1 iun. 2010

Stupul de albine


Prin simbolurile masonice gasim cu siguranta albinele si stupul de albine, care sunt considerate simbolurile puritatii si salvarii, ale intelepciunii si supunerii dar si ale regenerarii.
Albina este una dintre cele mai extraordinare creaturi din lumea insectelor. Sistemul social complex al stupului de albine care organizeaza pana la 40.000 de indivizi într-o singura unitate activa, a fascinat omenirea de secole.
Despre albine se stiu multe si s-a scris enorm. Nici o insecta nu a fost studiata cu mai mult devotament ca ele; si cand spunem studiat, nu ne gandim doar la entomologia moderna, caci cunoasterea, priceperea in materie de albinarit, vin dintr-o neincetata observare a vietii stupului, vreme de milenii. Stilul de viata al albinelor a inspirat, inca din vremuri vechi, interpretari simbolice, mituri si legende, povesti, poezii si fabule, meditatii filosofice, steme si blazoane, comparatii si metafore. Conform obiceiului nostru de a judeca totul prin prisma viziunii omenesti asupra existentei, descrierea vietii albinelor a suferit adesea de antropomorfism. Desi azi credem ca tin de un instinct ajuns intr-un stadiu avansat, rafinat prin evolutie, purtarile albinelor ne fascineaza atat de mult, incat nu incetam a le inzestra cu o aura spirituala. Mai presus de orice, albina a inspirat dragoste. O mica faptura aleasa, daruita cu insusiri deosebite si iubita deopotriva de zei si de oameni – asa e vazuta albina. Ceea ce putea face ea era atat de uimitor, incat n-avea cum tine decat de miracol, nu putea fi decat efectul unui suflu divin.
Mierea si ceara se plamadeau tainic, in scorburi si, mai tarziu, in stiubeie in care privirea omului nu putea patrunde prea usor; asadar, tot ce se petrecea acolo tinea de o alchimie misterioasa, de niste prefaceri secrete in urma carora, din flori (frumoase, dar pe care omul nu le-ar fi putut manca), se nastea mierea si se intoc¬meau, cu un mestesug ascuns, fagurii, fara seaman in desavarsirea lor. Intr-o vreme cand hrana dulce era foarte rara (caci in urma cu cateva mii de ani fructele – mai toate salbatice – nu erau cine stie cat de dulci), intalnirea cu mierea trebuie sa fi fost o revelatie, iar consumarea ei, o experienta rara si pretioasa. Uimitoare trebuie sa le fi parut oamenilor din vechime infaptuirile micilor fiinte zburatoare. Mierea lor era nu doar hranitoare si minunata la gust, ci si plina de virtuti terapeutice si magice, iar lumina lumanarilor de ceara alunga intunericul din pesteri si bordeie. Cum sa nu fi iubit stramosii nostri albinele? Pe la noi, unde oamenii cresc albine de sute, poate de mii de ani, universul mitologic e plin de povesti despre micutele vietuitoare. Albina e curata, cea mai curata dintre „gujulii“ (adica insecte); e fertila, dar in chip cast (in Bucovina, o credinta populara afirma ca albinele „isi strang samanta de pe parau“, reproducerea sexuata a micilor insecte fiind cunoscuta doar de putina vreme) si, mai cu seama, e harnica, motiv pentru care a ramas pana azi un simbol, insasi intruchiparea Harni¬ciei. Dupa cum se vede, cu toate ca am strans atata informatie stiintifica despre albine, continuam sa le vedem prin prisma moralei. Dar, la urma urmei, daca o faptura curata si harnica nu merita iubirea noastra, atunci cine s-o merite?
„Daca albinele ar disparea, nici omul n-ar mai avea prea multi ani de trait“. Afirmatia ii este atribuita lui Albert Einstein si, cu toate ca pare greu de crezut, lucrul e foarte posibil: albinele au un rol vital in polenizarea (deci in reproducerea) a mii de specii de plante. De 50 de milioane de ani, de cand au aparut pe Pamant, albinele au contribuit mult la evolutia regnului vegetal, asa cum il cunoastem azi.
Corpul albinei este relativ delicat, durata de viaţă este scurtă.Totuşi, albinele nu par sa ţină seama de toate acestea atunci când cară în fiecare zi uriaşe transporturi de polen si nectar din flori pana în stup, astfel ca urmatoarele generaţii de albine să poata apărea.
Albinele sociale se grupeaza in colonii conduse de o singura femelă fertila, numită REGINĂ sau MATCĂ, care în general, este singura care depune ouă. Alergătura dupa nectar si alte sarcini, cum ar fi hrănirea reginei si a larvelor, curăţarea celulelor si curăţirea resturilor sunt indeplinite de albine numite ALBINE-LUCRĂTOARE. Mierea si polenul este depozitat si larvele sunt aşezate în celule facute din ceară secretată de albinele-lucrătoare. O colonie obişnuită poate număra zeci de mii de indivizi si pot trăi mai mulţi ani. Celulele sunt multifuncţionale, fiind folosite in mod repetat pentru creşterea larvelor si pentru păstrarea mierii si polenului. Hrănirea progresiva a larvei este îndeplinită de către albinele tinere, cu hrana produsa de glande aflate în cap, din miere si polen. Atributul principal al albinelor, care le-a fost esenţial pentru evoluţia speciei este comportarea lor în grup. Alta caracteristica importanta a albinelor este comunicarea informaţiilor despre sursele de hrana. Aceasta comunicare este facută prin intermediul"limbaju dansului".
In lunile primaverii regina face intre 1500 si 3000 de oua pe zi. In acest timp,albinele lucratoare o ingrijesc,ii aduc hrana si se ocupa si de ouale depuse in fagurii de ceara.
Deci, cand vremea se incalzeste, matca zboara din stup, urmata de trantori.
Ea urca la inaltime si se imperecheza cu unul dintre ei. Intoarsa in stup, incepe sa depuna oua, in camarutele hexagonale. Din oua ies larvele, care sunt ingrijite de lucratoare, pana se transforma in nimfe. Dupa o saptamana, din nimfe apar albinele adulte.Inmultirea albinei are loc prin metamorfoza completa.
Într-un stup, fiecare albină are un rol al ei iar ierarhia este respectată cu stricteţe: matca, cu cel mai important rol, o urmează albinele lucrătoare, trântorii şi albinele de pază.
Din cele mai vechi timpuri, albina, unica insecta domesticita de om, reprezinta simbolul harniciei si fidelitatii. Odinioară oamenii, pentru a obţine miere, o răpeau albinelor cu forţa,
după o vreme însă, ei au ajuns să crească albine ei înşişi. Este de fapt o insecta comuna si simbolizeaza spiritul cooperant si sarguinta. Albinele pot arata precautia, se spunea ca ele nu dorm niciodata, puritatea pentru ca hranesc florile si erau partenogenetice. Din acest motiv, albina este asociata cu Fecioara Maria, iar in Grecia antica cu printesele fecioare sau Melissa, una din preotesele zeitei Demeter, din trupul careia s-a nascut un roi de albine care au fost numite „albine”, regina fiind Marea Mama. Pentru ca aduna produsul muncii, mierea, – economia – se spunea despre albine in multe culturi ca erau mesagerii zeilor, era necesar ca ele sa fie informate de evenimentele importante. In Egiptul antic, albina reprezenta faraonul Egiptului de jos, sufletul si soarele reprezentat prin virtutea dungilor sale aurii si prin puterea zborului. Albinele erau lacrimile lui Ra. Albina greaca simboliza munca, supunerea si era sacra pentru Ceres si Artemis si era emblema lui Ephesus. In India, albinele albastre se odihnesc pe fruntea zeului indian Krishna, iar Shiva poate fi reprezentat de o albina si un triunghi. Din moment ce dispare iarna si se intoarce vara, albina simbolizeaza invierea si speranta. Albina a fost asociata cu Christos pentru ca poate intepa daca este amenintata, dar produce si mierea dulce. Albina si stupul reprezinta credinta si biserica in crestinism. Mierea si laptele constituie hrana zeilor, un simbol al abundentei al tarii promise evreilor si un semn al milei lui Christos. In traditia populara se spunea ca are calitati de conservare si ca actioneaza ca afrodisiac, simbolizeaza astfel imortalitatea si fertilitatea. Din zilele Greciei antice, mierea simbolizeaza elocventa „o limba mieroasa”. Albina era emblema lui Napoleon I, desi Napoleon III a numit-o ulterior simbolul muncitorilor.
Albinele sunt sursa a multe mituri şi superstiţii din Egiptul, Grecia şi Roma antică. Există un text al lui Vergilius(70-19 i.C.) din "Agricole" in care se spune că albinele se nasc din trupul taurilor morţi. "Titanul Aristeu i-a învăţat pe oameni albinăritul, însă din cauza foametei provocate de revărsările repetate ale Nilului albinele au murit. Dezamăgit, Aristeu s-a plâns mamei sale, care i-a cerut ajutorului zeului Proteu. Acesta i-a învăţat cum să facă albinele să renască şi aşa s-a ajuns să se facă albine din cadavre de tauri ucişi". Metoda de "producţie a albinelor" care stă la baza acestui mit o găsim în Egiptul antic. Se pare că egiptenii îngropau taurii ucişi în pământ lăsând numai coarnele afară, după care tăiau coarnele şi aşteptau ca din găurile făcute să iasă albine. Fapt interesant, ei credeau că "regele" albinelor se naşte din creier, albinele lucrătoare din carne, iar viespile uriaşe din burta taurului, în timp ce restul tipurilor de tăuni se nasc din măgar.
Albina a fost asociată ca un simbol al sufletului, ea fiind şi simbolul supravieţuirii după moarte, devenind în timp şi simbolul învierii. A fost, din totdeauna, un promotor al prosperităţii, identificată cu eroii civilizatori care întronează înţelepciunea şi armonia. Pentru apicultorii de rând, unul din momentele importante dintr-un an apicol a fost şi este roitul, cunoscut ca fiind şi „nunta albinelor”, moment important pentru economia apicolă. Roitul a fost localizat ca petrecându-se între Duminica Mare şi Sân-Petru, iar dacă iarna durează mai mult, prelungindu-se în primăvară, roitul are loc până la Sântilie. Prisăcarii, când bănuiesc că va avea loc cu aproximaţie roitul, încep să asculte în fiecare seară stupii, mai precis „tătăitul mătcii”, regina albinelor, care ar urma să plece cu roiul în cel mai scurt timp, de obicei în ziua următoare. Pentru aceasta, încă din cele mai vechi timpuri, apicultorii pregăteau roiniţele (nişte cutii speciale) sau coşniţele (stupi primitivi din nuiele unse cu lut), le ungeau cu cele mai mirositoare flori melifere, evitau să mănânce usturoi şi ceapă, păstrau o perfectă curăţenie trupească şi sufletească, având chiar şi o vestimentaţie deosebit de curată.
Roitul este atunci când matca iese pentru prima şi ultima oară din stup, însoţită de albinele tinere, înconjurată fiind şi de o suită de trântori. Matca se împerechează în bătaia razelor solare, în preajma solstiţiului de vară, cu un singur trântor din întreaga suită, trântorii luptându-se între ei din această pricină. După jocul nupţial al roiului în faţa stupului-mamă, urmează zborul nupţial, roiul căutând să se îndepărteze şi să găsească un loc pentru a se aşeza, întemeindu-se astfel o nouă familie de albine. De fapt, roirea, cu funcţia principală fertilizarea mătcii, este punctul maxim în derularea anului apicol, el indicând şi miezul verii. Niciodată nu se ştie direcţia în care se va îndrepta roiul, de obicei acesta se orientează către soare, direcţia variind în funcţie de momentul când are loc roirea. Chiar dacă prisăcarii puneau roiniţe prin copacii din apropierea prisăcii, de multe ori albinele agitate din cauza neliniştii mătcii, se direcţionau mai departe, uneori parcurgând câţiva kilometri, trecând în alte sate.
Roitul trebuia supravegheat, albinele putând fi determinate să se aşeze cât mai aproape prin stropirea cu apă sau aruncarea ţărânii asupra lor, dar, avându-se în vedere că acesta are loc în timpul praşilei sau chiar a secerişului, multe familii de albine erau pierdute, roiurile nesupravegheate găsindu-şi loc prin pă-duri, aşezându-se ca o căciulă uriaşă pe crengi sau adăpostin-du-se prin scorburile arborilor, fiind depistate întâmplător abia în toamnă de către oamenii obişnuiţi sau de către bărcuitorii specializaţi în acest sens.
În mitologia românească, albina are un loc aparte, ea fiind considerată a fi un bun sfetnic privind modelarea pământului, credinţă ce a rămas vie chiar şi după apariţia creştinismului, când albina a fost inclusă în rândul vietăţilor sfinte.
Produsele albinei s-au inscris de la inceputul preistoriei in randul elementelor naturale folosite pentru completarea si ameliorarea hranei si apoi pentru combaterea si prevenirea durerii si a suferintelor omului. Din vechime omul a fost legat de albine. In limba engleză există o zicală care spune că "istoria albinelor e istoria omului". Odinioară mierea era singurul îndulcitor disponibil; pentru ea "vânătorii de miere" se căţărau la mari înălţimi si se expuneau la riscul de a fi înţepaţi din cap până în picioare. In 1924 a fost descoperită in peşterile Arana din Spania o pictură murală veche din anul 7000 i.C., înfăţişând un vânător de miere . Mai apoi, alte si alte asemenea picturi au fost descoperite mai întâi tot în Spania, iar mai apoi in Africa de Sud si India.
Sa luam aminte si sa ne comportam toti, Fratilor, asemeni acestor albine muncitoare si sa nu fim doar niste trantori, membri inutili ai societatii si nedemni de originea noastra.

0 comentarii:

Trimiteţi un comentariu