28 aug. 2014

Rugă de ucenic


Cine bate la poarta ca un păgân?
Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?
Să spuie ceva, de voiește,
Sau să tacă acum!
De va intra, s-o facă umil,
Purtând chipul slugii!

Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.
Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...
Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală
Și că alții postesc...

Pe toți îi ascult.
Dar sunt sătul de cei îmbrăcați
În filigrane, dantele şi podoabe
Ce strălucesc!

Oare, uită cu toții că așternut
Picioarelor norii îmi sunt?
Că cerul mi-e scaun,
Și Templu tot nesfârșitul?!...

Iar că cei ce vor a Mă cunoaște
Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,
Apoi să frământe,
Spre al lor înălţare,
Cu Mine tot infinitul?!...

Ei!... Și cine ce ar putea porunci,
Iar eu să îl ascult?!...
De voiesc Eu, atunci totul
Asemeni Mie voiește!”...

Astfel un ucenic credea,
Frământând întunericul orb,
Că ar gândi Arhitectul’...
Și în sine abia murmura:

”Zideste-ma rogu-Te din nou!”

F.·. Mircea N.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu