30 nov. 2014

Exercițiu de imaginație

Am să vă spun o poveste. Pentru a o înțelege trebuie numai să vă imaginați că în afară apele haosului se revarsă ca în vremea lui Noe sau, mai bine spus, ca în zilele creației: 

La început nu era nimic. Nimic. Numai tăcerea și infinitul întunericului. Atunci suflarea divină a șoptit zicând: ”Să fie lumină!”, și lumină s-a făcut. Și a fost bine. Prima zi. Și apoi totul a căpătat substanță și formă. A doua zi. Acum lumea era născută. Totul era Raiul frumos și fragil și era casa noastră. Un luminator mare pentru cârmuirea zilelor și un luminator mai mic pentru cârmuirea nopților. Și a fost seară... și dimineață. O altă zi. Și apele lumii s-au adunat împreună și din interiorul lor s-a arătat uscatul, pământul oamenilor. (înțelegem de aici că cerul este pământul îngerilor). A mai trevut o zi. și din pământ au apărut o mulțime de creaturi, ca o pătură ce se întindea deasupra creației. Și apele, de asemenea, s-au umplut de viață cu marile creaturi ale adâncului și multe altele... Mari mulțimi de pești, mulți dintre ei înoată sub noi fără să îi cunoaștem – așa cum o fac și îngerii în cer - și curând bolta s-a umplut de păsări. A mai fost o seară și a mai fost o dimineață. Ziua a cincea. Acum întreaga lume era plină de ființe vii. Tot ceea ce mișună și se târăște și orice fiară care merge pe pământ. Și toate au fost bine făcute. Era lumină, era și uscat. Toate cu înțelepciune făcute și la locul lor. Plantele, peștii, fiarele... fiecare după felul lor. Toate în Marea Casă în echilibru. Era Raiul. Bijuteria din palma Arhitectului. Și Creatorul a făcut bărbatul și alături de el femeia. Tatăl și mama noastră a tuturor. Ei au fost cei care au trebuit să aleagă între calea întunericului și binecuvantata lumină. Au mâncat din fructul interzis. Nevinovăția lor a dispărut. De când Adam a ales greșit între noi este război. Frate împotriva fratelui, națiune împotriva altei națiuni, om împotriva creației. Ne-am omorât și ne omorâm unii pe alții. Am încălcat propriile legi. Noi, noi am făcut asta! Omul a făcut așa ceva! Totul era frumos, totul era bun. Noi am distrus acest ideatic început... Acum avem șansa să o luăm de la capăt. Aer, apă, pământ, adică libertate, egalitate, fraternitate. Raiul poate fi recreat. Dar de această dată nu vor mai fi cei care până acum ne-au spus ce și cum să ne comportăm, ci vom răspunde pentru propriile noastre alegeri. Dacă vom reconstrui iar Raiul, nu o vom face numai pentru a-l distruge încă o dată. Ceea ce facem acum trebuie să fie ultima judecată. Trecutul să moară odată pentru totdeauna. Ne vom îngropa cu demnitate greșelile și vom continua să construim cu responsabilitate și implicare, fără a mai face rabat la calitate în favoarea cantității. Trebuie să lăsăm urmașilor noștri o lume fără defectele noastre, fără obiceiurile noastre, fără slăbiciunile noastre. Dar să nu uităm! Un bărbat nu este guvernat de dorința de a se întoarce în Rai, ci de propria voință. De aceea fiecare bărbat se întreabă: sunt cu adevărat bărbat? Numai punându-și o astfel de întrebare Moise, Buda, Socrate, Iisus, Mahomed au devenit profeți și simboluri ale eliberării, simțământ care sălășluiește în fiecare om și pe care Absolutul îl așteaptă ca omul să îl exprime și să îl confirme. Eliberarea ca virtute devine o calitate în momentul în care acesta este pusă în fața îndoielii de a mușca sau nu din fructul cunoașterii. În aceste dimensiuni Raiul devine mediul care crează ispita, iar ispita nu poate fi altfel decât perfectă, curtată, frumoasă, profundă, dreaptă și onestă, iar fructul cunoașterii este linia, limita sau măsura pe care divininul așteaptă ca fiecare să o depășească pentru a începe lupta cu sine, luptă care îi dă cu adevărat, profunda valoare, identitate și care îl pune pe drumul căutărilor. Numai prin această încercare bărbatul, ca reprezentatnt al creației, poate câștiga dreptul de a fi stăpân peste creația ce i se întinde la picioare. El trebuie întâi să devasteze, să se lase dus de ispită și apoi să recreeze, să ordoneze, să refacă puzzle-ul incipient al creației pentru a avea dreptul să îl revendice. Jertfa este eminamente neceasară potrivit acestui raționament, deoarece pentru a revendica, trebuie să lupți, iar în luptă cineva trebuie să piardă și, în cazul ordinii creației, cel care poate pierde este întotdeauna creatorul și nu cuceritorul, chiar dacă prin această pierdere cuceritorul poate deveni proprietarul materiei din care este creat. Creatorul își permite să piardă și o va face continuu, deoarece prin pierdere creația lui se perfecționează, se universalizează, prinde contur, se aproprie tot mai mult de mesajul pe care voiește să-l transmită autorul, iar cuceritorul, pe de altă parte, cucerind se cucerește pe sine și împropriind tot mai mult din al său, începe la rându-i, să descopere și să înțeleagă tot mai mult din mesajul creatorului. Esența și forma prin care creatorul se exprimă este jertfa pe care o primește creația spre a deveni tot mai mult și tot mai aproape de o expresie finită a intențiilor și gândurilor creaționale incipiente. Astfel înțelegând dimensiunile acestor principii, vă spun că înaintașii noștrii încă trăiesc și ne artă ce avem de făcut. Ei bine! Ei ne cer ca cei care au greșit să fie pedepsiți pentru ceea ce au făcut. Poate că va fi haos, va fi o tragedie... Noi trebuie să ne asumăm o misiune nobilă, măreață, deoarece am fost aleși pentru a alege pe cei care încă nu s-au murdărit de trecut. Cine sunt acești frați inocenți? Ei bine, sunt cei pe care i-am chemat să ne urmeze: ucenicii noștri. De ce îi numesc inocenți: pentru că nu au fost încă întinați cu patimile și defectele noastre. Pentru ei vremurile noastre reprezintă încă Raiul, pe când, pentru noi, Raiul a devenit o amintire spre care, din păcate, nici nu mai încercăm să urcăm, să tindem. Așadar, consider că suntem datori să salvăm câți mai mulți urmași, să o luăm de la început. Și dacă vă întrebați ce se va întâmpla cu noi, noi cei care venim din trecutul murdar, vă spun acelora care veți lucra pentru a dărui unui viitor, că am convingerea că și noi o vom putea lua de la început. Vom avea ocazia să începem o viață nouă, într-o lume mai bună. Dar, mai întâi, trebuie să începem să reconstruim. Și chiar dacă apele Raiului se vor revărsa încă o dată peste Pământ, ca în vremea lui Noe, atunci noi suntem aceia care avem datoria să construim, să devenim o arcă, Arca Salvării Universale. Suntem cu toții aici pentru un motiv. Cu toții am văzut ceea ce era de îndreptat. Schimbarea este pusă în inimile și în mințile noastre. Fiecare suntem chemați acum să decidem dacă merită să construim sau să renunțăm. De aceea vă propun ca acum și aici să alegem munca, construirea și încrederea reciprocă. Dacă vom alege astfel ne vom dărui o nouă șansă. O șansă nu numai de a construi într-o singură direcție, pe o singură cale, într-o singură lume, ci a diviza propriile noastre valori și a da naștere unor noi idei și perspective. Numai Noe să fi dat fiilor săi binecuvântarea pe care a dat-o Dumnezeu: ”Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul!”? Oare, de câte ori a mai fost pământul recreat, înainte de prima creație? 
Sunt întrebări retorice care nu așteaptă răspuns, dar care confirmă faptul că în toate timpurile este nevoie de oameni curajoși, onești și responsabili care să ne fie exemplu și care să o poată lua iară și iară de la capăt, de câte ori va fi nevoie.


F.ˑ. Mircea N.

21 nov. 2014

Simbolul - sensul rațiunii

Pornind de la ideea că materia este un mijloc de tezaurizare a unor calități metafizice, am încercat să reinterpretez conceptul de simbol potrivit faptului că M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. crează folosindu-se de cuvânt ca simbol și astfel a imprimat fiecărui lucru creat un sens și o rațiune superioară. Scopul acestor ”rațiuni” este acela de a da continuu formă sau a păstra în formă materia, adică rațiunea văzută a lucrurilor. În această perspectivă a mesajului M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. adresat creației, personal văd simbolul, cu toate și în toate manifestările lui, ca fiind legătura prin care M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. ni se descoperă și ni se ascunde totodată, dar și prin care ne cheamă permanent la implicare, la conlucrare în universalul atelier al creației. Simbolul comportă trei aspecte care pot transformă omul din călător în căutător și apoi în luminător, iar aceste dimensiuni sunt: calea, cunoașterea și voința. Omul, ca fruct al creației, este împlinirea unei realități care se exprimă prin simbol. De aceea omul deține puterea rațiunii prin care poate urma și aprofunda raza ce îl îndrumă la izvorul luminii fundamentale. În acest sens există și frumosul. El este simbol al formei care potențează și transmite ceea ce numai rațiunea poate vedea acolo unde iraționalul pare a însemna - deși poate nu - inexprimabil, ci doar o altă formă a frumosului privită din alte direcții, cu alți ochi și cu o altă percepere cognitivă. Un fel de imagine în oglidă a unei naturi statice care capătă astfel mișcare prin repetiția propriei imagini la nesfârșit. Infinitul adâncește repetabilitatea imaginii în timp și timpul începe să măsoare incomprehensibilul născând astfel stări care îmbinate devin mărturii ale mișcării imortalizate într-o imagine care a căpătat valoare în momentul în care o rază a sclipit pe fața ei și a născut astfel eternitatea și simbolul luminii ca valoare esențială în conceptul creațional, în spirit. Formele frumoase, primesc și adună frumusețe când izvoresc din spirit – chiar dacă se exprimă în esență prin materie - și capătă valoare de simbol numai atunci când reușesc să transmită și să creeze strări spirituale explozive, contradictorii și profunde, ca îngerii. Spiritul lucrează astfel în materie și se revelează prin ea. Dar mai putem spune și că formele materiei se află dintotdeauna în spirit ca stare încă neexprimată și acestea câștigă valoare estetică și esență rațională în momentul în care transmit, completează, încarcă, mișcă, dau sens aceluia care o contemplă. Maxim Mărturisitorul spune că ”toată lumea inteligibilă se înfățișează închipuită tainic în chipurile simbolice ale lumii sensibile pentru aceia care au ochi să vadă, și toată lumea sensibilă, dacă este cercetată cu minte iubitoare de cunoștință în însăși principiile ei, în rațiuni este închisă în lumea inteligibilă, este aceasta în principiile ei, și aceea în chipurile ei simbolice.” Nu voiesc să dezvolt mai mult, dar mă întreb retoric, de ce M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. în desăvârșita Sa perfecțiune, în care și prin toate există și se manifestă, dorește să ridice spre sine pe fiecare în locul lui perfect, dacă totul se desăvârșește continuu ca și cum nu s-ar fi desăvârșit niciodată? Simbolul, înțeles astfel, este și dovada faptului că lumea nu are o singură realitate, ci este o continuă stare de realități, realități ale unei transformări permanente a cărei direcție este integrarea în voia absolutului, a oridinii și perfecțiunii. Cel mai înalt grad ce îl poarte suporta noțiunea de simbol este cuvânul ca materie, ca sens, ca ideal în căutarea căruia creația se află continuu și interminabil. Nu este vorba de a afla o cale pentru eliberare de materie sau pentru integrare în absolut, ci de libertatea de a se poziționa în spațiul perfect, în armonia simfonică a Universului. Simbolul poartă în sine o potență ambivalentă. În primul rând este o dimensiune prin care și în care se cuprinde a fi fără formă și fără sens, neautentică, folosind pentru a se exprima exemple văzute și cunoscute din cotidian. Un astfel de simbol, datorită almbicărilor și metamorfozărilor pe care le exprimă și le cuprinde în sine, dă naștere unor exprimări, ființe sau nume fantastice, care potențează și descoperă la rândul lor sensuri noi și mirobolante. Aici găsim personaje de basm, idei fantastice sau speculații S.F., iar faptul că se inspiră prin lucruri cunoscute nu scade cu nimic valoarea acestui fel de simbol ci, mai mult, îi dă valori mitice. Aș numi un astfel de simbol ca fiind transcendent. În al doilea rând, simbolul comportă și forme concrete, simple prin forma lor de prezentare și exprimare. Astfel de simboluri sunt semne care prezintă, desemnează fără a aprofunda pe cel care le întâlnește, ci transmit mesaje directe cu scopuri clare. Aici vorbim de reclame, etichete, efigii ale unor organizații, case regale sau însemne religioase, de exemplu. Aș numi un astfel de simbol ca fiind direct. Fie transcendet sau direct, simbolul, inideferent cât de simplu sau complex ar fi, este în sine un mod de transmitere a unui mesaj pe care îl vor înțelege, cu precădere, aceia cărora se adresează. Ceea ce trebuie reținut din această lucrare este că materia tezaurizează simbolul ca ideal, că ea îl poartă ca pe un țel și că suntem datori să facem din simbol unealta noastră principală de lucru în atelierele în care lucrăm. Cel care nu își găsește calea simbolului îl vom ajuta să nu rătăcească, pe cel care nu înțelege dimensiunile simbolului, i le vom repeta până le va pricepe, pentru cel care simbolul nu mai are strălucirea de altă dată, îl vom șlefui până când tot întunericul lui va fi lumină! Dar pe orbi de ce îi ținem printre noi? De ce vorbim surzilor? Pentru ei Lumina e tot întuneric și chemarea noastră este tot tăcere. Să redevenim oamenii simbolului, Fratilor! Să facem tot ceea ce simbolul comportă în sine și, chiar mai mult, să îi descoperim și alte profunde sensuri! Să nu ne oprim din lucrarea noastră simbolică! Dalta și ciocanul sunt în mâinele noastre! Piatră este tot ce trebuie să prindă formă! Dacă așteptăm mereu să ne spună alții ce să cioplim, atunci nu vom da formă și chip, nu vom da viitor și speranță, ci numai minciuni și amăgiri. Să urmăm steaua care lumină pentru toți! În simbolul ei este și Lumina și întunericul, dar și toate principiile noastre.

F.˙.  Mircea N.


15 nov. 2014

Legea – mesaje și aspecte

Pentru a intra in comuniune cu cineva, sau in legatura cu ceva, se impune cunoașterea. În raport cu M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., cunoașterea comportă două dimensiuni: una personală, ce ridică postulantul spre M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. pornind din propriile căutări, care poartă numele de căutare sau revelare naturală și una prin care M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. se descoperă în împrejurări deosebite, stări care coboară cerul în om, căutare ce poartă numele de revelare supranaturală. Aceste perspective contribuie fundamental la conlucrarea cu M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. și împreună definesc ceea ce numim ”rost” sau ”lege”. În spațiul tradițional-popular ”rostul” sau ”legea” au fost numite și ca noroc, minune, adică o stare inopinantă plină de neînțeles. În spațiul religios, ”rostul” ca ”lege” nu a fost admis, dar amândouă conlucrează la comunicarea cu M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. și cu propria materie. În spațiul profan, ”rostul” și ”legea” pot fi interpretate ca fiind momentul crucial în care munca este împodobită cu răsplata. Aici profanul este desacralizat, rupt de origini, construindu-se din sine pe sine sieși. M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. nu se implică personal - ca persoană - ci numai redefinește lumina pentru toți cei care o caută pentru a organiza depărtările precum Sinele. Pentru oricare dintre aceste dimensiuni, ”rostul” și ”legea” se definesc ca fiind direcții ferme în raport cu M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., direcții bazate pe cutume, tradiții și norme ancestrale. De aici înainte - și numai înțelegând astfel modul de desfășurare al M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. - putem să arătăm fraților că ceea ce numim destin, înseamnă respectarea legilor ca model de conlucrare în alcătuirea absolutului divin. De aceea, precum un șaman aborigen sau un evreu hasidic consideră ca fiind sacru tot ceea ce este prezent în viața noastră până la cel mai mic gest pe care îl facem, tot astfel și masoneria face deosebirea între revelația naturală și revelația supranaturală fără ale despărți una de alta, cu scopul de a întreține continuu postulanții pe calea fecundă a inițierii. În acest status-quo, dorim să aprofundăm noțiunea și valorile ideii de lege. Potrivit masoneriei dintotdeauna a existat un dialog între uman și divin, între finit și absolut. În această colaborare starea ființei umane își caută mereu poziția prin care să se afle ca fiind dreaptă, persoană îndreptată, ceea ce face referire la cineva care este achitat sau disculpat în fața unui tribunal. Când tribunalul are principii și nu legi, cutume și tradiții, nu înțelegeri scrise, recunoscute și parafate prin contracte, atunci modul de a fi drept comportă dimensiuni și valori aleatorii. De aceea, a fi drept astfel, înseamnă a te raporta la cutumele, tradițiile și principiile sociale, deoarece divinitatea prin care te măsori este alcătuită din valorile pe care le comportă cei din jurul tău. Valorile lor sunt legile după care ți se aplică judecata. Astfel înțeleg că pentru ”a judeca drept” nu poți aplica legi, principii și rațiuni complexe unei societăți simple. Ar fi o nedreptate. Fiecare individ al unei societăți simple ar considera o nedreptate să fie judecat după principiile înalte ale unei societăți luxuriante. Precum și invers. Fiecare trebuie judecat după natura care l-a creat. Altfel vei afla numai criminali, excroci, delapidatori, personaje nepotrivite și false. Dreptatea nu este un principiu al M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., ci un mod de viețuire al omului. M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., potrivit acesteor deducții, nu urmărește nici dreptate, nici egalitate, nici fraternitate, ci numai o creație în a cărei arhitectură săs e regăsească. Legea, privită astfel, devine un instrument de constrângere, de educare și de control, iar o lume controlată nu mai este o lume liberă, dreaptă sau fraternă. O astfel de lume nu mai are mări de descoperit, câmpii de alergat, munți de urcat, cer de privit. De aceea, afirm că încă nu s-a scris legea care să elibereze, să facă dreptate și să lupte pentru egalitate, libertate și fraternitate și, ca atare, consider că mai avem mult de luptat pentru edificarea acestor principii. Dar, pe de altă parte, fără lege lumea trăiște fără de sine. În haos. Omul, potrivit principiul creator, este făcut să fie bun, să trăiască în Paradis, să nu distrugă nimic dar să stăpânească, ceea ce înseamnă că legea este un dat din creație și atunci când nu stăpânești și nu respecți acest dat ești în afara legii sau împotriva legii. Potrivit acestui raționament, legea devine o îngrădire care se adâncește în proria sa rațiune și astfel constați că te lipsește de libertate. Libertatea nu mai este, așadar, o stare a creației, ci una a haosului, deci împotriva, înafara legii. A fi liber nu mai înseamnă decât a fi dezordonat, risipit, împrăștiat, dezlânat... Libertatea nu mai este un princpiu, ci o stare de căutare în sensul de rătăcire și răzvrătire a unei identități în numele altcuiva și a altceva. Dacă lumea nu s-ar fi construit dintr-un astfel de paradox și dintr-o astfel de stare antagonică și ar fi înțeles dintotdeauna că nu poți fi și liber și stăpân, și drept și stăpân, și egal și stăpân, și de atunci, și numai de atunci, izvoare de apă vie nu ar mai izvorî din nici o stâncă pentru niciun popor, fie el și rătăcitor. Indiferent de câte ori și cu ce fel de baston ar mai fi lovită acea stâncă. Setea neostoită a lumii de a trece dincolo de necunoscut impune necesitatea legii, iar legea se poate manifesta în aplicarea ei și ca lipsă a legii. Aflați la această răscruce trebuie să evidențiem că legea, ca mod de manifestare și respectare a intențiilor bune, poate deveni părtașă prin interpretare, acțiunilor rele. Aceste aspecte reies din rațiunea omului care interpretează și aplică legea fără a o explica sau comunica, fără a face o educație premergătoare aplicării legii și fără a insista pe importanța ei. Omul își ia informația din mediul înconjurător și din sine. Resursele sale sunt numite, așa cum spuneam, cunoaștere sau revelație naturală. Însă, potrivit acestei cunoașteri. primim numai o informație parțială, de aceea este necesar să acceptăm că putem fi informați și printr-o cunoaștere supranaturală prin care și pentru care aplicăm și împărțim într-adevăr idealul dreptății. În acest sens trebuie să facem tot posibiulul spre a da ficăruia ceea ce i se cuvine, ca astfel să creăm egalitate potrivit puterii și dorinței de muncă a fiecărui frate. Numai astfel idealul dreptății poate împărți egalitate și libertate tuturor. Pe cerul nopților nu toate stelele sclipesc la fel. Aceasta este dreptatea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.. În codrii seculari și stejarii și lăstărișul se usucă, fiecare la timpul lor. Aceasta este egalitatea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.. Peste fața mărilor și oceanelor sunt mereu valuri iscate de furtuni dar și de adieri de vânturi. Aceasta este libertatea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.. Bunătatea sau răutatea lumii, așa cum o prezintă M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., depinde de ființele înzestrate cu rațiune pentru a o vedea și a o folosi. Este precum banul, o creație prin care toate celelate lucruri capătă valoare. În sine banul este neutru, ca toate celelalte lucruri materiale, dar poate deveni bun dacă este dat pentru o cauză caritabilă, sau rău când este folosit pentru a ucide. Potrivit filosofului grec Plotin (3204 – 3270 A:.L:.), care a evidențiat diferența dintre voința de a alege singur și voința de a alege potrivit voinței altuia, remarc că și atunci ca și acum, când alegi potrivit opținuii tale alegi potrivit naturii tale, adică natural, iar când alegi potrivit unei voințe exterioare, alegerea este de dincolo de tine și ca atare superficială ori supranaturală. De aceea, revenind la imperativul legii, atunci când legea se aplică înafara tradițiilor și cutumelor este una supranaturală, impusă, minunată prin forță și constrângere sau uimire și surprindere, iar atunci când este aplicată potrivit propriilor alegeri și educații moștenite, este firească, comprehensivă și acceptată, ca atare mai ușoară, chiar dacă este una capitală. Așadar, indiferent de modul în care ni se cere să aplicăm legea, esențial este faptul să o aplicăm și să o recunoaștem ca atare prin faptele noastre. Odată aplicată, nu mai dă loc de interpretare gândurilor ascunse dintre Frați, iar cine dorește să se complacă într-o asemenea stare josnică, este liber să o facă, dar va fi judecat în numele egalității fraterne cu dreptatea numelui M.˙.A.˙.A.˙.U.˙., Legea tuturor legilor sau Rostul care ne așteaptă să îl împlinim.
Am zis!
F.˙. Mircea N.


Un alt aspect al legii este necesitatea existenței părții adverse, deoarece legea nu poate reglementa nimic pentru sine, ci numai atunci când intervine diminuarea. Dacă în această ecuație apare o altă parte, deja legea devine o cutumă. Deci legea implică aspectul cunoașterii, al revelației și al părții necesare. În lipsa uneia dintre aceste direcții legea este incompletă și inaplicabilă. 

14 nov. 2014

Rusinos, aviz amatorilor!


Uniunea Lojilor Masonice Independente

Dragi cititori,
Va informam ca acest blog cat si cei implicati in proiect nu au absolut nici o legatura cu pagina virtuala a autointitulatei “Uniuni a Lojilor Masonice Independente”. Ne dezicem in totalitate de activitatea ilegala desfasurata de reprezentantii acestei asa-zise "asociatii de francmasoni", asupra careia va invit sa luati atitudine. Noi nu practicam prozelitismul si consideram ca aceste incercari frauduloase duc in mod constant la destabilizarea voita a Ordinului Masonic Roman si mai ales la dezinformarea opiniei publice, fiind in total dezacord cu principiile si valorile Francmasoneriei Universale.


28 oct. 2014

Scrisoare catre Fratii mei


Construind pentru Obediența noastră timp de mai bine de trei ani ai luminii din funcția de Secretar in Loja mea simbolică, mărturisesc FF.˙. mei, cu mult regret, că am activat și activez de fapt într-o organizație măcinată de orgolii, interese și idealuri mărunte, precum și de un ascuns dezinteres față de idealul masonic, ceea ce face ca Prea Respectabila noastră Obediență să sufere de o gravă liliputanizare.  Deși am aceste profunde regrete, vă mărturisesc totodată că am trăit și multe bucurii. Spre exemplu: m-am bucurat de faptul că și la vârsta cronologica de 39 de ani (atunci când am fost inițiat) am reușit să-mi fac prieteni pe care îi mai faceam doar în tinerețe. M-am bucurat de întalnirile noastre, pe care nu le voi uita. M-am bucurat de faptul că, în nopți târzii, am stat alături de oameni care au știut să mă asculte și de la care am avut mereu de învățat. M-am bucurat concluzionând - și nu este deloc puțin – pentru faptul că am descoperit o altă dimensiune a lumii în care trăiesc. Cu toate acestea, am totodată regretul că tot ceea ce se petrece este cu totul altceva decât așteptam să aflu atunci când am fost inițiat. Poate părea contradictoriu ceea ce spun, însă realitatea, timpul și sentimentele investite în idealurile cu care eu am venit și ceea ce am primit in realitate până acum, mă obligă să recunosc că sunt confuz și dezorientat. Potrivit principiilor masonice pentru care lupt, atât cât le pot înțelege, am descoperit comportamente, atitudini și direcții ale FF.˙. care consider că ar trebui îndreptate, iar această îndrepare este absolut necesară pentru că prin ea dăm exemplu și valoare urmașilor noștri. Numai prin valoare adăugată vom fi remarcați și căutați. Valoarea, potrivit umilelor mele păreri, se obține prin activități, atitudini, comportamente și implicări concrete pentru construirea noastră și a societății în care trăim. Valoarea constă în intreprinderi viabile care ar trebui să ne definească ca masoni și nu în discuții sterile și facile despre cei care conduc, caracterizări ieftine adresate superiorilor sau FF.˙., afirmații superficiale și inoportune expuse fie sub presiune, fie la agape prelungite ori prin telefoane care sugerează dezbinare și interese proprii. Prin acest comportament nu facem altceva decât să ne denigrăm reciproc și să îndepărtăm pe cei care doresc într-adevăr să ducă o viață masonică. Azi, în rândurile noastre sunt oameni capabili: intelectuali și  tehnocrati, profesioniști care conduc firme cu cifre de afaceri considerabile, medici ori oameni cu meserii liberale, de o anume implicare spirituală. Majoritatea participă la Țin.˙. constant, dar nici unul nu are vreo inițiativă sau părere proprie, afară de aceea a celui mai mare dintre noi. Doar ascultă, ascultă, ascultă... Nimeni nu are curajul a spune ceea ce gândește sincer deoarece se teme să nu supere sau să fie cumva contradictoriu gândirii celor din varful piramidei. Unii nu pot, alții nu vor. În realitate toți își ascund gândurile. Cu toate acestea, fiecare spune ceea ce gândește temător pe la colțuri, prin dosuri de mese și la momente care cred că nu importă, ca niște oameni simpli, de teama de a nu avea resposabilitatea propriilor păreri. De ce se tem?!... Ar trebui să înțelegem că nu este un handicap faptul că între noi avem ca membru un frate important ca pozitie, ci acest aspect trebuie să fie un motiv de mândrie și convingere că aici, in At.˙. nostru, sunt oameni de valoare. FF.˙. trebuie să asculte de părerea F.˙. „mai mare” și mai puternic, dar nu este necesar sau obligatoriu să fie și de acord cu ea sau să o execute ca pe un ordin. FF.˙. trebuie să-și spună reciproc ceea ce gândesc, ceea ce simt, numai astfel vor trăi potrivit principiilor masonice de libertate, egalitate și fraternitate. Un mason adevărat nu face sau mărturisește ceva din teamă și constrângere, ci potrivit principiilor și idealurilor care îl călăuzesc. În așa ceva constă libertatea lui și a fraților lui. Un frate nu simte și nu trăiește asuprit. Din nefericire, printre FF.˙. întâlnim și pe cei „alesi”, care au soluții pentru toate. Parcă le intuiești gândurile „marețe” numai privindu-i cât de atoateștiutori sunt, ramânând in final cu un gust amar când constați că le țin numai pentru ei sau, atunci când le expun, le îmbracă cu haina interesului propriu și a minciunii cointeresate. Sau, și mai grav, folosesc un vechi și trist limbaj de lemn. Îmbrăcați într-un costum elegant, cu cămașă albă  și papion, trădând o ținuta etică printr-o tăcere falsă, etalând o mândră responsabilitate, FF.˙. noștri masoni aflați în plină Țin.˙. nu poartă și nu transmit nimic din ceea ce reprezintă mesajul masonic. Totul este feeric, dar extrem de confuz. Se vorbește mereu despre altvceva și nu despre ceea ce contează pentru că persoanele sau idealurile care fac tema subiectului întotdeauna sunt alții și nu noi, sunt prea departe sau cumva străine... Pentru toate aceaste gânduri și pentru ca pe viitor să avem reguli clare în aceste perspective, vă reamintesc FF.˙. că Regulamentul General al Obedientei are soluții pentru toate problemele noastre și, în acest sens vă cer să îl respectăm și să îl aplicăm ad-literam, deoarece, ca masoni ar trebui să înțelegem puterea și favorul legii care, prin aplicarea ei, veghează la armonia, dezvoltarea și bunăstarea principiilor noastre a și a societății față de care suntem datori să ne și să o construim.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

23 oct. 2014

Învierea tânărului văduvei din Nain

Numele Nain este un nume de copil biblic. În sensul C.˙.L.˙.S.˙. numele Nain înseamnă: frumos sau plăcut. Încep planșa mea cu această observație, deoarece ceea ce doresc să evidențiez este mesajul ascuns, simbolic al minunii descrise în Evanghelia lui Luca, unde ne este povestită învierea fiului unei femei văduve de către Isus.
Amintim că este descris un moment în care divinitatea care se plimba oarecând pe pământ, ca într-o idilică vreme, în cazul de față fiind numită Isus, întâlnește neputința omenească dusă la paroxism. O femeie, o mamă văduvă, își conducea la mormânt unicul fiu. La durerea și suferința fără de margini ale acestei mame, cum sunt descrise de Luca, părea că participă întreaga cetate. Numele cetății, potrivit etimologilor și cum am mai spus era Nain, adică o localitate frumoasă în care era plăcut să viețuiești. O localitate în care un eveniment ca moartea acestui tânăr, al cărui nume nu ni se spune, tulbură întreaga comunitate. Probabil Isus a fost marcat nu numai de durerea mamei, ci și de cortegiul funerar numeros, de prezența atâtor lacrimi și de felul în care acesta trecea spre cimitir, încât da tuturor impresia că nu ar mai fi dorit să ajungă la destinație. 
Putem specula și spune că tânărul anonim, plâns și jelit, fusese foarte cunoscut în cetate, plăcut și apreciat pentru calități care pentru evanghelist nu contează, deoarece nu le amintește, dar care ies în evidență din felul în care acesta descrie, paradoxal, situația în care un trup mort, nemișcat se întâlnește cu izvorul vieții. 
Primul se prezintă cititorul așa cum știm cu toții și azi, după două mii de ani, un trup rece, inexpresiv și înțepenit. Numai tinerețea ce rămăsese pe acest chip se mai putea vedea, dar și aceasta palidă, ca o mască.
Isus, ca un prinț care cerceta lumea pentru a afla ceea ce parcă nu mai văzuse – cum oarecând Siddhartha Gautama sau viitorul Buddha – se oprește, privește tristețea cortegiului funerar, sufletul sfâșiat al mamei și perfecțiunea peisajului și, cu o simplă atingere, ca o zbatere de fluture și ca din întâmplare, face ca din coșciug, ca din adâncul pământului, să se ridice împotrividu-se hotărârii Îngerului Nesfârșirii, tânărul fără nume, tânărul cunoscut de întreaga cetate, tânarul mamei văduvei, tânărul tânar așa cum toți îl știau.
Așa cum toți îl știau, aș evidenția, dar nimeni nu l-ar fi apreciat dacă Isus nu l-ar fi înviat. Și, chiar dacă a rămas un anonim, Isus l-a renăscut pentru ca toți cei care îl vor întâlni de acum înainte, în el să cunoască și să vadă lucrarea ce o are de îndeplint cu sine fiecare pentru a își afla locul potrivit în momentul întâlnirii cu Marele Arhitect.
Așadar, din punctul meu de vedere, textul C.˙.L.˙.S.˙. are suficente indicii pentru a se justifica sine die ca text masonic. 
Masonii sunt copii Văduvei. Mereu întristată ea plânge pentru copiii pe care trebuie să îi crească fără soț. Hiram, soțul văduvei, a murit construind în șantierul Templului Marelui Arhitect. Mitica sa soție, parcă o Vitoria Lipan din romanul “Baltagul” - al cărui autor este masonul roman, P.˙.R.˙.F.˙. Mihail Sadoveanu - a plecat în căutarea soțului ucis: Nechifor - un Hiram autohton - care înțelege simbolurile și tainele universului și acceptă moartea ca inițiere, ca trecere, ca împlinire, ca o direcție spre desăvârșire, renaște prin ea spre veșnicie, deși în inimile cunoscuților, apropiaților și intimilor aduce tulburare și o mare și dureroasă sfâșiere. 
Am convingerea că aceste sentimente le trăiește fiecare candidat la inițiere înainte, dar mai ales în timpul oficierii ritualui de ucenic. Toți cei apropiați, chiar și el, vor crede că l-au pierdut, se va îndepărta de ei pentru totdeauna și numai dorul și amintirile de cel care a fost le vor mai fi mărturii pentru timpul în care erau împreună. Văduva plânge neștiind că prin moarte fiul ei va căpăta cunoașterea eternității. Deși un anonim, despre el se va vorbi mereu, pretutindeni. Numai amintirea soțului ar mai fi alinat-o, dar acum totul s-a năruit. În întuneric, fiul ei, alături de țeste de morți, oase albe și pâlpâiri vagi de lumânări... Văduva abia dacă mai poate să calce pământul. Să pășească unde?... Spre ce?... Totul este nimic! Fiul ei parcă doarme și în somnul adânc meditează... Pare că numai el știe la ce se gândește. 
Deși confuze, temătoare, atente, prin întuneric alunecă umbre care îl conduc undeva, spre ceva, spre sine parcă sau mai zis în sine.
Acum paralela dintre textul C.˙.L.˙.S.˙. și ritualul de inițiere masonic devine tot mai clară. Tânărul din Biblie condus la mormânt este imaginea în oglindă a candidatul care  moare pentru lume și renaște pentru confrerie. Sicriul este Cabinetul de Reflecție. Drumul către cimitir face referire la călătoriile inițiatice, iar cortegiul funerar reprezintă pe frații care se îndoiesc și încă cercetează calitățile și sinceritatea tânărului neofit.
Dar vine și momentul în care bandoul este dat jos. Lumina inundă ochiul interior al minții și chiar dacă i se pare că vede sau dacă i se pare că poate cunoaște, de fapt, se trezești privindu-se în oglindă și abia atunci înțelege că principalul său dușman este sinele, și de aceea trebuie să moară pentru lume și să renască pentru eternitate. 
Ceea ce vede acum ca lumină nu e lumină, ci doar o reflecție, ca în oglidă a unei raze pe care a primit-o reflectată dintr-o întreagă organizare a oglinzilor ce împart ascunzând și descoperind totodată adevărata lumină. 
Ceea ce cunoaște nu este cunoaștere, ci începutul unei simțiri care confundă simțurile între ele tocmai pentru că abia acum începe să înțeleagă că ceea ce simte este unul, care este alcătuit din multiplu și că în unul poți vedea totul, iar în tot nu poți vedea nimic.
Dacă a ajuns aici e un tânăr anonim, renăscut prin inițiere, care a avut ocazia să fie atins de lumină și i s-a dat posibilitatea de a se și a lucra în așa fel încât să devină o piatră perfectă în alcătuirea Templului M.˙.A.˙.A.˙.U.˙..
În Nain, în acest loc plăcut și frumos care este Templul Masonic, se petrece și azi aceași întâmplare: Isus inițiază un tânăr în tainele vieții. Asemeni lui, în fiecare R.˙.L.˙., MM.˙. prin ritualul inițierii dau viață ”sufletelor moarte”. 
Interpretând astfel fragmentul din C.˙.L.˙.S.˙. intitulat ”Învierea tânărului văduvei din Nain”, cred că avem concret o dovadă a lucrătorilor masoni antici care astfel au încercat să transmită prin secole o mărturie a existenței și lucrărilor lor pe Santier.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

10 oct. 2014

De vorbă cu mine însumi


Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, 
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, 
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. 

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând, 
Iar spada, 
Încrucişată-n luptă de-atătea ori, 
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. 


Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, 
Că-n gestul tău palpită străvechile altare, 
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, 
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, 
O poţi schimba-ntr-o clipă, 
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe, 
De mine
Şi de tine? 
Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani, 
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, 
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani? 
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe, -n cine ştie ce profunzimi de mări!...

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine, 
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate, 
Ascunde-ţi rana, 
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-ï: "Nu".



de Ion Minulescu

Bucuresti, 1913

7 oct. 2014

Nu trebuie sa traim in trecut

”Francmasoneria nu trăieşte în trecut, trebuie să avem scopul ca noi să răspundem nevoilor actuale ale oamenilor. Realizăm schimbările societăţii moderne. Ne-am coborât standardele pentru a răspunde societăţii în care ne aflăm, dar asta nu înseamnă că am schimbat etica. Mă uit la cum se adaptează masoneria din Estul Europei. Nu ar fi în beneficiul niciunei societăţi civile dacă masonarie nu s-ar adapta societăţii în care trăieşti”, a afirmat PRF Thomas W. Jackson.

http://adevarul.ro/

O perspectiva...

”Am auzit pe cineva afirmând într-o zi la radio: Fiecare are adevărul său. Nu vreau să fiu judecător. În epoca noastră nu mai poți judeca pe nimeni”. Omul trebuie să-și întemeieze un destin chiar din momentul când se descoperă ca propriul stăpân. Tocmai în clipa când vechile ”absoluturi”, demascate drept convenții,  ne apar ca atare, trebuie, ca întotdeauna, să creăm norme noi cu atâta forță, pentru ca, la rândul lor, să apară generațiilor care vin la fel de ”naturale” precum cele cunoscute de predecesorii noștri.  Doar cu prețul unei asemenea îndrăzneli – aceea de a instiuti o nouă obiectivitate plecând de la o subiectivitate care se recunoaște ca atare – vom putea continua să progresăm. Altmiteri vom vedea gândirea regresând spre indeterminatul unde, după cum spunea Hegel, ”toate vacile sunt gri”. Formula ”dacă Dumnezeu nu există (sau nu mai există), totul este permis” – nu e decât o expresie literară: nimeni nu se comportă ca și cum totul ar fi permis. A (re)întemeia o ordine, a (re)crea norme înseamnă așadar a ne întreba ce vom (re)institui ca ultimă instanță sau ca terț suprem. Această sfidare se află în miezul crizei lumii contemporane. Cine ar îndrăzni să spună ca Pericle: ”Îndrăzneala noastră ne-a croit prin forță un drum pe pământ și pe mare, ridicându-și pretutindeni ei înseși monumente nepieritoare, atât pentru rău, cât și pentru bine?”. Cred că adevărata forță consta nu în a deține Adevărul, ci în a nu se teme de întruchipările lui. Excesele se manifestă pereche. Însa putem respinge extremismele și unilateralismele. O linie justă este întotdeauna nuanțată și  înțeleg prin aceasta că ia în calcul ceea ce ar putea fi just în viața noastra și în fiecare punct de vedere. Doar un asemenea demers poate duce la o sinteză. Dar nu înțeleg că această cale să fie una ”medie”, un fel de compromis - și nici o etapă tranzitorie. Orice adevărată sinteză este o depășire. Ea nu prezintă puțin de aici și puțin de dincolo, succesiv, ci de aici și de acolo, cu aceași intenisitate și în același moment. Aceasta impune să nu te lași niciodată  închis într-o alternativă, ci să adopți logica mentală a terțului inclus. Cred că viitorul aparține celor care sunt capabili să gândească simultan ceea ce până acum a fost gândit decât contradictoriu. Heraclit spunea: ”Zeul este ziua și este noaptea, vara și iarna, războiul și pacea, pâinea și foame”. Paracelsus declara: ”Totul se află în tine însuți și nimic nu poate veni nici din afară, nici de sus”. Cred că omul este chintesența a tot, că poate realiza unitatea și depășirea contradicțiilor. Coincidentia oppositorium. Care este astăzi amenințarea principală? Dispariția progresivă a diversității lumii. Nivelarea persoanelor, uniformizarea construită pe tot ce poate fi comun. Deja, de la un capăt la altul al planetei, se văd ridicându-se același tip de construcții, instaurându-se aceleași habitudini mentale... Trăim astăzi întro societate profană blocată și abia începem să distingem mijloacele de a ieși dintr-un trecut complicat, iar masonic vorbind, rupturile între Obediente sunt deja adânci. Pe plan filosofic și ideologic, excelăm neîncetat între excese inverse, fără să găsim un echilibru. Cauza, ca și remediul acestei situații se găsește în om. A spune că societatea este în criză este un loc comun. Omul este o criză. El este tragedia însăși. În legătură cu el, niciodată și nimic nu s-a spus definitiv. Omul va ști să găsească mereu în el însuși urzeala unui nou discurs, corespunzător unui nou fel de așezare în lume, unei noi forme a umanității sale. Omul este în criză de când există. Nu în aceasta constă originalitatea timpului nostru. Originalitate – trista originalitate – a timpului nostru rezidă tocmai în faptul că, pentru prima dată, omul reculează în fața implicațiilor pe care le-ar avea asupra dorinței și voinței lui rezolvarea crizei. Pentru prima oară, omul crede că problemele îl depășesc. Și ele îl depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin din el însuși, ele sunt pe măsura lui și pe măsura posibilităților pe care le poartă în el. Nu mai suntem în vremurile în care oamenii se ucideau între ei pentru că nu erau născuți de aceași parte a frontierei. Conflictele de azi nu mai pun față în față națiuni (sau, mai exact, le opun doar secundar), ci perspective diferite asupra lumii, ideologii, modalități de a se situa în opoziție. Lumea este de aici înainte teatrul unei lupte în care un singur protagonist pare să fie acum pe deplin conștient - și la această luptă participă, pentru prima dată în mod egal, întreaga planetă; ea opune modalități diferite de a percepe lumea, de a o concepe și de a căuta să o reproducă. O modalitate diferențială și una universală. Una antiegalitară – cealaltă egalitară. O modalitate care aspiră la o societate organică, fondată și guvernată de o diversitate mereu crescândă, și una care aspiră la o societate mecanică, în care ar domni o omogenitate din ce în ce mai compactă. […]”

4 oct. 2014

In barca pescarilor

Atotputernicul se afla în barca pescarilor. Poate era chiar cel dintâi dintre ei. Altfel nu se explică de ce el este cel care pleacă pe ape la chemarea inimii. Trebuia să creadă în el cei ce îl urmau indiferent de vreme, de voință și de situație. Inima, fie că era nălucă, fie că era adevărată, se arăta, se descoperea la fel tuturor celor din barcă. Nimeni nu contesta prezența și realitatea Ei. Motiv pentru care Atotputernicul trebuia, era dator să întarească ceea ce credeau ceilalți, chiar dacă, cumva, puțin, foarte puțin, în sinea sa avea o reținere... ”Dacă ești Tu, Inimă, poruncește să merg pe mare!” a spus Atotputernicul. Pe ”mare”, nu pe apă! Trebuie evidențiată această diferență, deoarece cei care prezintă acest tablou minunat fac referire cu precădere la ”mersul pe apă”, adică un fel de pășit pe pământ. Atotputernicul însă nu a cerut în nici un fel a călca pe ape ca pe pământ, ci ”a merge pe mare”, adică, potrivit marinarilor, a naviga spre întinse și necunoscute depărtări pentru a descoperi lumi noi, spre a  urma idealuri și spre a împlini visele celor care nu își pot îngădui atât de multe pentru atât de departe. Totul apare în mintea noastră viu. Piciorul Atotputernicului tremura înainte de a păși și, atunci când atingea apa, deși își dorea să simtă pământul care îi dăruia siguranța pasului, trăia deziluzia momentului căutând parcă un fel de capete de pod între care să întindă corzi pentru a clădi treceri. De aceea Atotputernicul părea că se rătăcea tot mai mult în propriile sale speranțe și se adâncea nefiresc în întunericul viitorului ce îl pierdea din priviri. Pe mare, în drumul său spre inimă, Atotputernicul se afunda în propriile sale ape și nu în marea peste care i se poruncise a păși. Inima era oriunde: sub ape, în ape și peste ape. Ceea ce nu înțelegea Atotputernicul era că inima este pretutindeni și, atunci când disperat simțea că s-ar afunda sub ceea ce este inimă, de fapt se pierdea pe sine în sine, fără a-l pierde pe cel în care credea. Tot astfel se întâmplă și cu cel care crede că inima este în ei. Acela se depărtează de inimă urmând altă direcție. În inimă nu poți fi niciodată și nicicum. Ești numai întro continuă relație cu inima. Relația, ca mod de manifestare, poate comporta diferite dimensiuni, cum ar fi: părți egale implicate în relații egale sau părți diferite comportând relații în diverse direcții. Astfel sinele poate deveni raze de soare sau poate exprima lumina umbrelor descriind astfel diversitatea ideilor, ființelor și manifestărilor potrivit mișcarii universale a întregului. Pentru toate acestea și nu doar atât, nu cred că Atotputernicul s-ar fi gândit la un anume tip de relații în timp ce se arunca în apele mării spre a înota până în inimă. Dar sunt convins că, potrivit acestei atitudinii, faptul de a te arunca spre adânc în speranța că vei putea păși pe deasupra, prin sau pe sub prezența lui, este un gest care definește capacitatea umană în încercările, căutările și neastâmpărul ei de a-și explica felul în care divinul se manifestă condiționat de dorința de implicare în tot ceea ce reprezintă creatul ca finit.

F.ˑ. Mircea N.

30 sept. 2014

Distanta de punct

Rodim era ultimul fiu al Atotputernicului Mare Țar Pământovici. Potrivit tradiției, cutumelor și istoriei, el urma să devină următorul țar. Însă, Rodim era mic. Mic. De mărimea unei pene, doar că era mult mai alb, mult mai delicat și mult, mult mai ușor. Sămânță de puf lăsată în voia vântului în speranța că își va găsi țarina în care să rodească spre a se înălța până la stelele cerului și spre a se coborî în nesfârșitul inimii pământului. Chiar și când devenise bărbat, Rodim era tot de mărimea unei pene, dar a unei pene mature. Atotputernicul Mare Țar Pământovici, tatăl său, se rugase multe nopți în paraclisul palatin, aflat chiar lângă camera împărătească, la toate statuiele heruvimilior cu șase aripi, pentru a-i descoperi viitorul celui mai mic fiul al său, prințul Rodim. Divinitatea refuzase să răspundă pătimașelor, insistentelor și puternicelor sale rugi. Atotputernicul Mare Țar Pământovici nu putea înțelege cum va stăpâni sângele său peste toate neamurile împărăției ce o crease prin trupul firav, delicat și suav al lui Rodim. Mai alb decât puful, mai delicat decât mătasea, mai ușor aproape decât aerul, Rodim nu era, nu avea nimic care să îl poată recomanda ca viitor Atotputernic Mare Țar. Astfel Rodim plutea ușor peste zile, peste ani, dus de mișcarea firelor de vânt ce adiau dintr-o cameră în alta, ditr-o sală în alta, dintr-un palat în altul și aștepta, firesc, vremea în care va fi încoronat, vremea în care va deveni Marele Țar. Cu toate că fizic nu avea nici o calitate potrivit părerilor acelor vremuri - fiindcă era prea delicat, prea fin, prea gingaș - faptul că îi curgea sânge regal în trup făcea ca viitorul întregului imperiu, cu toată măreția lui, cu toată istoria, bogățiile, armatele și sfinții să depindă de numirea prințului Rodim ca Atotputernic Mare Țar. Imensitatea imperială pe care o crease tatăl său nu și-ar  avea sens, valoare și direcție, dacă Rodim nu ar deveni moștenitorul întregii împărății. Vremea fuge ca și gândul și timpul poate face orice. Rodim a plâns la înmormântarea tatălui său, apoi a plâns la înmormântarea mamei sale și a vărsat lacrimi pentru câțiva nepoți, pentru eroii neamului precum și chiar pentru câteva surori după tată... A plâns atât de mult încât întreaga împărăție se minuna cum poate un om atât de delicat, de educat, de fin și nemaiîntâlnit - fiindcă împărăția nu a avut până acum decât regi violenți, puternici și agresivi - să verse lacrimi care ar fi putut să facă râurile să dea peste margini și norii să nu se mai înalțe de la pământ, târându-se sub greutatea apelor ce le adunaseră din lacrimile lui Rodim. Dar lumea uită. Istoria este scrisă de cei care biruie. Astfel Rodim, deși știa că este cât o pană, conducea cu atenție, dăruire și delicatețe imperiul tatălui său așa cum nimeni din înaintașii săi nu o făcuse. Era o conducere atât de bună încât nimeni nu era deranjat de faptul că era condus. Echilibrul legilor și mișcărilor sociale păreau a se construi din voința poporului și nu a Atotputernicului Mare Țar Rodim. Toate decurgeau firesc și fiecare avea încredere în celălalt ca în sine. Tot imperiul știa că sunt conduși de un țar delicat precum o pană și, poate tocmai faptul că îl credeau ușor de purtat, unicat în ființă și mult, mult mai alb, adică mai curat decât oricare individ al Imperiului, crea tuturor starea de liniște, de pace, începând cu membrii Consiliului de Corană și încheind cu cea mai simplă și needucată persoană aflată sub imperiala sa cârmuire. Totul părea că este binecuvântat precum viața în Rai a cărui intrare este păzită de săbiile de foc ale arhanghelilor și umbrit de aripile heruvimilor. Mai mult, potrivit vrerii zeilor, Imperiul a fost așezat pe vârful celui mai mare munte și acolo, ca într-un dans celest, toți locuitorii se simțeau iubiți, fericiți, protejați. Erau în Rai și Raiul era pe pământ. Numai că, mai mare decât cel mai Atotputenic Mare Țar, fie chiar și Rodim, este timpul ca manifestare a voinței divinului. Astfel că, cu o singură suflare, ca și cu o singură adiere de vânt, Atotputernicul Mare Țar Rodim, a pășit în cealaltă lume. Acolo unde se spune că ești ceea ce ai făcut din numele pe care l-ai primit atunci când ai fost inițiat din neființă în eternitate. Cu toate acestea, Atotputernicul Mare Țar Rodim fiind de când se știe cât o pană, a rămas în conștința contemporanilor și urmașilor săi pana care echilibra întreaga făptură a Imperiului. Cei care și-l aminteau pe Rodim erau fascinați de răbdarea, înțelpciunea și voința sa de a pune în balans cu sine toate tarele istoriei doar cu delicata sa prezență. Măreția și incomprehensibilitatea muncilor imperiale ce le-a purtat sunt dovada capacității sale de a măsura, cu o intuiție perfectă, distanțele prin care punea în balans totul și toate. Imperiul trebuia să fie mereu într-un dans în care să își găsească echilibrul, pacea, liniștea și, totodată, corecta starea a tensiunile noilor dimensiuni fără a tulbura ceva sau pe cineva. Înțelepciunea Atotputernicului Mare Țar Pană era asemănată cu delicatețea, înțelepciunea și finețea, binențeles, a unei pene - a celei mai mici pene pe care o poate avea cea mai mică pasăre - pană care, pusă în vârful edificiului imperial poate contrapune cu mica, neînsemnata sa greutate întregul complex imperial și îi poate da desăvârșit echilibrul interior. Cu toții: supușii, aristocrații, oamenii liberi sau castele știau că dacă această ”pană” ar fi doborâtă sau ar cădea din varii cauze din înaltul în care plutea privirii tuturor și unde era divinizată de toți ochii Imperiului - din cauze pe care nu le-am putem defini în amănunt - întreaga creație a imperiului s-ar nărui în uitare instantaneu. Povestea lui Rodim - căci totul rămâne o poveste, chiar și în vremurile bune - dă ritmul melodiei care a construit zborul acestui stol de idei. Urmând pe cerul minții acest stol care pare a pleca spre alte orizonturi, trăiesc continuu impresia că urmăresc o partitură ce reproduce continuu motivul posterității în toate imensitățile și infiniturile sale. Și, pe cât de impetuoase sunt roadele imaginației, înțeleg că totul depinde de ceva infim, cum ar fi o pană. O pană care se odihnește impecabil de întâmplător, nemișcată parcă dintotdeauna la o distanță bine măsurată de întreg și de tot, cu scopul voit, dar neînțeles de a-l pune mereu în echilibru. Astfel, tonul nesfârșitelor manifestări este asonant atât în sine cât și în infinitul prin care se manifestă cu tonul inițial al poveștii Atotputernicului Mare Țar Rodim. Mereu îmi amintesc că oricât de mari sunt lucrurile pe care le privesc, la care mă raportez, pe care le trăiesc și simt, ele se pot exprima ca atare deoarece în neasfîrșirea lor există un punct care le ține în balans și o contra-greutate, de o micime inimaginabilă, care le dă echilibrul mișcării și ritmul existențial. De aceea, ca și în Povestea lui Rodim, există un celălalt capăt, care prin infinitatea lui, necunoscut menține în echilibru întregul cunoscut. Este pana, ideea, artificiul fără de care întreaga construcție, aflată chiar și în apogeul frumuseții sale, s-ar nărui într-o clipă. Piatra din capul unghiului nu este o stâncă enormă ce poate fi văzută de la celălat capăt al universului, ci un fir de praf care stă atât de departe de imensitatea stâncii încât, prin infima și neînsemnata sa greutate, pune în balans tot universul. Stânca, datorită distanțelor, impresiilor și înțelesurilor care o separă de celălalt infim capăt al lumii, atârnă exact atât cât pană de la capul opus al lumii pe care și-o imaginează. Echilibrul acestui joc se rezumă în punctul care împarte întrega greutate între o stâncă și o pană. Celui care ține cont de imporanța acestui calcul, acela este cel care va reuși să păstreze infinuturile și nesfârșiturile în echlibru și, totodată, într-o mereu cumva imperfectă dar totodată mereu perfectă egalitate. Așadar, distanțele și justa lor apreciere dau siguranță și imensitate construcțiilor și astfel fac posibil ca imaginarul să devină real. Măsurând corect greutățile, intenistățile și valorile tensiunilor prin care urmărim să înțelegem Universul, acceptăm că este nevoie doar de un punct și de o pană pusă perfect la o distanță anume pentru a pune în echilibru întreaga existență. De aceea, pentru ca să rodim, este nevoie de delicatețe, finețe și mult, mult alb... un alb de primăvară... Totul îmbumbind la o anume și perfectă întotdeauna distanță de punct.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

19 sept. 2014

Coborând la amănunt

M-a smintit coarda de vioară ce vibrează atunci când este mângâiată de arcuș și, de aceea, când am voit să pricep de ce Dumnezeu și-a dorit să construiască mai mult decât era Sinele Său, adică să creeze pentru Sine, din Sine, am retrăit tulburător acea vibrare a corzii de vioară. Mi-am amintit cum plutește aerul dimprejurul viorii cântate și am înțeles faptul că zgomotele pe care le emite nu sunt simple unde sau valuri prin aer, ci altceva. Sunt mult, nu simple sunete. Artiștii ce le interpretează după partituri, obțin din ele melodii și armonia lor încântă atunci când își păstreză nota inițială, dar mai ales când, indiferent de linia interpretată, își modifica ritmul pentru a sublinia și evidenția mesajul... Abia atunci am înțeles că, dintr-o coardă de vioară, Dumnezeu poate interpreta lumea, dar și că Dumnezeu este un melod, iar noi melodiile pe care le interpretează. Aceeași trăire am simțit-o privind flacăra focului. Arzându-și sinele, focul vibrează în jur risipind unde de căldură. Sacrificiul lui face ca cei care îi văd razele să se poată bucura de lumină și căldură. Dumnezeu este focul, iar creația lui sunt razele. Căldura este ceea ce transmite prin noi mai departe. Sunetul corzii și pâlpâitul flăcării conțin și sunt dovada că omul își caută în instrumentele prin care se exprimă un simbol care, într-o oarecare măsură, mărturisește aceași dorință ancestrală, aceea de a construi din sine așa cum și divinitatea o face. Pe de o parte, dacă ar fi să explic de ce se compune și de ce este necesar sunetul armonios, aș spune că ascultătorul are nevoie de el. Deci, precum ascultătorul are nevoie de emiterea unui sunet de un alt organ pentru a-l recepționa, așa și fiecare organ emițător are obligatoriu nevoie de un organ receptor. Adică, fiecare compozitor are nevoie de muzicieni și fiecare muzician are nevoie de ascultători. În acest context trebuie evidențiat că mesajul muzicianului nu este al lui și nici mesajul compozitorului nu este interpretarea muzicianului. Dacă este să piardă cineva ceva, acela este ascultătorul, deoarece fie primește, simte și trăiește mesajul compozitorului, fie interpretarea și simțirea muzicianului. Undeva, în lanțul acestui expozeu, ceva se reinterpretează, deci cineva intervine in sens negativ. În întreg totul devine un lanț al necesităților. Nimic nu se poate manifesta ca existență fără a fi necesar, necesitatea este un dar în cauza existenței. Interpretând astfel am putea spune că divinitatea ne-a creat din necesitate, fiindcă fără noi nu și-ar putea manifesta ca dat și firesc ceea ce este. Divinitatea crează din necesitatea de a fi diviniate și acceptă intervenții, interpretări și trăiri interimare în acest continuum ființial. Prin ele se definește în amănunt. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmi explic de ce este focul cauza propriei arderi și razele pe care le emite esența flăcărilor sale, ar trebui să susțin că divinitatea crează consumându-se singură și consumându-se devine proprie materie în sine pentru a avea ce să ardă. Divinitatea se reconsumă, se reinventează, se reconstruiește din propria ființă, din propria cenușă, din propria materie. Atributul eternității se definește ca o interminabilă spirală. O revărsare a sinelui în propriul interior din care interiorul se revarsă spre a urca coborând în propriul exterior. O lume nelimitată în propriile sale limite și delimitată de propriile sale nelimite. Fascinația acestui continuu revărsat din sine în sine definește noțiunea de infinit a divinului. Cumva, focul în jocul său de-a arderea și rearderea în cenușa care nu se stinge, definește amploarea incomensurabilă a divinului. Coborând la amănunt, trebuie să evidențiem că această gigantică idee a divinului etern nu se construiește pe o structură în care divinitatea este atotputernică și singura care are puterea pretutindeni precum și în propria creație, ci și numai în și din sine. Aici comportă toate aspectele, proporțiile și dimensiunile divinității definite ca organizații bine definite, rânduite după legi verificate în veacuri și stabilite definitiv potrivit unei experiențe profunde. Ceea ce nouă ni se pare a fi întreg, în sine este alcătuit din unități, subunități și materiale diverse potrivit mediului, zonei și timpurilor pentru care sunt folosite. Într-un întreg nu totul este la fel. Întregul este bine definit numai atunci când este conceput din proporții exacte, adecvate spațiilor și ideilor care alcătuiesc cupaje ce corespund necesităților și solicitărilor. Universul este infinit prin irepetabilitate și este definit prin repetatibilitate. Împreună, finitul și infinitul, construiesc asemnei cărămizilor sau pietrelor, ziduri care închid căi pentru a ascunde sau exprima intenții și dirijează spre direcții spre care nesfârșitul tinde să devină incomprehensibil. Un labirint fără ieșiri și intrări este infinitul ca dimensiune a divinității, dar divinitatea nu poate fi o capcană. Ea trebuie să aivă și să ofere soluții. Altfel dimensiunea nesfârșitului nu s-ar defini ca divinitate ci s-ar contrazice în propria ei construcție și manifestare. Potrivit acestor interpretări putem afirma că:          -creația, ca manifestare a divinității, este o stare a infinitului în care conștientizăm propria existență. În această dimensiune este posibilă existența în toate aspectele ei. Nimeni și nimic nu se raportează la sine și totul poate fi orice. Totul e tot și nimic diferit. Aici forma definește întregul și ceea ce pare a fi parte pare a fi și întreg. Nu poți descrie punctul decât raportându-l la întreg, iar întregul nu poate fi definit decât analizânt punctul. Desăvârșirea stă în punctul care cuprinde în sine întregul. Este vorba despre o parte întreagă de aceași dimensiune cu sine, care se regăsește întreagă în propria ei parte.          -creația, ca realitate post manifestare a absolutului, lasă loc imaginației și creației. Aici trebuie să ne raportăm la timp și spațiu. Orice se raportează la altceva, atunci și acel altceva poate fi definit în funcție de orice. Divinitatea, în infinitatea ei, devine când ciclică, când liniară. Alternanța crează hiatusuri între care se ridică și coboară valuri, unde vibrează spații și oscilează sensuri. Nimicul nu este vid, ci parte întreagă unei alte părți întregi. Partea este tot și totul se mișcă prin părțile care îl definesc. Perfecțiunea este posibilă numai prin divizare și divizarea constă în interpretarea totului ca parte al unui alt întreg  și mai mare, negândit de mare, imposibil de mare, alcătuit din mulți mari întregi care dau posibilitatea creerii unor alți mari întregi și mai mari. Urmărind firul acestui mare întreg care nu poate fi întreg decât adâugându-i-se mereu ceva, constat că nici punctul în unitatea sa nu poate fi punct decât dacă este alcătuit din alte puncte. Cu atât mai mult orice altceva. În creație Dumnezeu cel incomensurabil este un punct. Un punct în care se cuprind, există și se manifestă toate și tot. Un punct alcătuit din o universalitate de infinite puncte, care conțin în sine o altă nesfârșire de puncte, ce sunt construite dintr-o nemăsurabilă și inexprimabilă realitate de puncte a căror origine se află dincolo de puterea de exprimare a realității punctelor care le alcătuiesc și le putem gândi. Este un organism viu. O celulă se divide, se rupe, se împarte pentru a da viață unui cuplu de celule. Împreună, celulele se divid și construiesc un organ. Mai multe organe alcătuiesc un organism. Nici-o celulă nu își dorește să se rupă din acest trup. Toate se divid pentru a îi da mai multă viață și putere. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe oportunități de a construi. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe  posibilități de a realiza organe noi. Cu cât mai multe celule cu atât mai multe oportunități de manifestare a unor organisme vii, credibile, viabile și reale. Numai cei care se luptă pentru a se înmulți și organiza, prin divizarea lor, ajută să supraviețuiască în eternitatea sa întregului divinității. Cei care se complac în unitate și montonie, sfârșesc îmbătrânind în obscur, marcați de lipsa viziunii. Ceea ce trebuie să înțelegem, ca masoni, este că o Obediența nu trebuie să fie precum armata unui stat care are numai un singur lider, lipsit de comandanți. Condusă numai de un singur lider, o Obediența este condamnată la imobilitate și lipsă de inovație precum uriașul biblic cu picioare de lut. Soluția este divizarea, împărțirea RR.ˑ.LL.ˑ. în altele cu acceptul și ajutorul FF.ˑ., după mărimile și nevoile Orientelor  în care actualele Att.ˑ. activează. De exemplu, orientativ, aș propune ca obiectiv, o R.ˑ.L.ˑ. la 10.000. de locuitori. FF.ˑ. ar trebui să gireze și să susțină înfințarea acestora. Ar trebui să muncească pentre a crea LL.ˑ. noi din esențe tinere pe care să le motiveze și să le intereseze în vederea schimbărilor ce le impune societatea actuală. Turnurile sunt zidite pentru fi văzute de departe. Armatele pentru a le apăra. Cine vrea să urce la cer trebuie să zidească pe pământ. Pentru a fi ascultat, trebuie să vorbești clar purtând pietre în gură și strigând mai tare decât valurile mării. Trebuie să cunoști opiniile dușmanilor pentru a-ți motiva prietenii. Pentru a conduce este nevoie de cât mai mulți dușmani. Nimeni nu este mai presus de sine. Nici Dumnezeu. De aceea, consider că este necesar ca în activitățile și principiile masonice, cauza primordială în numele căreia trebuie să luptăm este aceea a divizării LL.ˑ., a înmulțurii lor în numele: Libertății, Fraternității și Egalității. Numărul cât mai mare al ținutelor, a planșelor, a ideilor și a viziunilor FF.ˑ. noștri trebuie să devină și să definească puterea noastră! Cei care voiesc să ne conducă să se comporte ca masoni și să nu ne folosească ca fiind surse materiale și masă ideologică. Cei care voiesc să ne fie modele trebuie să accepte că principiile spirituale ale Masoneriei nu sunt cele ale propriilor interese sau orgolii. Pentru un astfel de viitor muncesc. De aceea susțin și îndemn la înființarea cât mai multor LL.ˑ. și la înrolarea a cât mai multor postulanți sub idealul masonic.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

28 aug. 2014

Bow Tie Day

Rugă de ucenic


Cine bate la poarta ca un păgân?
Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?
Să spuie ceva, de voiește,
Sau să tacă acum!
De va intra, s-o facă umil,
Purtând chipul slugii!

Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.
Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...
Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală
Și că alții postesc...

Pe toți îi ascult.
Dar sunt sătul de cei îmbrăcați
În filigrane, dantele şi podoabe
Ce strălucesc!

Oare, uită cu toții că așternut
Picioarelor norii îmi sunt?
Că cerul mi-e scaun,
Și Templu tot nesfârșitul?!...

Iar că cei ce vor a Mă cunoaște
Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,
Apoi să frământe,
Spre al lor înălţare,
Cu Mine tot infinitul?!...

Ei!... Și cine ce ar putea porunci,
Iar eu să îl ascult?!...
De voiesc Eu, atunci totul
Asemeni Mie voiește!”...

Astfel un ucenic credea,
Frământând întunericul orb,
Că ar gândi Arhitectul’...
Și în sine abia murmura:

”Zideste-ma rogu-Te din nou!”

F.·. Mircea N.

21 aug. 2014

Misiunea Maestrului


În parabola biblica despre „vindecarea lunaticului” ne este descrisă o întâmplare firescă. O întâmplare mică, un lucru banal și firesc ce poate deveni, totuși, pentru cei care aruncă năvodurile mai în adânc, de o însemnătate aparte. Un părinte, ca oricare dintre noi, caută la Dumnezeu vindecarea copilului bolnav. Eu m-am gândit, reflectând la un discurs al unui maestru... un maestru care încearcă să transforme profund propriul ucenic. Personal, șlefuindu-mi propria piatră, am întâlnit felurite cazuri. Am întâlnit maeștri ce considerau proprii ucenici ”bolnavi”, motiv pentru care considerau că, pentru binele lor, nu este firesc să avanseze în cunoaștere. Am întâlnit, de altfel, și maeștri care alergau, oriunde și la oricine, să facă, să ”citească” ceva, ca acești ucenici să se însănătoșească. Am întâlnit maeștrii cu ucenici pătimași care cereau minuni de la liderii lor pentru a se îndepărta ei de patimi. Am întâlnit maeștri care nu mai aveau unde să mai caute alinare pentru ucenicii lor violenți, ursuzi, pătimași ori suferinzi de tot felul de boli „incurabile”. Am întâlnit maeștrii care au renunțat să mai lupte pentru construirea ucenicilor lor. Veneau înaintea unui ”mare arhitect” numai pentru a clama păcatele propriilor lor ucenici, deși nu recunoșteau sau nu voiau să își amintească că aceștia erau realitatea muncii lor. Am întâlnit, pe de altă parte, și ucenici care își doreau să devină maeștri și pentru aceasta băteau la porțile templelor căutând de fapt fermecătorii, vrăjitorii, ghicitorii ori clarvăzătorii... și mi s-a părut că sunt precum orbii care căutau lumina și nu puteau accepta că datorită deficienței lor fizice nu o vor vedea niciodată. Paradoxul acestei realități constă în faptul că erau ucenicii unor maeștri care își doreau cu orice preț să devină maeștri. În momentul în care lucrezi numai pentru ca ucenicii tăi să devină maeștri nu realizezi, nu înțelegi cât de greu este să selectezi materialul corect pentru a realiza cărămida perfectă. Uiți că toate încercările pe care viața ți le-a pus în carne încă din vremea pe când îți formai ucenicii și ți se îmbolovăneau și nu dormeai deoarece urmăreai fiecare linie, simțeai fiecare unghi din închietură și sperai că va mai exista o nouă posibilitate de a îndrepta fiecare unică lovitură de ciocan, precum și că vei ajunge la starea perfectă a definitivării sistemului pe care l-ai gândit în eternitatea mișcării Marelui Arhitect... încercarea aceasta, muncile acestea... că vor deveni totuși lumina dimineții... A avea un ucenic neputincios este ca atunci când tot ceea ce credeai că are un rost pentru tine, o valoare și o însemnătate, toate într-o clipă pot pieri, sine die. În suferința ta, ca și în cea a ucenicului tău, vezi prăpastia și zădărnicia propriei lucrări. Tot cea ce ți se întâmplă, tot ceea ce trăiești în vremea neîmplinirii ucenicului tău nu poate fi comparat cu nimic. Nici cel mai important eveniment de cultură, nici cea mai importantă clipă din viață, nici sublima clipă a invocării divinului în vederea împlinirii și chivernisirii întregului ca imagine a lumii (imago mundi), nu pot reprezenta dezamăgirea pe care o trăiești în clipele în care realizezi că tot ceea ce ai investit nu are viitor. Fiecare tânguire a unui ucenic este o rană continuă deschisă în inima maestrului. Fiindcă această rană nu se poate vindeca sau nu există tratamente viabile în vederea acestui scop, suferința creatorului este interminabilă și, ca atare, întreaga sa creație retrăiește în întreaga sa existență patima propriului ucenic.  Acesta este motivul pentru care parabola „vindecarii lunaticului” este înțeleasă profund și azi ca acum două milenii de ascultătorii ei precum și motivul pentru care a fost păstrată în cuprinsul scriiturilor bisericești pestea atâtea veacuri. Universalitatea mesajului ei se descoperă, se împlinește și se intuiește în sentimentele cele mai intime pe care le poartă și exprimă ființa umană dintotdeauna. Nu poate exista veac sau civilizație care să audă această poveste biblică și să nu înțeleagă sau să trăiască profund și extrem mesajul ei intim. Maestrul, în sine, înțelege și simte toate dorințele progeniturilor sale. Maestrul, ca și construcție ideatică, nu se poate defini decât numai prin nesfârșitele planuri pe care și le face pentru ucenici. Fără ucenici nu poți fi Maestru, iar tot ceea ce își doresc ucenicii sunt toate idealurile și planurile pe care maeștri le-au semănat în cel mai bun pământ al progresului și prosperității, adică în adâncul inimii și în intimitatea sufletului. Viitorul ucenicilor noștri ar trebui să îl cunoștem, să îl descoperim și înțelege privind în intimitatea dorințelor noastre de maeștri. Maestrul, deși chiar el nu se nu se poate înțelege pe sine întotdeauna, este în definitiv un profet, un magician în raport cu propria sa creație. Acesta este rostul și rolul său. Nici-un ucenic nu se va încrede în altcineva mai mult decât în Maestrul său, deoarece prima sa relaționare cu tot ceea ce reprezintă altceva decât ceea ce cunoaște el nu este de încredere. Motivată de îndoială și scepticism, lumea ucenicilor se reconstruiește pe bazele, pe temelia învățămintelor luate de-a gata, corecte și bune, principii pe care maeștrii le insuflă ucenicilor prin exemplul, prin comportamentul, prin educația pe care au primit-o la rândul lor de la Maeștrii lor. Numai ca maeștri înțelegem cât de importantă este moștenirea pe care o lăsăm ucenicilor noștri din punct de vedere administrativ, moral, istoric, social, cultural, filosofic ș.a.m.d. În acest sens trebuie să amintim continuu, atât celor dintre noi cât și generației care urmează, că oamenii mici fac lucruri mici, iar oamenii mari fac lucruri pe măsura lor. Numai astfel putem înțelege rostul maestrului care caută ajutorul divinului pentru a salva propriul ucenic de suferință, fiindcă numai în această perspectivă maestrul își împlinește cu adevărat misiunea de Maestru.
Am zis!
F.ˑ. Mircea N.