5 feb. 2016

Adevarul este o lumina pe care omul o percepe mai mult sau mai putin confuz

Viata ne conduce, daca ne luam dupa semnele ei si gandim in sensul celor mai adanci cugetari ale sale, la un singur Dumnezeu, fundamental lumii, pe care Masoneria si-a asezat piatra unghiulara. Dar o cunoastere intima a Marelui Arhitect al Universului si implicit a cunoasterii absolute nascuta din Lumina, se dovedeste imposibila prin mijloacele uzuale ale simturilor si rationamentului. Toate datele oferite de simturile noastre sunt filtrate prin intermediul aparatului neuronal si reasamblate acolo pentru a ne oferi o imagine pe care o numim realitate,dar care, de fapt, e doar o fictiune provenita din mintea noastra plina de concepte si categorii. Chiar si cauza si efectul, succesiunea, cantitatea, spatiul si timpul sunt conceptualizari, constructe, nu entitati care exista “obiectiv” in natura. Mai mult, nu putem “vedea” dincolo de versiunea procesata de noi, a ceea ce este cu adevarat acolo, adica entitatea, in forma sa absoluta, care exista inaintea procesarii noastre perceptive si intelectuale. Se pune astfel problema cunoasterii pure, neprocesate, al adevarului absolut si de capacitatea omului de a-l atinge. Singura sursa de cunoastere a Adevarului, vine din interiorul nostru. Fiecare dintre noi dispunem de o cunoastere a propriilor trupuri, ce nu provine din aparatul perceptiv si conceptual, ci e directa, provenita din traire. Din trupurile noastre capatam o cunoastere pe care nu o putem conceptualiza si comunica, deoarece o mare parte a vietii noastre interioare ne este necunoscuta. Este reprimata, fara a i se permite sa ajunga la nivelul constiintei, deoarece, a cunoaste natura noastra profunda (frica, agresivitatea, cautarea eu-lui), ne-ar tulbura peste limitele suportabilitatii. Singura modalitate de a transmite aceste forte inconstiente, desi nu pot fi conceptualizate, este prin intermediul artelor, al simbolurilor si al ritualului.       In ajutorul intelegerii diferentei dintre cunoasterea adevarului relativ si cel absolut, vine faimoasa experienta efectuata de fizicienii Michelson-Morley. Acestia au dovedit, cu un pendul atarnat de cupola Panteonului din Paris, ca din interiorul unui sistem inchis nu se pot efectua observatii absolute si nu se pot deduce concluzii asupra miscarii absolute a sistemului aceluia.Cercetatorul, oricat de obiective ar fi conditiile in care lucreaza, este prin forta lucrurilor antrenat in miscarea sistemului din care face parte. Astfel, toate constatarile sale sunt contaminate de relativitate. El nu poate iesi din cadrul sistemului spre al observa din afara si a emite asupra miscarilor sale observatii obiective si absolute. Daca Dumnezeu se afla in domeniul absolutului, dincolo de conceptele relative, experienta Michelson-Morley ne da cheia si raspunsul la problema depasirii binelui si raului, la posibilitatea realizarii de catre om a unei stari de iluminare. Dupa cum cercetatorul din interiorul unui sistem inchis nu poate efectua observatii asupra miscarii absolute a sistemului, tot astfel nici noi nu putem iesi din conditia umana, limitata de corpul fizic, spre a stabili cu aceasta relatii de la egal la egal. Astfel, din inchisul domeniu fizic omenesc al relativitatii, profanul nu este capabil sa vada Lumina nascuta din Adevar, intrucat acesta se bazeaza doar pe simturi si rationament in cautarea ei. Daruirea Luminii prin consacrarea proaspatului initiat, nu este decat o deschidere a unei porti spre Lumina, dincolo de care merge singur. El ajunge la iluminare prin revelatie proprie, Lumina ca esenta divina, neputand fi cunoscuta cu ajutorului ratiunii umane. Pentru mason, experienta initiatica este un ansamblu de trairi profund personale, motiv pentru care ea ramane incomunicabila. Daca valoarea initierii depinde de caracterul regular al Ordinului in cadrul caruia se transmite, mai departe, motorul esential al inaintarii in cautarea Adevarului este puterea vointei, printr-o utilizare adecvata a cheilor primite. 

