7 oct. 2015

Muncă de Sisif

Despre stele, ca și despre valurile mării, se va spune mereu că sunt infinite.
Imaginez această comparație, deoarece oglinzile nesfârșite de apă ale pământului ascund rădăcinile tuturor valurilor care au fost, sunt și vor fi, așa cum cerul ascunde în adâncul infinitului său toate lacrimile și sâmburii lor de lumină despre care noi credem că au fost, sunt și vor deveni propria lor ființă, astfel încât ochiul minții noastre să le perceapă nu ca manifestări existențiale, ci ca nașteri dureroase ale pântecului universal care din întuneric năzuiește spre lumină.
Este bine știut că cele mai strălucitoare lumini le găsești în cele mai dense adâncimi ale întunericului. Cu cât întunericul este mai profund, cu atât lumina este mai puternică, dar asta înseamnă că și cu cât întunericul este mai mult cu atât lumina este mai puțină. Deci nu intensitatea luminii dă valoarea sclipiri ei, ci puterea cu care arde și suprafața pe care o luminează. Cu cât intensitatea ei scade și universul ei se micșorează. Lumina este un factor crescător în raport cu lipsa intensității întunericului. Întunericul însă, acaparează spațiul raportându-se la factorul care îi dă ființă, adică la ceea ce se creează pentru a se interpune între sursa de lumină și ochiul care caută lumina, adică la creșterea factorului lumină. De aceea putem afirma că întunericul este primar, deoarece își are originea în creație, pe când lumina este secundară, deoarece se naște din lipsa întunericului, fiindcă întunericul este o umbră care se întinde în spatele unei existențe liniare ce ocupă un spațiu de-a lungul timpului.
Considerând, pe de altă parte, timpul o convenție a rațiunii, umbra nu mai comportă dimensiunea spațiului și, ca atare, întunericul nu mai este produsul lipsei luminii, ci numai o extensie a ei. Ca atare, întunericul nu este contrariul luminii, ci o manifestarea a acesteia. Este o extremă din evantaiul de nuanțe pe care ochiul minții îl interpretează prin ficțiune și pe care nu o poate defini decât ca extremă, ca pe un ”alfa” sau ”omega” al realității în culori.
Astfel, îi explicam unui prieten că, lumina există numai acolo unde, înaintea ei se aprind infinite alte lumini, scântei infinitezimale care produc scântei mai mari ce încarcă spațiul cu raze care se împrăștie explodând precum niște artificii, dar a căror lumină nu se pierde așa cum percepe ochiul omenesc, ci pleacă mai departe, împletindu-se cu alte raze de lumină și astfel alcătuiește un foc care arde din ce în ce mai intens, atât de intens încât ochiul și mintea umană nu îl mai poate percepe și care, prin propria sa mistuire, orbește și întunecă pe cei care îl privesc devenind depărtatul și profundul întuneric.
Este un foc bengalez a cărui frumusețe o descoperim în fiecare seară când privim cerul. Este ca atunci când privim în cenușa unui cuptor unde, când plimbi prin praful cenușii vătraiul, vezi sclipind scântei de o secundă care pier sau limbi de foc ridicându-se sporadic peste praful de lemn, ca apoi să dispară în neființă, și uimit te întrebi despre asemănarea care există între vatra cuptorului din pământ și cerul plin de stele și comete desfășurat deasupra ta noaptea.
Te simți asemenea prafului de stele a cărui rost este acelea de acoperi alte sclipiri de stele până dincolo de întunericul pe care îl poți închipui și chiar mai departe, până dincolo de propriul tău întuneric. În trăirile tale interioare volute infinite se desfășoară ridicând din adâncul propriei ființe universuri necunoscute ce tind spre alte adâncuri despre care nici nu știai că pot exista. Aici lumina este numai o intuiție. Despre raze și sclipiri se face numai o referire la ceea ce încă nu se poate defini. Lumina ca sâmbure a stelelor și ca reflecție a acelor corpuri ce o reflectă, prin alcătuirea și ființa lor, este numai un gând ce încă nu a fost gândit.
Coborând tot mai adânc sub straturile ce ascund tot mai mult scânteierile luminii, deși munca căutărilor este din ce în ce mai grea iar straturile de întuneric ce trebuie îndepărtate sunt tot mai groase și compacte, speranța de a descoperi prețioasele pietre ale luminii devin obsesive și apăsătoare.
Atunci, din smolitul adânc al întunericului, încep să explodeze razele luminii care, intense la începuturi, apar de-a lungul eonilor tot mai rar și, de aceea, ochii rațiunii cât și ai inimii devin din ce în ce mai puțin obișnuiți să vadă zorii luminii.
În această zi, universul revine la starea primordială și creează începând cu întunericul: ”Întâi a fost seară și apoi dimineață.” Starea dintâi a lumii devine întunericul existențial. În și din supa aceasta se va concretiza primul program de calculator. Proiectul divin este un joc binar interpretat infinit de întunericul primordial și lumina secundară. Caracterul dual al creației se definește prin raza de lumină care se naște din scânteia ce apare în momentul ciocnirii între două corpuri inexprimabil de dure datorită întunericului infinit din care sunt alcătuite. Imensitatea luminii care nu se mai oprește din manifestare se datorează contradicției care o alcătuiește în existența sa primordială.
Noaptea este cel mai bun sfetnic, spune un proverb românesc, însă lumina stelelor care o împodobesc este mărturia că noaptea este, de fapt, numai un câmp de întuneric peste care trece un semănător risipindu-și semințele de lumină. Vremea roadelor categoric nu va fi a lui, deoarece potrivit rânduielii vremurilor unii seamănă și alții treieră, iar ceea ce rămâne necules vor veni săracii timpului și vor aduna și, ceea ce tot nu va fi cules, nu se va risipi căci va fi mâncat de păsările cerului și de vietățile pământului.
Așa că sub cerul scânteietor al nopților și în căutarea luminii nimic nu se pierde. Toate sunt de folos și toate își au un rost.
Tot așa se va spune și despre cei care caută să fie și vor să facă lumină. Aceștia trebuie să știe că munca lor nu este de prisos, chiar dacă poate părea infinit repetată asemenea luminii stelelor nopții și revenirii valurilor mării.


F.˙. Mircea N.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu