31 oct. 2015

GLORIFICAREA ŞI INVOCAREA MARELUI ARHITECT AL UNIVERSULUI

A lucra “Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.” înseamnă a recunoaşte de fapt existenţa unui Principiu Creator (“La început era Cuvântul...). Acceptarea existenţei unui Dumnezeu necesită în acelaşi timp existenţa unor legi care trebuie respectate, ceea ce face să ne confruntăm cu probleme de conştiinţa, presupunând o autocenzură a propriilor fapte (paradoxal poate, tocmai respectarea acestora conferă deplină libertate prin eliberarea din robia patimilor). Problema existenţei emerge, plecând de la conştientizarea neantului şi a morţii, a conştientizării acestei tensiuni între “a fi” şi “a deveni”, între eternitate şi timp. Pentru Om, “a exista” nu se reduce niciodată la simplul fapt de “a fi”. De altfel, existenţa este aici sinonimă cu o viaţă umană, deoarece contrar lucrurilor care doar “sunt”, Omul există, adică îşi conştientizează existenţa şi îşi pune problema sensului acesteia. Doar omul realizează că are conştiinţă şi căutarea sensului vieţii nu este doar o problemă a filosofiei, ci şi o necesitate elementară cotidiană. Astfel "a exista” şi “a fi” semnifică poate acelaşi lucru în aparenţă dar echivalenta este înşelătoare. A spune că un lucru “există” înseamnă a-l opune nefiinţei, dar a spune ce este înseamnă să-i defineşti esenţa. De exemplu, un triunghi desenat pe o tablă dispare când îl ştergi cu buretele, el nu mai există ca atare dar esenţă lui persistă. Esenţă, care constituie natură permanentă şi universală a unui lucru, pare că posedă o superioritate asupra existenţei. Ritul nostru se adresează acelora care cred că materia nu este singura realitate existentă. Întâietatea spiritului asupra materiei este afirmată în toate declaraţiile sale de principii şi contituie prima particularitate. Dacă omul a ajuns la nivelul său actual de dezvoltare, aceasta se datorează eforturilor pe care spiritul le-a făcut asupra materiei pentru a se putea manifesta. Glorificarea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. nu este o atitudine religioasă, implică o acţiune ca şi invocarea sa de altfel. În primul caz, este acţiunea care se face Întru Gloria Sa, adică pentru strălucirea Sa, nu pentru a noastră. În al doilea caz, pentru a reuşi în această acţiune este invocat, adică chemat ca susţinător, dar să nu uităm că invocarea presupune aducerea spiritului în tine însuţi. Prin particularităţile sale, R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. oferă fiecărui om bun o cale realistă, deoarece este iniţiatică, pentru ca eforturile sale să contribuie la păstrarea supremaţiei ordinii asupra haosului, conform planului Marelui Arhitect. Dar fiecare trebuie însă să descopere şi mai ales să respecte legile universale ale filosofiei hermetice, străduindu-se să descifreze singur Planul, respectând armonia. Şi aceste legi fundamentale, ca şi înţelegerea Planului se descifrează în trecutul omului şi în ceea ce constituie Tradiţia, pe care am legat-o deja de Cuvânt; doar cunoaşterea planului poate da naştere unor perspective de speranţă pentru Umanitate.   Ideea de Dumnezeu este universală, dar concepţia proprie pe care şi-o face omul despre Divinitate este în raport cu propria sa dezvoltare personală. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să-L definească, considerându-l comun tuturor muritorilor. Dacă ne raportăm la Cartea Legii Sacre (Geneza) conform căruia Dumnezeu l-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, am putea spune că şi Omul i-a servit bine lui Dumnezeu, creându-l după propria gândire şi ca o reflectare a personalităţii sale. Omul este creat ca o fiinţă care participă, predestinat, chiar în structura sa la iluminarea minţii. Chipul lui Dumnezeu face referire la partea imaterială din oameni, îl face pe om diferit şi îi permite să comunice cu Creatorul său. Mental omul a fost creat ca o fiinţă raţională, capabil să gândească şi să aleagă, moral omul a fost creat curat iar social, omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu semenii săi.                                                 
La fel putem afirma că nu există atâţia “Dumnezei” câte fiinţe care gândesc există dar din această multitudine emerg două mari tendinţe care împart filosofii între cei care cred într-o finalitate a existenţei, existenţialiştii şi cei care susţin absurditatea lumii. Evoluţia lumii şi în special a speciilor vii poate, după Charles Darwin, să se rezume astfel: toate fiinţele vii şi noi de asemenea sunt rezultatul unei lungi serii de transformări care au condus la apariţia apoi la clasificarea speciilor prin filiaţie, plecând de la forme de viaţă elementare. Pierre Teilhard de Chardin rezumă această teorie prin drumul de la alfa la omega care descrie evoluţia bacteriei primordiale la omul cel mai evoluat. Omul reprezintă un palier al unei evoluţii care tinde spre perfecţiune şi Creatorul îi propune prin Plan (simbolizat aici prin planul Templului Universal) ca el să-şi aducă contribuţia personală, construind astfel împreună. La capătul opus acestui punct de vedere stau partizanii absurdităţii lumii, pentru care aceasta nu ar avea nici un sens. Ei opun o concepţie pesimistă a existenţei, pentru ei viaţa fiind absurdă deoarece nu ai alt motiv de “a fi” decât cel de a vrea să trăieşti orb şi fără scop. Omul este atunci un Sisif care-şi acceptă destinul tragic cu toată luciditatea.  A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. tine de aceste două moduri de a vedea lumea. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. înseamnă a afla că există o ordine, că există un Plan după care se realizează acestă ordine în mod progresiv şi că există o finalitate. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. înseamnă a înţelege această ordine, a desluşi Planul şi a pricepe finalitatea, incluzând aici propria viaţă dar păstrând libertatea de conştiinţă. Pentru un iniţiat este importantă posibilitatea alegerii, liberul arbitru care implică existenţa libertăţii, că stare de fapt. Francmasonul scoţian nu crede deci că absolut tot ceea ce se întâmplă în jur este inevitabil şi chiar dacă el consideră că totul se supune legilor universale simte că totuşi “jocurile” nu sunt făcute, că responsabilitatea sa este imensă. Dumnezeu le oferă oamenilor posibilitatea de a face alegeri care le afectează destinul. Noi nu doar că avem abilitatea de a alege, ci avem şi responsabilitatea de a alege în mod înţelept. Fără un ajutor permanent care să îl ghideze, fără o lege care să îl călăuzească şi fără o înţelepciune care să îl direcţioneze, ar fi o lume tristă pentru un muritor care încearcă să-şi menţină liberul arbitru în mijlocul acestui Univers despre care cunoaşte atât de puţin.

Am zis! 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu