Elohim, substantiv plural. De altfel, Biblia foloseşte pluralul şi în alte ocazii. Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră" (Geneza, 1; 26).la această ,,acţiune'' au participat mai mulţi care semănau între ei? Întrebarea e cu atât mai pertinentă cu cât îi vedem implicaţi pe unii dintre îngeri, despre care nu se spune nicăieri de unde au apărut.„Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au luat dintre ele sotii, care pe cine şi-a ales [...] În zilele acelea erau pe Pământ uriaşi, şi chiar după aceea, când fiii lui Dumnezeu au intrat la fiicele oamenilor şi acestea le dăruiau fii: aceştia sunt uriaşii din vechime, oamenii cei vestiţi." (Facerea, 6; 2, 4).
Deci, dupa cum am aflat,Elohim inseamna trinitatea,de aceea se si spune in plural.Aproape orice rugaciune in ivrit incepe cu:Elohim ata Adonay,Melech a ha-olam...sau,Baruch ata Adonay Eloheinu Melech ha-olam.Elohim(eloim)se foloseste pentru ca este o forma de adresare a unui preasfant,precum(un exemplu)Preasfintia voastra,asa cum crestii se adreseaza in plural(voastra)unui preainalt slujitor al bisericii ,sau cand ne adresam cu respect si educatie(pl, pers.a II a) unei persoane mai in varsta sau unui inalt demnitar.
Eliade spune ca cuvantul ELOHIM, din primul verset din Biblie se traduce sub forma "Cei puternici"... In Exodul 7:1 se spune: "Domnul i-a zis lui Moise: Iata ca te fac Dumnezeu (Elohim) pentru Faraon; si fratele tau Aaron va fi prorocul tau". Primul verset al Torei este in ebraica: "Bereshit bara E-lohim et hashamaim ve'et haaretz." (La inceput, Dumnezeu a creat cerurile si pamantul) - Geneza 1:1. - בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ
In ceea ce priveste semnificatia cuvantului "E-lohim", primul Nume al lui Dumnezeu mentionat in Tora, el are intr-adevar doua posibile intelesuri. In acest prim verset al Torei, cuvantul "E-lohim" inseamna "Dumnezeu" (acesta este motivul pentru care, in acest mesaj, il ortografiez cu majuscula. Conform traditiei mozaice, pentru a preveni "luarea in desert a Numelui lui Dumnezeu", in transliterari acest nume este ortografiat cu o cratima, sau inlocuind litera "h" cu "k", adica Elokim. In versetul din Exodul, acelasi cuvant "elohim" inseamna "judecatori". Avand in vedere ca "E-lohim" este Numele divin care desemneaza atributul judecatii si luand in considerare contextul din Exodul, cred ca "elohim" ar putea fi tradus acolo si prin "cei puternici".Cu toate ca in ebraica ortografia este absolut aceeasi pentru cele doua posibilitati de traducere, in uriasa majoritate a cazurilor, confuziile sunt evitate simplu, din context. In primul verset al Torei, contextul este clar, asa ca traducerea aici prin "cei puternici" este eronata. Un episod biblic (posibil singurul) care mentine insa ambiguitatea este acela de la inceputul capitolului 6 din Geneza, in care versetul 6:4 poate fi tradus in doua moduri: "... fiii lui Dumnezeu s-au impreunat cu fiicele oamenilor ..." sau "... fiii judecatorilor (sau oamenilor puternici) s-au impreunat cu fiicele oamenilor ..." Ambele variante sunt posibile in acest verset, comentatorii biblici optand pentru o varianta sau alta.

1 dec. 2010

La multi ani!


Dragii mei,

Astazi este ziua Marii Uniri, zi de sarbatoare pentru romanii de pretutindeni, profani si initiati! Cu ocazia zilei nationale, dati-mi voie sa va transmit si eu pe aceasta cale cele mai bune urari de pace si prosperitate!
Cu aceasta ocazie imi doresc din toata inima sa ramanem strans uniti in iubirea fraterna care ne-a legat pe veci, avand belsugul deplinei intelegeri. Mai presus de orgolii si interese, trebuie sa ne facem datoria in fata istoriei pentru Valea noastra draga, Romania si pentru apararea principiilor Francmasoneriei Universale.
Sa ramanem Frati pana la capat intr-o eterna imbratisare, semanatori de drept ai valorilor morale si sa ne bucuram impreuna de tot ceea ce am realizat pana acum, caci este meritul nostru al tuturor.
Va doresc tot binele din lume sa aveti putere, intelepciune, frumusete si multa lumina in casele voastre.

La Multi Ani, Fratii mei!
La Multi Ani, Romania!

29 nov. 2010

Conciliul de la Trent


Conciliul Tridentin sau Conciliul de la Trento, cunoscut și sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic, recunoscut doar de Biserica Catolică, ținut între 1545 si 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma Protestanta.
Situaţia Vaticanului fiind ameninţată a fost convocat acest Conciliu, desfăşurat în 25 de sesiuni. În Sesiunea a 4-a, iezuiţii au condamnat libertatea cuvântului, libertatea presei şi pe cea a conştiinţei. Nici o persoană nu-şi mai putea alege religia şi oricine credea că mântuirea sa poate avea loc în afara Bisericii Catolice avea parte de anatemă. La fel, oricare persoană care nu credea că Papa nu este vicarul lui Hristos. La acest Conciliu iezuiţii au reuşit să înfrângă opoziţia şi să anuleze toate cererile „ereticilor: căsătoria preoţilor, folosirea limbii indigene la slujbele religioase. Au reuşit să realizeze reforma papalităţii. S-a susţinut infailibilitatea pontificală, care a fost decretată la Conciliul de la Vatican din 1870.
Conciliul de la Trent s-a încheiat cu aceste cuvinte: „Blestemaţi să fie toţi ereticii. BLESTEMAŢI! BLESTEMAŢI!”. Iezuiţii au devenit „trupele de şoc ale contra-reformei...
În concluzie se poate afirma că reforma a fost una dintre cele mai mari revoluţii din istoria lumii. La încheierea ei, creştinătatea Europei de vest s-a împărţit în Protestanţi şi Catolici.
Plecarea hughenoţilor a fost marcată în Franţa de o decădere generală. Oraşele meşteşugăreşti înfloritoare au decăzut, regiuni fertile s-au transformat în adevărate pustietăţi, stagnarea intelectuală şi decăderea morală au urmat unei perioade de progres neobişnuit. Parisul a devenit un vast azil pentru săraci şi s-a apreciat că, la izbucnirea Revoluţiei, două sute de mii de săraci cerşeau pâine din mâna regelui. Numai iezuiţii prosperau într-o ţară în plină decădere şi conduceau cu o tiranie bisericile şi şcolile, închisorile şi galerele”.
Această plecare s-a datorat măcelului din noaptea Sfântului Bartolomeu (24.08.1572), când iezuiţii au ucis peste 70.000 de hughenoţi sau protestanţi francezi.
Franţa, Olanda, Germania şi Polonia a reprezentat partea Europei care a fost scena celor mai mari bătălii între catolicism şi Protestantism.
Prin pacea care s-a încheiat în urma războiului de 30 de ani protestanţilor germani li se asigurau aceleaşi drepturi politice de care beneficiau catolicii. Iezuiţii au trebuit să se supună. Dar au obţinut de la împăratul Leopold I, care a fost elevul lor, şi care domnea atunci, permisiunea de a-i persecuta pe protestanţi în Germania şi Ungaria. „Escortaţi de dragoni imperiali, iezuiţii au trecut la munca de convertire în anul 1671. Ungurii s-au ridicat la luptă şi astfel a început un război care avea să se întindă pe perioada unei generaţii…Această
insurecţie a fost victorioasă sub conducerea lui Francisc Rakoczi, care vroia să-i izgonească pe iezuiţi din toate ţările unde el avea influenţă, dar protectorii influenţi ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, iar expulzarea nu a avut loc până în anul 1707. .
Conciliul de la Trent care reprezintă reacţia catolică împotriva reformatorilor. O înţelegere corectă a concepţiei catolice a îndreptăţirii nu este posibilă fără o cunoaştere a hotărârilor luate la Trent.
Conciliul a luat în considerare următoarele chestiuni asupra îndreptăţirii: (1) Este îndreptăţirea doar de natură exterioară (judiciară; de declarare a noastră neprihăniţi), sau are loc şi o lucrare interioară (de sfinţire)? (2) Care este legătura dintre credinţă şi faptele bune? (3) Are voinţa omenească un rol activ în îndreptăţirea noastră? (4) Ce legătură există între aceasta şi sacramentele catolice ca, Euharistul (aşadar, Cina Domnului), botezul şi penitenţa? (5) Poate credinciosul şti cu certitudine că este socotit îndreptăţit? (6) Pot oare oamenii să se îndrepte într-atâta încât să-şi merite îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu?
Pe data de 9 ianuarie în anul 1547, participanţii la Conciliu au căzut de acord asupra unei formule finale a doctrinei îndreptăţirii: întâi, deşi mai mulţi membrii ai Conciliului au recunoscut un element extern, venit din afară, al îndreptăţirii (prin aceasta apropiindu-se de reformatori asupra acestui punct), consensul la care au ajuns a fost, "opinia că un păcătos poate fi socotit îndreptăţit doar prin merit sau credinţă...este respinsă." Astfel, "îndreptăţirea fiind definită prin devenirea omului neprihănit şi nu doar socotirea acestuia ca atare..."
În al doilea rând, Trentul a privit îndreptăţirea (justificarea) ca având două sensuri (cel de-al doilea corespunzând doctrinei reformate a sfinţirii), faptele bune fiind considerate de acest consiliu ca o condiţie a îndreptăţirii finale. Ca prin urmare, este posibil, şi necesar (într-un al doilea sens) să se ţină legea lui Dumnezeu.
În al treilea rând, luând în considerare păcatul originar, Trent afirmă că acesta a afectat rasa umană. Ca prin urmare, omul nu-şi poate dobândi propria lui mântuire. Voinţa liberă a omului, deşi nu este distrusă, este slăbită de Cădere. De aceea se spune că, "dacă cineva afirmă că voinţa liberă a omului mişcată şi atrasă de Dumnezeu nu cooperează supunându-se lui Dumnezeu care cheamă şi slobozeşte...acela să fie anatema."Este important să se precizeze că "anatema" constituie o hotărâre concretă de excomunicare, nu doar o condamnare automată. De aceea, conform unui autor catolic, "păcătosul într-adevăr cooperează cu acest har, cel puţin în sensul de nu-l respinge deliberat".
Desigur, majoritatea protestanţilor sunt de acord cu acest lucru. Însă, mulţi protestanţi, îndeosebi calvinişti vor adăuga imediat (cum de altfel o fac şi catolicii "tomişti" - deci, după Toma Aquinas), că Dumnezeu este Cel ce stimulează această cooperare şi că o face fără a încălca voinţa liberă a omului.
În cel de-al patrulea rând, subiectul sacramentelor a fost discutat cu ocazia Celei de-a Şasea Şedinţe (3 Martie, 1547). Pentru a putea să înţelegem aceste pronunţări, trebuie reamintit că Trent a definit îndreptăţirea în două feluri. Şi anume, în "prima" şi "cea de-a doua" fază, pe care erudiţii catolici le numesc îndreptăţirea iniţială şi îndreptăţirea progresivă. Botezul lucrează în "prima" fază (supranumită şi, îndreptăţirea/justificarea "iniţială"), aceasta devreme ce ei susţin că puterea de a învinge păcatul primar ne este transmisă ("mediată") prin actul botezului. Atât Euharistul (Cina Domnului) cât şi penitenţa privesc cea de-a doua fază, sau justificarea "progresivă", o asemenea îndreptăţire (sau, neprihănire) spunându-se că este "sporită" prin a lua parte la aceste sacramente.
După aceea, mai există şi o "a treia" fază "finală" a îndreptăţirii prin care, dacă nu s-a comis păcatul de moarte, se poate intra în ceruri.
În al cincelea rând, datorită sublinierii reformatorilor a siguranţei mântuirii, Conciliul de la Trent a fost forţat să se exprime şi asupra subiectului acesta. McGrath susţine că atunci s-a emis "o condamnare clară (răspicată) a doctrinei luterane a siguranţei, considerată în opoziţie faţă de cuvenita umilinţă creştină". Cu toate acestea, condamnarea respectivă priveşte "certitudinea infailibilă" despre care mulţi teologi catolici spun că nu este necesară şi care nici măcar nu este posibilă. De fapt, "dogmele romano-catolice au accentuat că respingerea de către Roma a asigurării personale a mântuirii, nu înseamnă proclamarea unei religii a unei neîncetate nelinişti".
Pentru romano-catolici, "există o poziţie intermediară între siguranţa credinţei şi îndoială. Aceea poziţie este una de certitudine morală care exclude orice anxietate sau disperare." De aceea, despre creştini se poate spune că au o relativă, dar nu absolută (infailibilă), certitudine a mântuirii.
În al şaselea rând, Trent afirmă că justificarea noastră iniţială trebuie privită ca un "dar". Astfel spre surpriza multor protestanţi vine crezul romano-catolic ce spune că, "dacă spune cineva că omul poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale...fără harul divin prin Hristos Isus, să fie anatema." În plus, "nici unul dintre acele lucruri ce preced justificarea, fie că este vorba de credinţă sau de fapte, cuceresc harul îndreptăţirii. Căci dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, aşa cum spune apostolul, harul nu mai este har."
În concluzie, se cuvine să indicăm că atunci când teologii catolici citează Iacov 2:24 spunând că, "noi suntem îndreptăţiţi prin fapte", nu se referă la aceea justificare iniţială ce are loc la botez, primită prin har. Mai degrabă, aceştia se referă la justificarea progresivă (sau, creşterea în neprihănire) pe care protestanţii o numesc sfinţire. De partea cealaltă, Trentul afirmă totuşi că faptele sunt necesare mântuirii atât în sensul progresiv, cât şi cel final. Acest Conciliu este cel ce a transformat în dogmă faptul că, "prin faptele sale bune, omul îndreptăţit poate avea într-adevăr dreptul să primească o răsplată supranaturală de la Dumnezeu." Asupra acestui punct evanghelicii nu pot fi de acord cu catolicii.

23 nov. 2010

Ordinul Iezuiţilor al Vaticanului


Voi prezenta in cele de mai jos un articol interesant despre Iezuiti preluat de pe blogul http://www.lovendal.net/, articol care prezinta un punct de vedere vis a vis de marile conspiratii internationale si va las sa-l comentati ca atare. Acesta nu este conceptia noastra si nu ne identificam cu cele enuntate de catre autori, insa consideram oportuna prezentarea lor.

"Cred că aţi auzit până în prezent o mulţime de informaţii despre conspiraţiile şi secretele pe care le ascund o mulţime de societăţi secrete ca Bilderberg, Illuminati, CFR, Comitetul celor 300 etc. Se consideră că ele ar conducea lumea, prin intermediul deciziilor care se iau la nivel politic. Toate aceste informaţii sunt binecunoscute publicului larg, mai ales în ultimii ani, datorită răspândirii Internetului.
E interesant faptul că, în toate dezvăluirile privind aceste societăţi secrete se pune accentul pe faptul că ele ar reprezenta elita evreiască, care ar dori astfel să acapereze întreaga lume. Dar ce se întâmplă dacă lumea ar fi, de fapt, condusă din umbră de catolici, prin intermediul societăţii iezuite? Acest lucru este susţinut de către un scriitor de probleme religioase contemporane, pe nume Eric Jon Phelps, în cartea sa “Asasinii Vaticanului”. Cartea se remarcă prin folosirea de documente istorice autentice, care ar confirma cele afirmate mai sus. În exclusivitate şi în premieră în limba română, vă prezentăm o compilaţie dintr-un interviu incendiar cu Eric Phelps, din care veţi afla dezvăluiri cutremurătoare.
Cine sunt iezuiţii?
A nu se uita că, potrivit istoriei oficiale, Ordinul iezuiţilor (ca şi alte ordine, ca cel franciscan) este un ordin din cadrul Bisericii Catolice. El a fost înfiinţat în anul 1534 de celebru teologi Ignaţiu de Loyola. Pe lângă cele trei voturi (promisiuni) călugăreşti obişnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiţii au introdus un al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiţionată faţă de papă. În 1632, la Paris au înfiinţat societatea secretă Aa, cu scopul de a pregăti tinerii misionari. Ordinul a fost desfiinţat în anul 1773, de către papa Clement al XIV-lea, bulă care s-a aplicat în majoritatea ţărilor europene, cu excepţia Rusiei şi Prusiei, ţări care i-a protejat pe iezuiţi.
Iezuiţii deţin controlul lumii din 1540?
Înainte de a începe, să spunem câteva cuvinte despre această carte. Ea acoperă toate aspectele controlului global al iezuiţilor asupra lumii, începând din anul 1540. Autorul leagă fiecare conflict major şi fiecare asasinat politic de Ordinul Iezuiţilor. Ca şi alte grupuri, evreii n-ar fi fost altcva decât nişte pioni nevinovaţi în agenda iezuită. Totodată, Superiorul-general al iezuiţilor (aşa-numitul “Papă negru”, “negru” semnificând activităţile malefice, ascunse) dă ordine actualului papă. De altfel, ordinul iezuiţilor îşi are sediul tot în Roma, în apropierea Vaticanului.
Să începem acum interviul, cel care vă prezintă dezvăluirile cutremurătoare de care vorbeam la început.
Iezuiţii se închină lui Lucifer
1) Reporter: Unde apare Satan în tot acest tablou şi care este scopul iezuiţilor, aşa-zisa Societate a lui Iisus?
Phelps: Iezuiţii superiori (de la conducerea societăţii) sunt vrăjitori. Ei sunt luciferici, adică ei îl venerează pe ceea ce ei numesc Lucifer. Ei nu cred în Satan, ci cred în Lucifer. Conform lui Alberto Rivera, cel care a făcut parte în anii ’60 ai secolului trecut din conducerea ordinului iezuiţilor, el a fost invitat la o “ceremonie neagră” în Spania, organizată de iezuiţi, în care participanţii purtau pelerine negre şi se închinau lui Lucifer.
2) Reporter: Care e procesul de alegere a unui Iezuit General?
Phelps: Iezuiţii superiori îl aleg, şi, odată ales, e pe viaţă, doar dacă nu devine “eretic” între timp.
Jurământul iezuiţilor e foarte asemănător cu Protocolul Înţelepţilor Sionului
3) Reporter: Ce reprezintă “iezuiţii superiori”?
Phelps: Ei sunt cei “mărturisiţi”, adică depun jurământul iezuiţilor, care este “profesiunea lor de credinţă”.
4) Reporter: Ceea ce m-a intrigat în legătură cu acest jurământ e asemănarea sa cu “Protocoalele Înţelepţilor Sionului”.
Phelps: În mod evident, Ordinul iezuiţilor e cel care a scris Protocoalele. Alberto Rivera care a fost un iezuit, a afirmat că evreii şi Papa au scris împreună Protocoalele. Dar eu cred că doar iezuiţii au făcut-o, pentru că doar ei erau singurii capabili să facă asta. Pentrucă ei se află în spatele guvernelor, şi chiar şi în spatele cluburilor sportive profesioniste. De exemplu, patronul lui Pittsburgh Steelers (club celebru de baseball american) este iezuit. La fel şi patronul clubului Detroit Lions. L-au folosit şi pe Walt Disney (patronul parcurilor de distracţie Disneyland), şi asta pentru că vor să distreze lumea, să-i “îmbete” pe oameni cu plăcere. Să nu se uite că unul din punctele importante din Protocoale este acesta: crearea de distracţii pentru omenire. În timp ce lumea va fi ocupată cu distracţiile, ei îşi pot clădi în linişte tirania.
Las Vegas-ul e controlat de Mafia, sub oblăduirea Bisericii Catolice
5) Reporter: Care este rolul Las Vegas-ului în tot acest mecanism? (Las Vegas-ul este celebrul oraş american, patria jocurilor de noroc, unde se spală anual zeci de miliarde de dolari)
Phelps: Las Vegas-ul, în cea mai mare parte a sa, este controlat de Mafie. Dar toate marile familii mafiote sunt romano-catolice, şi toate sunt subordonate Papei sau Cardinalului de New York. De exemplu, Frank Costello, membru marcant al mafiei americane, a fost prieten foarte apropiat cu mogolul hollywoodian, Joe Kennedy, membru al Cavalerilor de Malta. Cavalerii de Malta sunt fraţi cu marile familii mafiote, Gambino, Lucchese, Columbo. Şi ei controlează Hollywood-ul, şi nu evreii. Evreii nu sunt decât oamenii de faţadă, căci în spatele lor se află Mafia şi cardinalul de New-York.
Iezuitul General, dictatorul absolut
6) Reporter: Spuneţi-mi tot ce ştiţi despre Iezuitul General.
Phelps: Iezuitul General este dictatorul absolut, complet şi total al Ordinului. Atunci când el vorbeşte, provincialii îl ascultă. Provincialii sunt subordonaţii săi, în prezent având un număr de 83. În prezent, Ordinul iezuiţilor acoperă 83 de regiuni ale lumii. Fiecare regiune este condusă de un provincial. De exemplu, în SUA sunt 10 provinciali, în America Centrală, 1 provincial, în Irlanda tot 1 provincial. E un sistem centralizat de administrare, specific Bisericii Romano-Catolice, unde toate provinciile sunt subordonate unui singur “monarh”.
Iezuitul General are toată puterea asupra Ordinului. Atunci când se decide, începerea unui război sau a unui revolte, Iezuitul General adună toate informaţiile de la provincialul regiunii respective, cum e mai bine să se realizeze acest lucru. Iezuitul General conduce lumea prin intermediul provincialilor. Şi provincialii, la rândul lor, îi conduc pe “iezuiţii de rând”, aceştia din urmă neavând nicio idee despre ceea ce se întâmplă la nivelul de sus al ordinului. Este exact ca şi francmasoneria; fracmasonii obişnuiţi, ca şi iezuiţii de rând, cred că ceea ce fac organizaţiile lor este un lucru bun.
“Contele de Monte Cristo”, o alegorie a Iezuitului General care se răzbună
Contele de Monte Cristo, Iezuitul General
După cum se ştie, Alexandru Dumas a scris celebra sa carte “Contele de Monte Cristo”. Contele reprezintă, de fapt, Iezuitul General. “Monte” înseamnă “munte”, iar “Cristo” înseamnă “Hristos”, deci “Contele Muntelui lui Hristos”. Alexandre Dumas a vorbit despre răzbunarea Iezuitului General, atunci când iezuiţii au fost suprimaţi (1773) şi expediaţi pe o insulă aflată la vest de Portugalia. Atunci când iezuiţii şi-au recâştigat puterea (în 1814), ei i-au pedepsit pe toţi monarhii Europei care i-a suprimat, dându-i jos de pe tronuri. Iar Alexandre Dumas, care a luptat alături de forţele ialiene patriotice în 1848, pentru a elibera Roma de puterea Papei, a scris multe cărţi, iar într-una din ele, “Contele de Monte Cristo”, el îi dă în vileag pe iezuiţi. Aşa că, atunci când veţi citi “Contele de Monte Cristo”, aduceţi-vă aminte că totul e doar o satiră care personifică Ordinul Iezuiţilor ce îşi recâştigă puterea în Franţa. Contele de Monte Cristo nu poate fi bătut; şi acesta e Ordinul Iezuiţilor. Dar contele, în roman, nu obţine ceea ce îşi dorea cel maimult, ultima sa dorinţă, iubirea unei femei. El îşi recâştigă puterea politică, îşi recâştigă tot ce-a pierdut, dar nu poate avea dragostea unei femei. Şi acesta e Ordinul Iezuiţilor. Ei nu au parte de femei, n-au parte de dragostea vreunei femei. Pentru că ei sunt celibatari; a avea o femeie, înseamnă a fi devotat soţiei şi familiei, iar ei trebuie să fie devotaţi doar Iezuitului General. De aceea, ei nu se vor căsători niciodată, acaeasta fiind cheia succesului lor.
Scopul suprem al iezuiţilor: conducerea lumii şi reconstruirea templului lui Solomon
7) Reporter: Care este scopul suprem al iezuiţilor?
Phelps: Scopul lor final este acela de a conduce lumea, cu ajutorul Papei, din interiorul templului lui Solomon reconstruit din Ierusalim.
8 ) Reporter: De ce este atât de important reconstruirea templului lui Solomon?
Phelps: Pentru că iezuiţii întotdeauna au vrut asta. Atunci când Ignatius Loyola a creat Ordinul, unul din primele lucruri pe care el le-a făcut a fost acela de a se duce la Ierusalim şi de a stabili cartierul general al iezuiţilor acolo. S-a dus acolo, a încercat, dar a dat greş, aşa că s-a întors şi şi-a continuat studiile. Poate că ar fi bine să discutăm puţin despre Ignaţiu de Loyola.
Fondatorul iezuiţilor, un fost soldat spaniol
Ignaţiu de Loyola, fondatorul iezuiţilor
Ignaţiu de Loyola a fost un soldat spaniol care s-a rănit la picior în timpul unei bătălii ce a avut loc între Franţa şi Spania. La asediul oraşului fortificat Pamplona, Ignatius este grav rănit de un obuz, scos din luptă şi nevoit să se retragă în oraşul său natal, Loyola, pentru a-şi reface forţele. În încercarea de a putea merge normal, el şi-a construit un fel de dispozitiv care să-l ataşeze piciorului său. A suferit dureri cumplite, nereuşind însă să-şi poată folosi din nou piciorul. Acest lucru al neputinţei, combinat cu faptul că astfel, nu mai putea avea parte de compania femeilor, l-a dus într-o stare de depresie. Astfel, el începu să aibă viziuni despre sfinţi, scriind şi exerciţii spirituale. Acestea vor constitui “antrenamentul de bază” pentru iezuiţi. Unul din exerciţii este următorul: dacă subordonatului cuiva îi este spus: “negrul este alb şi albul este negru”, atunci aşa va fi. Interesant că acest exerciţiu apare şi în filmul “JFK” (1991), atunci când Kevin Costner le spune oamenilor săi: “Hei, gândiţi ca CIA. Negrul este alb şi albul este negru”. Acest lucru trădează că producţia filmului a fost mâna iezuiţilor.
Din 1540, iezuiţii vor să constituie o guvernare mondială pentru Papă
Loyola avea o voinţă de fier. El avea în minte ca Papalitatea să-şi recâştige puterea pierdută odată cu Reforma. Aşa că s-a dus la Papă, a căzut la picoarele sale, iar Papa Pius al III-lea a dat o bulă prin care s-a creat Ordinul Iezuiţilor. Acum avea protecţia papală. Dar Ignaţiu de Loyola este un soldat, aşa că va pune la punct o legiune de soldaţi ca să reconstruiască ceea ce Roma a pierdut, şi pentru a construi o guvernare mondială pentru Papă. Şi acest lucru a început din 1540. Şi de atunci, a început o istorie plină de vărsări de sânge. Şi războiae după războaie, toate sunt atribuite Ordinului Iezuit. Nobili catolici, foarte bogaţi, şi-au donat castelele şi banii Ordinului Iezuit. Mult mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial, iezuiţii au furat tot aurul evreilor.
Iezuitul General controlează toate marile servicii secrete ale lumii
Într-o carte scrisă de Edmond Paris, “Vaticanul împotriva Europei”, acest autor afirmă că ultimii 30 de războaie din lume sunt atribuiţi iezuiţilor, ca de exemplu războiul din Serbia. Dar Edmond Paris nu înţelege un singur lucru: faptul că Iezuitul General controlează toată comunitatea internaţională a serviciilor secrete: CIA, FBI, fostul KGB, Mossad, SIS. El controlează absolut totul.
Biserica Catolică a luptat împotriva libertăţii de conştiinţă, prin Conciliul de la Trent
9) Reporter: Să ne întoarcem la începuturi. Ce a fost Conciliul de la Trent?
Conciliul de la Trent
Phelps: Conciliul de la Trent a fost răspunsul Romei la reforma protestantă. Să nu uitaţi că reforma protestantă ne-a adus libertatea politică de care avem parte azi. Suveranitatea naţională n-ar fi existat fără Reformă. Drepturile individuale n-ar fi existat fără Reformă. Reforma a venit cu doctrina mântuirii prin propria credinţă, nefiind nevoie de preot pentru a ajunge în Rai. Reforma spunea că tot ce avem nevoie este doar mântuirea în Hristos. Astfel, Vaticanul era deposedat de puterea sa spirituală. Preoţii nu mai erau doriţi, oamenii putând să aibă parte de cuvântul lui Dumnezeu direct din Biblie. Drept consecinţă, naţiuni ca Olanda, Anglia sau Germania au început să se despartă de puterea Papei. Sfântul Imperiu Romano-German se despărţea, iar Carol al V-lea, împăratul acestui imperiu se călugări.
Roma se văzu atunci în pericol, pentru că se pierdea putere şi bani. Naţiunile nu-şi mai plăteau “cota lui Petru” pentru trezoreria Vaticanului. Şi Papa era foarte supărat, căci el susţinea că deţine două puteri: puterea temporală şi cea spirituală. Odată cu pierderea puterii spirituale, o pierdea şi pe cea temporală. Cu alte cuvinte, Papa nu mai putea să conducă prin intermediul regelui din ţara respectivă, căci regele nu-i mai recunoştea autoritatea. Aşa s-a întâmplat de exemplu cu regele Henric al VIII-lea al Angliei, care nu a mai recunoscut autoritatea Papei asupra bisericilor din Anglia, ce au fost trecute sub autoritatea Bisericii Anglicane.
Şi astfel, avu loc Conciliul de la Trent (1545-1563), desfăşurat în 25 de sesiuni. În toate aceste sesiuni, au fost condamnate toate tezele Reformei. Oricine crede că mântuirea sa poate avea loc în afara Bisericii Catolice are parte de anatema. Oricine crede că Papa nu este vicarul lui Hristos, va avea parte de aceeaşi anatemă.
Cea mai importantă sesiune a fost cea de a 4-a, în care iezuiţii condamnau libertatea cuvântului, libertatea presei şi libertatea conştiinţei. Aşa că, niciun om nu-şi putea alege religia, nu-şi putea publica ceea ce simte, nu putea avea libertatea conştiinţei.
Iezuiţii au vrut războiul din Vietnam, pentru a “curăţa” acest stat de budişti
Kennedy, ucis de iezuiti?
10) Reporter: Aţi afirmat că asasinarea preşedintelui John Kennedy a fost ordonată de Iezuitul General, executată de Papa Paul al VI-lea şi dusă la îndeplinire de “papa american”, cardinalul Joseph Spellman. Vreţi să vă justificaţi această afirmaţie?
Phelps: Desigur. În primul rând, preşedintele Kennedy a fost asasinat pentru că dorea să pună capăt războiului din Vietnam şi vroia să pună capăt şi dominaţiei CIA. De aici apar alte două întrebări: Dorea Roma războiul din Vietnam? Şi, controla Roma CIA-ul? Răspunsul e afirmativ la ambele întrebări.
Ştim foarte bine că războiul din Vietnam a mai fost denumit “războiul lui Spelly”, adică “războiul cardinalului Spellman”. Cardinalul a făcut vizite pe frontul de război de mai multe ori, numindu-i pe soldaţii americani “soldaţii lui Hristos”. Omul care se afla la comanda forţelor americane era un romano-catolic, membru al CFR, generalul William Westmoreland. Acest general era agentul cardinalului şi care avea grijă ca războiul din Vietnam să fie purtat în mod corespunzător.
Şi de ce dorea cardinalul Spellman războiul din Vietnam? Pentru că asta era dorinţa Iezuitului General. Şi de ce dorea Iezuitul General războiul din Vietnam? Pentru că poporul Vietnamului, budiştii, nu puteau fi convertiţi la catolicism. Ei nu aveau nevoie de Roma. Exista o prezenţă iezuită de câteva secole în Vietnam, aşa că s-a hotărât ca budiştii din Vietnam să fie exterminaţi. Apoi, “curăţire” urma să se întâmple şi în statele vecine Vietnamului, în Cambodgia (cu ajutorul lui Pol Pot), Thailanda şi în Laos. Această “curăţire” a budiştilor trebuia să desăvârşească ceea ce a făcut liderul chinez comunist, Mao Zedong, în ţara sa, China. Dar Mao Zedong a fost controlat de iezuiţi, aşa că…era nevoie de războiul din Vietnam.
Vaticanul controlează şi traficul de droguri…
O altă motivaţie a războiului din Vietnam era traficul de droguri, de care era beneficiară Roma. Vaticanul controlează tot traficul internaţional de droguri: heroină, opium, cocaină. Columbia (ţara nr.1 din lume, producătoare de droguri) are un concordat cu Papa. Un concordat semnifică un tratat cu Papa. Asemenea concordate au avut loc între Papă şi Hitler, Mussolini, Franco (3 mari dictatori ai lumii). De ce avea nevoie Roma de un concordat cu Columbia, decât pentru a controla traficul de droguri? Desigur, că nu cardinalii sau Papa se ocupă direct de traficul de droguri, acest lucru fiind realizat prin intermediul familiilor mafiote, aflate sub controlul Iezuitului General. De fapt, Iezuitul General se ocupă de traficul de droguri încă de acum câteva secole, fiind implicat în traficul de opium din China.
În concluzie, războiul din Vietnam trebuia să consolideze şi mai bine uriaşul trafic de droguri dintre Vietnam (ţară producătoare de droguri) şi SUA. Iar cei care se ocupau de traficul de droguri din SUA, CIA şi mafia americană, aflaţi sub oblăduirea Iezuitului General, trebuiau să-l asasineze pe Kennedy.
Vaticanul şi iezuiţii au fondat CIA
Interesant faptul e că CIA, agenţia centrală americană, a fost creată de cavalerii de la Malta. Unul dintre fondatorii CIA a fost un romano-catolic fanatic irlandez, Bill Donovan, fratele său fiind preot dominican, Vincent Donovan. Aşadar, CIA a fost fondată sub oblăduirea Bisericii Romano-Catolice, care astfel are un control asupra sa. Totodată, iezuiţii sunt cei care au adus în rândurile CIA o mulţime de soldaţi nazişti, pe care iezuiţii i-a folosit pentru a-i ucide pe evrei în Europa. Astfel că CIA de azi este o armă, o armă de spionaj folosită de Vatican.
Iezuiţii, cauza pentru bombele de la Hiroshima şi Nagasaki
12) Reporter: În 1639, iezuiţii au fost alungaţi din Europa. Se pare că n-au uitat acest lucru.
Phelps: Iezuiţii niciodată nu uită. Aceste cuvinte îi aparţin chiar preşedintelui american Abraham Lincoln. Aşa că, răzbunarea pentru Japonia s-a ivit odată cu cel de-al doilea război mondial. E oare o coincidenţă că avioanele care au bombardat atunci Japonia erau produse de companii ca Lockheed, Boeing, McDonald-Douglas sau Grumman, toate deţinute de proprietari iezuiţi?
"

21 nov. 2010

Jaques de Molay


Considerati unul dintre cele mai enigmatice Ordine si un obiect de studiu pentru istorici, templierii au devenit, odata cu publicarea cartilor luI Dan Brown un fenomen de masa, fiindu-le dedicata o intreaga literatura, devorata efectiv, de catre opinia publica. Istoria autentica este total diferita de afirmatiile lui Brown si ale pleiadei de epigoni inspirati de romanele sale, iar ultimul Mare Maestru al Ordinului, Jacques de Molay e departe de a fi misteriosul personaj cu puteri supranaturale, conturat de scriitorul american.
Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118 cel mai mare grad în cadrul Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziție câștigată pe viață, deși luând în considerare natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai doi Mari Maeștri au murit în timpul mandatului, iar câțiva au murit în timpul campaniilor militare. De exemplu, în timpul Asediului Ascalonului in 1153, Marele Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup de 40 de Templieri printr-o spărtură în zidurile orașului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a urmat, cavalerii inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiți și decapitați. Marele Maestru Gerard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189, în timpulAsediului Acrei.
Marele Maestru supraveghea toate operațiunile Ordinului, atât cele militare din Tara Sfanta si Europa de Est, cât și afacerile financiare din Occident. Unii Mari Maeștri au fost și comandanți militari, deși acest lucru nu era întotdeauna înțelept: câteva defecte în strategia de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Batalia de la Hattin.
La origine un marunt boiernas francez, Jacques de Molay este probabil cel mai faimos Mare Maestru, alaturi de fondatorul Ordinului, Hughes de Payens. Data exacta a nasterii lui nu se cunoaste dar, atunci cand a fost interogat de procurorii regali la Paris pe 24 octombrie 1307, el a declarat ca devenise templier in urma cu 42 de ani, adica in 1265. Cum varsta accederii intr-un ordin calugaresc era de mininum 20 de ani, el trebuie sa fi fost nascut asadar pe la 1244 sau 1245. Dar exista documente ce atesta ca si adolescentii puteau fi primiti in randul Templierilor, motiv pentru care unii istorici contesta aceasta data. Interesant e ca, atunci cand va fi chestionat, peste un an, de trimisul papal la Chinon, el va da acelasi raspuns: ca slujeste ordinul de 42 de ani, deci din 1266!
Cert este ca provenea din ducatul Burgundiei, pe atunci teritoriu al Sfantului Imperiu Roman si fusese primit in ordin de Humbert de Pairaud, Superiorul Templier pentru Franta si Anglia. Pe la 1270, de Molay a plecat in Rasarit, inainte ca lider suprem al Templierilor sa devina Guillaume de Beaujeu. Viitorul conducator isi va petrece o mare parte a carierei in Orient, desi prezenta lui este semnalata din nou in Franta, in 1285. Nu se stie daca a detinut functii in Apus sau Rasarit, ori daca a fost prezent atunci cand Acra, ultima fortareata cruciata si capitala a regatului latin, a cazut, in mai 1291, in mainile musulmanilor.
Dupa aceasta pierdere, ultimii cruciati s-au retras in Cipru. Aici ii vom regasi pe Jacques de Molay si pe Thibaud Gaudin, cel de-al 22-lea Mare Maestru al Templierilor. In cursul unei intruniri desfasurate pe insula in toamna anului 1291, de Molay s-a remarcat prin curajul opiniilor, promitind sa devina omul care avea sa reformeze Ordinul Templierilor. Pe 16 aprilie 1292, Gaudin a decedat, cerand, cu limba de moarte ca locul sau sa fie luat de Molay. Fratii i-au indeplinit aceasta ultima dorinta si pe 20 aprilie, asa cum demonstreaza un document aflat in arhivele coroanei Aragonului, Jacques de Molay semna deja in calitate de Mare Maestru. Imediat ce a fost ales s-a angrenat cu indrazneala in realizarea proiectelor propuse anterior.
In primavara lui 1293 a inceput un turneu prin Occident, care-l va aduce in Provence, Catalonia, Anglia, Italia si Franta. Aici a rezolvat probleme interne ale Ordinului dar principalul sau tel a fost sa obtina sprijinul monarhilor apuseni si al Bisericii, in vederea recuceririi Tarii Sfinte. Cand s-a pus problema unificarii Templierilor cu Cavalerii Ospitalieri, de Molay se va opune vehement, ceea ce a dus la aparitia de nemultumiri in sanul Bisericii, fata de „tirania” impusa. Find diplomat, a reusit sa castige de partea sa pe Papa Bonifaciu VIII si pe regii Eduard I al Angliei, Iacob I al Aragonului si Carol II al Neapolelui. Singurul Suveran important cu care nu era in relatii apropiate a fost Filip IV al Frantei, viitorul sau calau. Intre 1299 si 1303, revenit in Orient, de Molay a depus eforturi pentru incheierea unei aliante cu mongolii, impotriva mamelucilor din Egipt. El intentiona sa coordoneze actiunile ordinelor militare crestine, ale regelui Ciprului si Armeniei Inferioare si hanatului Ilhanului (Persia), spre a se opune eficient fortei tot mai redutabile a mamelucilor, principala amenintare la adresa crestinilor din Tara Sfanta.
In 1298 Templierii au reusit sa stopeze o invazie mameluca in Armenia dar dupa a doua batalie de la Homs in decembrie 1299, crestinii n-au fost capabili sa profite de victoria obtinuta de hanul mongol al Persiei asupra mamelucilor, neavand suficiente armate. Jacques de Molay s-a multumit sa intreprinda raiduri de-a lungul coastelor egiptene si siriene, pentru a hartui si slabi inamicul, in vederea unui asalt general, pus la cale impreuna cu mongolii. Dar hanul n-a pornit la atac nici in 1300, nici in anii ce au urmat. In septembrie 1302, Templierii au fost alungati din insula Ruad, de langa orasul sirian Tortosa, ultima lor citadela din Tara Sfanta. Visul de recucerire rapida a Ierusalimului, nutrit de Jacques de Molay, se naruia astfel...
Intors in Franta, de Molay a intrat in conflict fatis cu Filip, din cauza ambitiei acestuia de a fi recunoscut ca lider al Ordinului (Rex Bellator – rege razboinic). Sfetnicul de taina al regelui, Guillaume de Nogaret pare sa-l fi informat acum pe Filip despre scandalurile izbucnite in mai multe regiuni din Franta unde templierii aveau proprietati, cu privire la comportamentul urat si anti-religios al acestora, sugerandu-i ca ar putea profita de aceste zvonuri pentru a veni de hac Ordinului. Dupa ce a discutat personal cu regele, de Molay a cerut Papei sa realizeze o ancheta independenta asupra acuzatiilor aduse. Dar, inainte ca aceasta sa aiba loc, regele a actionat in forta.
Pe 13 octombrie 1307 toti templierii din Franta au fost arestati iar averile uriase ale Ordinului – confiscate. De Molay, aflat la Paris la inmormantarea Caterinei de Valois, a fost si el intemnitat. Clement a ordonat arestarea tuturor Templierilor, dar a acceptat sa trimita doi cardinali la Paris, pentru a sta de vorba cu de Molay. In fata lor, acesta s-a inchis apoi intr-o mutenie de mormant, cerand sa fie judecat in fata Pontifului. Dar se pare ca jocurile erau deja facute si, intelesi in privinta impartirii averilor Templierilor, regele si Papa au convenit ca de Molay trebuia sa dispara. Pe 18 martie 1314, alti trei cardinali trimisi de Papa i-au condamnat pe Jacques de Molay, Hugues de Pairaud, Geoffroy de Charnay si Geoffroy de Gonneville la inchisoare pe viata. Intelegand ca totul este pierdut, batranul de Molay s-a ridicat, proclamandu-si nevinovatia si chemandu-i pe Papa si pe rege in fata judecatii lui Dumnezeu.
Furios, Filip IV a poruncit ca Marele Maestru sa fie ars pe rug, sentinta fiind dusa la indeplinire in Ile de la Cite. S-a vorbit foarte mult despre un blestem pe care Jacques de Molay l-ar fi aruncat asupra persecutorilor sai – care au murit, intr-adevar, inainte de sfarsitul anului 1314. Mai mult, toti fiii lui Filip IV au murit fara urmasi, astfel ca dupa doar 14 ani avea sa se stinga dinastia Capetienilor, care domnea in Franta de mai bine de trei secole... Moartea Papei a fost si mai invaluita in mister pentru ca acesta a pierit la mai putin de o luna dupa de Molay si in timp ce se afla pe nasalie, un fulger a lovit biserica in care fusese depus, trupul lui fiind mistuit de flacari, ca si cele ale Templierilor pe care-i trimisese la moarte...
La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care VOX IN EXCELSO, care dizolva oficial Ordinul și AD PROVIDAM, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor templierilor cavalerilor ospitalieri.
Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârșit, cerând să fie legat astfel încât să fie cu fața la Catedrala Notre Dame și să își țină mâinile împreunate. După legendă, a strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât și regele Filip îl vor întâlni în curând în fața lui Dumnezeu si Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare înainte de sfârșitul anului.
O dată cu dispariția conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au fost fie arestați și judecați, nefiind aproape în totalitate condamnați, absorbiți în alte ordine militare, precum Cavalerii Ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsați să se retragă și să trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul papei, precum Scotia excomunicata. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce si au avut o influență importantă asupra istoriei Scoției, inclusiv în încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit.
Disparitia Templierilor si moartea lui de Molay au lasat in urma o sumedenie de mistere. Controversele abunda in legatura cu averea Templierilor, presupusa a fi colosala si despre care se spune ca ar fi fost partial recuperata de membrii care au reusit sa fuga de mania lui Filip cel Frumos. In jurul lui de Molay s-a creat un veritabil mit, reprodus in seria de romane istorice „Regii Blestemati" ai lui Maurice Druon.
In lume exista chiar si un Ordin paramasonic numit "Ordinul Jacques de Molay", in care sunt sunt initiati in exclusivitate fiii minori ai Masonilor, tineri cu varste între 15 şi 21 de ani. Copilul peste vârsta de 14 ani este considerat cu discernamant ai el hotaraste dacă vrea sau nu vrea să vina, asa cum hotaraste să se înscrie într-un club sportiv sau intr-o asociatie a tinerilor. Practic, nu este singura organizatie in care pot intra copii si din care se pot retrage oricând vor ei. De Molay este luat drept model si inspiratie pentru una dintre cele mai influente organizatii de tineret din SUA, DeMolay International, cu aproape 20.000 de membri si din care au facut parte cosmonautul Neil Armstrong, scriitorul John Steinbeck sau fostul presedinte american Bill Clinton.
Masoneria si-a pus pecetea asupra istoriei si o demonstrează evenimentele orchestrate poate de Francmasonerie, in data de 18 martie.
18 martie 1793 : A fost declarată Republica
18 martie 1793 : A fost declarată Republica sau Comuna din Mainz, Germania cu ajutorul trupelor revoluţionare franceze.
18 septembrie 1793, moment complementar celui de 18 martie: Este aşezată piatra unghiulară pe clădirea Capitoliului SUA, în cadrul unui ceremonial masonic condus de George Washington.
18 martie 1848 : Izbucnesc aproape simultan revoluţii în Veneţia, Milano, Stockholm şi Berlin, unde instigatorii erau cunoscuţi Masoni. Acest moment a constituit începutul revoluţiilor pasoptiste din întreaga Europa.
18 martie 1871 : A fost declarată Comuna din Paris.
Cea mai recenta controversa legata de Marele Maestru a fost lansata de doi istorici, Christopher Knight si Robert Lomas, care pretind ca pe Giulgiul de la Torino nu ar fi intiparita imaginea lui Hristos, ci cea a lui Jacques de Molay.
Autorii sustin ca Biserica s-ar fi intors contra Templierilor deoarece acestia ar fi stiut istoria secreta a lui Iisus, diferita de cea asumata de Biserica.În 1357 giulgiul a fost expus publicului pentru prima dată de către familia nepotului lui Geoffrey de Charney, templierul care fusese ars pe rug împreună cu de Molay.
În 2001, un document cunoscut ca Pergamentul de Chinon a fost descoperit în arhivele Vaticanului, înregistrare a procesului Templierilor care arată că papa i-a absolvit inițial pe templieri de toate ereziile în 1308, înainte de a desființa ordinul în 1312. În octombrie 2007, documentele secrete despre procesul templierilor, între care și pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.
În prezent, poziția Bisericii Romano-catolice este că persecuția medievală a templierilor a fost nedreaptă si că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; Se spune oficial ca Papa Clement a fost obligat să acționeze de magnitudinea scandalului public și de influența dominatoare a regelui Filip al IV-lea.
Cavalerii Templieri au căutat scăpare în zonele europene ortodoxe, fiindu-le semnalată prezenţa la Ardud (Transilvania) şi chiar la Cîrţa, unde există o mînăstire cisterciană de prin secolele XIII-XIV. Credem că ei au venit aici pentru a lupta împotriva tătarilor, alături de cavalerii teutoni şi de ioaniţii din zona Banatului Severinului.