19 sept. 2014

Coborând la amănunt

M-a smintit coarda de vioară ce vibrează atunci când este mângâiată de arcuș și, de aceea, când am voit să pricep de ce Dumnezeu și-a dorit să construiască mai mult decât era Sinele Său, adică să creeze pentru Sine, din Sine, am retrăit tulburător acea vibrare a corzii de vioară. Mi-am amintit cum plutește aerul dimprejurul viorii cântate și am înțeles faptul că zgomotele pe care le emite nu sunt simple unde sau valuri prin aer, ci altceva. Sunt mult, nu simple sunete. Artiștii ce le interpretează după partituri, obțin din ele melodii și armonia lor încântă atunci când își păstreză nota inițială, dar mai ales când, indiferent de linia interpretată, își modifica ritmul pentru a sublinia și evidenția mesajul... Abia atunci am înțeles că, dintr-o coardă de vioară, Dumnezeu poate interpreta lumea, dar și că Dumnezeu este un melod, iar noi melodiile pe care le interpretează. Aceeași trăire am simțit-o privind flacăra focului. Arzându-și sinele, focul vibrează în jur risipind unde de căldură. Sacrificiul lui face ca cei care îi văd razele să se poată bucura de lumină și căldură. Dumnezeu este focul, iar creația lui sunt razele. Căldura este ceea ce transmite prin noi mai departe. Sunetul corzii și pâlpâitul flăcării conțin și sunt dovada că omul își caută în instrumentele prin care se exprimă un simbol care, într-o oarecare măsură, mărturisește aceași dorință ancestrală, aceea de a construi din sine așa cum și divinitatea o face. Pe de o parte, dacă ar fi să explic de ce se compune și de ce este necesar sunetul armonios, aș spune că ascultătorul are nevoie de el. Deci, precum ascultătorul are nevoie de emiterea unui sunet de un alt organ pentru a-l recepționa, așa și fiecare organ emițător are obligatoriu nevoie de un organ receptor. Adică, fiecare compozitor are nevoie de muzicieni și fiecare muzician are nevoie de ascultători. În acest context trebuie evidențiat că mesajul muzicianului nu este al lui și nici mesajul compozitorului nu este interpretarea muzicianului. Dacă este să piardă cineva ceva, acela este ascultătorul, deoarece fie primește, simte și trăiește mesajul compozitorului, fie interpretarea și simțirea muzicianului. Undeva, în lanțul acestui expozeu, ceva se reinterpretează, deci cineva intervine in sens negativ. În întreg totul devine un lanț al necesităților. Nimic nu se poate manifesta ca existență fără a fi necesar, necesitatea este un dar în cauza existenței. Interpretând astfel am putea spune că divinitatea ne-a creat din necesitate, fiindcă fără noi nu și-ar putea manifesta ca dat și firesc ceea ce este. Divinitatea crează din necesitatea de a fi diviniate și acceptă intervenții, interpretări și trăiri interimare în acest continuum ființial. Prin ele se definește în amănunt. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmi explic de ce este focul cauza propriei arderi și razele pe care le emite esența flăcărilor sale, ar trebui să susțin că divinitatea crează consumându-se singură și consumându-se devine proprie materie în sine pentru a avea ce să ardă. Divinitatea se reconsumă, se reinventează, se reconstruiește din propria ființă, din propria cenușă, din propria materie. Atributul eternității se definește ca o interminabilă spirală. O revărsare a sinelui în propriul interior din care interiorul se revarsă spre a urca coborând în propriul exterior. O lume nelimitată în propriile sale limite și delimitată de propriile sale nelimite. Fascinația acestui continuu revărsat din sine în sine definește noțiunea de infinit a divinului. Cumva, focul în jocul său de-a arderea și rearderea în cenușa care nu se stinge, definește amploarea incomensurabilă a divinului. Coborând la amănunt, trebuie să evidențiem că această gigantică idee a divinului etern nu se construiește pe o structură în care divinitatea este atotputernică și singura care are puterea pretutindeni precum și în propria creație, ci și numai în și din sine. Aici comportă toate aspectele, proporțiile și dimensiunile divinității definite ca organizații bine definite, rânduite după legi verificate în veacuri și stabilite definitiv potrivit unei experiențe profunde. Ceea ce nouă ni se pare a fi întreg, în sine este alcătuit din unități, subunități și materiale diverse potrivit mediului, zonei și timpurilor pentru care sunt folosite. Într-un întreg nu totul este la fel. Întregul este bine definit numai atunci când este conceput din proporții exacte, adecvate spațiilor și ideilor care alcătuiesc cupaje ce corespund necesităților și solicitărilor. Universul este infinit prin irepetabilitate și este definit prin repetatibilitate. Împreună, finitul și infinitul, construiesc asemnei cărămizilor sau pietrelor, ziduri care închid căi pentru a ascunde sau exprima intenții și dirijează spre direcții spre care nesfârșitul tinde să devină incomprehensibil. Un labirint fără ieșiri și intrări este infinitul ca dimensiune a divinității, dar divinitatea nu poate fi o capcană. Ea trebuie să aivă și să ofere soluții. Altfel dimensiunea nesfârșitului nu s-ar defini ca divinitate ci s-ar contrazice în propria ei construcție și manifestare. Potrivit acestor interpretări putem afirma că:          -creația, ca manifestare a divinității, este o stare a infinitului în care conștientizăm propria existență. În această dimensiune este posibilă existența în toate aspectele ei. Nimeni și nimic nu se raportează la sine și totul poate fi orice. Totul e tot și nimic diferit. Aici forma definește întregul și ceea ce pare a fi parte pare a fi și întreg. Nu poți descrie punctul decât raportându-l la întreg, iar întregul nu poate fi definit decât analizânt punctul. Desăvârșirea stă în punctul care cuprinde în sine întregul. Este vorba despre o parte întreagă de aceași dimensiune cu sine, care se regăsește întreagă în propria ei parte.          -creația, ca realitate post manifestare a absolutului, lasă loc imaginației și creației. Aici trebuie să ne raportăm la timp și spațiu. Orice se raportează la altceva, atunci și acel altceva poate fi definit în funcție de orice. Divinitatea, în infinitatea ei, devine când ciclică, când liniară. Alternanța crează hiatusuri între care se ridică și coboară valuri, unde vibrează spații și oscilează sensuri. Nimicul nu este vid, ci parte întreagă unei alte părți întregi. Partea este tot și totul se mișcă prin părțile care îl definesc. Perfecțiunea este posibilă numai prin divizare și divizarea constă în interpretarea totului ca parte al unui alt întreg  și mai mare, negândit de mare, imposibil de mare, alcătuit din mulți mari întregi care dau posibilitatea creerii unor alți mari întregi și mai mari. Urmărind firul acestui mare întreg care nu poate fi întreg decât adâugându-i-se mereu ceva, constat că nici punctul în unitatea sa nu poate fi punct decât dacă este alcătuit din alte puncte. Cu atât mai mult orice altceva. În creație Dumnezeu cel incomensurabil este un punct. Un punct în care se cuprind, există și se manifestă toate și tot. Un punct alcătuit din o universalitate de infinite puncte, care conțin în sine o altă nesfârșire de puncte, ce sunt construite dintr-o nemăsurabilă și inexprimabilă realitate de puncte a căror origine se află dincolo de puterea de exprimare a realității punctelor care le alcătuiesc și le putem gândi. Este un organism viu. O celulă se divide, se rupe, se împarte pentru a da viață unui cuplu de celule. Împreună, celulele se divid și construiesc un organ. Mai multe organe alcătuiesc un organism. Nici-o celulă nu își dorește să se rupă din acest trup. Toate se divid pentru a îi da mai multă viață și putere. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe oportunități de a construi. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe  posibilități de a realiza organe noi. Cu cât mai multe celule cu atât mai multe oportunități de manifestare a unor organisme vii, credibile, viabile și reale. Numai cei care se luptă pentru a se înmulți și organiza, prin divizarea lor, ajută să supraviețuiască în eternitatea sa întregului divinității. Cei care se complac în unitate și montonie, sfârșesc îmbătrânind în obscur, marcați de lipsa viziunii. Ceea ce trebuie să înțelegem, ca masoni, este că o Obediența nu trebuie să fie precum armata unui stat care are numai un singur lider, lipsit de comandanți. Condusă numai de un singur lider, o Obediența este condamnată la imobilitate și lipsă de inovație precum uriașul biblic cu picioare de lut. Soluția este divizarea, împărțirea RR.ˑ.LL.ˑ. în altele cu acceptul și ajutorul FF.ˑ., după mărimile și nevoile Orientelor  în care actualele Att.ˑ. activează. De exemplu, orientativ, aș propune ca obiectiv, o R.ˑ.L.ˑ. la 10.000. de locuitori. FF.ˑ. ar trebui să gireze și să susțină înfințarea acestora. Ar trebui să muncească pentre a crea LL.ˑ. noi din esențe tinere pe care să le motiveze și să le intereseze în vederea schimbărilor ce le impune societatea actuală. Turnurile sunt zidite pentru fi văzute de departe. Armatele pentru a le apăra. Cine vrea să urce la cer trebuie să zidească pe pământ. Pentru a fi ascultat, trebuie să vorbești clar purtând pietre în gură și strigând mai tare decât valurile mării. Trebuie să cunoști opiniile dușmanilor pentru a-ți motiva prietenii. Pentru a conduce este nevoie de cât mai mulți dușmani. Nimeni nu este mai presus de sine. Nici Dumnezeu. De aceea, consider că este necesar ca în activitățile și principiile masonice, cauza primordială în numele căreia trebuie să luptăm este aceea a divizării LL.ˑ., a înmulțurii lor în numele: Libertății, Fraternității și Egalității. Numărul cât mai mare al ținutelor, a planșelor, a ideilor și a viziunilor FF.ˑ. noștri trebuie să devină și să definească puterea noastră! Cei care voiesc să ne conducă să se comporte ca masoni și să nu ne folosească ca fiind surse materiale și masă ideologică. Cei care voiesc să ne fie modele trebuie să accepte că principiile spirituale ale Masoneriei nu sunt cele ale propriilor interese sau orgolii. Pentru un astfel de viitor muncesc. De aceea susțin și îndemn la înființarea cât mai multor LL.ˑ. și la înrolarea a cât mai multor postulanți sub idealul masonic.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

Un comentariu:

  1. asadar confirmati tendinta ultimilor ani care arata, prin intermediul multor voci masonice, ca masoneria tinde sa devina un fenomen de masa (la moda zilele astea - "cine nu-i mason e ofiter acoperit").
    ma intreb daca deschiderea portilor Templului se face si pe criterii ce se leaga de potentialul uman al candidatului, de cultura lui generala dar si ezoterica/masonica, de inteligenta lui, de valorile progresiste la care adera, la prestanta, eleganta, implicare si daruire pentru cauza sau tot ca si pana acum in spiritul cel mai "mioritic" cu putinta: tupeu, postul ocupat, nivelul social, capacitatea de combinatii si invarteli, burta si ochelari fumurii (nu-i de mirare de ce din ce in ce mai putini oameni de calitate sunt tentati de Fratie si din ce in ce mai multi interlopi si mafioti gasesc in Fratie contextul perfect pentru inavutire, acces la putere si coruptie absoluta). se practica sofismele pentru acoperirea imaginii deteliorate cum ca "Fratia nu inseamna numai Frunzaverde sau Manescu", sigur ca da, orice interlop are un copil la care tine insa asta nu-l face mai putin interlop iar pentru o masonerie evidentiata prin astfel de nume conteaza mai putin ca a facut un gest caritabil anonim.
    masoneria de pe vremuri, ridica scoli si spitale pentru construirea societatii viitorului intr-un determinism planificat de cele mai luminate minti, nu stiu daca asta fac si interlopii si mafiotii cu care Fratia face cu sau fara vrerea ei "public relations".
    Spun asta pentru ca divizarea unei celule nu e tot timpul buna mai ales daca celulele astea-s "canceroase".

    RăspundețiȘtergere