In barca pescarilor

Atotputernicul se afla în barca pescarilor. Poate era chiar cel dintâi dintre ei. Altfel nu se explică de ce el este cel care pleacă pe ape la chemarea inimii. Trebuia să creadă în el cei ce îl urmau indiferent de vreme, de voință și de situație. Inima, fie că era nălucă, fie că era adevărată, se arăta, se descoperea la fel tuturor celor din barcă. Nimeni nu contesta prezența și realitatea Ei. Motiv pentru care Atotputernicul trebuia, era dator să întarească ceea ce credeau ceilalți, chiar dacă, cumva, puțin, foarte puțin, în sinea sa avea o reținere... ”Dacă ești Tu, Inimă, poruncește să merg pe mare!” a spus Atotputernicul. Pe ”mare”, nu pe apă! Trebuie evidențiată această diferență, deoarece cei care prezintă acest tablou minunat fac referire cu precădere la ”mersul pe apă”, adică un fel de pășit pe pământ. Atotputernicul însă nu a cerut în nici un fel a călca pe ape ca pe pământ, ci ”a merge pe mare”, adică, potrivit marinarilor, a naviga spre întinse și necunoscute depărtări pentru a descoperi lumi noi, spre a  urma idealuri și spre a împlini visele celor care nu își pot îngădui atât de multe pentru atât de departe. Totul apare în mintea noastră viu. Piciorul Atotputernicului tremura înainte de a păși și, atunci când atingea apa, deși își dorea să simtă pământul care îi dăruia siguranța pasului, trăia deziluzia momentului căutând parcă un fel de capete de pod între care să întindă corzi pentru a clădi treceri. De aceea Atotputernicul părea că se rătăcea tot mai mult în propriile sale speranțe și se adâncea nefiresc în întunericul viitorului ce îl pierdea din priviri. Pe mare, în drumul său spre inimă, Atotputernicul se afunda în propriile sale ape și nu în marea peste care i se poruncise a păși. Inima era oriunde: sub ape, în ape și peste ape. Ceea ce nu înțelegea Atotputernicul era că inima este pretutindeni și, atunci când disperat simțea că s-ar afunda sub ceea ce este inimă, de fapt se pierdea pe sine în sine, fără a-l pierde pe cel în care credea. Tot astfel se întâmplă și cu cel care crede că inima este în ei. Acela se depărtează de inimă urmând altă direcție. În inimă nu poți fi niciodată și nicicum. Ești numai întro continuă relație cu inima. Relația, ca mod de manifestare, poate comporta diferite dimensiuni, cum ar fi: părți egale implicate în relații egale sau părți diferite comportând relații în diverse direcții. Astfel sinele poate deveni raze de soare sau poate exprima lumina umbrelor descriind astfel diversitatea ideilor, ființelor și manifestărilor potrivit mișcarii universale a întregului. Pentru toate acestea și nu doar atât, nu cred că Atotputernicul s-ar fi gândit la un anume tip de relații în timp ce se arunca în apele mării spre a înota până în inimă. Dar sunt convins că, potrivit acestei atitudinii, faptul de a te arunca spre adânc în speranța că vei putea păși pe deasupra, prin sau pe sub prezența lui, este un gest care definește capacitatea umană în încercările, căutările și neastâmpărul ei de a-și explica felul în care divinul se manifestă condiționat de dorința de implicare în tot ceea ce reprezintă creatul ca finit.

F.ˑ. Mircea N.