Am zis!

Tudor I.˙.

4 feb. 2016

Spiritualitatea masonica

”Răsfoind” aleatoriu site-urile masonice franceze, am descoperit o dimensiune masonică căreia cred că ar trebui să îi acordăm o atenție aparte, cu cât mai mult dacă ținem cont de varietatea interpretărilor ei de-a lungul istoriei masoneriei și anume: spiritualitatea. Țin să evidențiez că în geografia simbolică a masoneriei, spiritualitatea este o temă delicată, deoarece pe cât este de generoasă, pe atât este de dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi doctrina religioasă.
Aici punctele de vedere masonice sunt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, în secolul al XIX unii masoni au mers până la eliminarea invocării sale şi până la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Divinitate şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se află masoneria la un an înainte de aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei.
În masoneria franceză despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat găsim afirmații care susțin că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutând să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primară.
Să ne reamintim că masoneria a apărut la sfârşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator.
Dincolo de dezacordul între marile loji franceze, între rituri, nici în familia scoţiană nu există unanimitate. Se preferă a se discuta despre misterul Creaţiei: „Noi participăm la acest mister ca fiinţe vii. Este suficient să spunem că Marele Arhitect al Universului este acest mister şi că acest mister ne cheamă să-l recunoaştem, aşa cum ne cheamă la sine pentru a cunoaşte frumuseţea creaţiei.” Dar simpla invocare a Marelui Arhitect al Universului şi prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor nu sunt garanţiile unei ascensiuni spirituale, ale unui demers individual, interior, de căutare, de descifrare, de confruntare. Accesul la spiritualitate se face prin ridicarea bandoului, mai departe sunt paşii ucenicului pentru a integra şi participa cu fidelitate şi perseverenţă la un fenomen spiritual.
Director Corului de Copii de la Opera din Paris de 23 de ani, Francis Bardot, care a dezvoltat tehnica vocala pentru copii și oferă cursuri de masterat pe acest subiect de la Universitatea din Los Angeles și Conservatorul Național de la Beijing într-un text interesant, despre neoplatonism şi spiritualitate, evidenția că dacă neoplatonismul este acea fascinantă şcoală filosofică născută din dialogul platonician Parmenide şi afirmată într-o perioadă ce începe cu Plotin şi se încheie cu Damascius, între secolele III-VI d. Hr., pentru definirea spiritualităţii autorul face un excurs oprindu-se asupra concepţiei avansate de Marie-Magdeleine Davy - specialistă în teologia medievală și misticism, cu un doctorat în teologie protestantă și altul în filozofie, autoarea a patruzeci de cărți și sute de articole - care afirmă că religiile fabrică
un Dumnezeu în numele căruia judecă, excomunică, aprinde ruguri, nu recunoaşte lumea inteligibilului pur şi lumea intermediară situată între inteligibil şi lumea sensibilă. Religia spiritului aparţine oamenilor celei de a Opta zi, care simbolizează învierea, când creatul trece în necreat, or numai privirea lăuntrică este capabilă de o astfel de viziune; religia spiritului este ilustrată de profeţi, mistici, vizionari, înţelepţi, poeţi, de oameni de lumină care prezidează experienţa căii divine.
Închiderea Şcolii din Atena de împăratul Iustinian nu a însemnat şi sfârşitul ei, parte din filosofi exilându-se în Iran, alţii pe alte meleaguri, influenţele neoplatonismului atenian regăsindu-se în cabală, sufism şi platonism creştin, iar mai târziu în scrierile unor Nicolaus Cusanus, Meister Eckhart, Dante, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno. Neoplatonismul este singura filosofie care admite din capul locului incapacitatea limbajului de a cuprinde conceptul său esenţial, Unul, preferând astfel să fie mai aproape de mistică decât de rigoarea conceptuală, făcând astfel din filosofie un exerciţiu spiritual. În Tratatul 9, Plotin prezintă pentru prima dată triada ierarhică Binele, Frumosul și Sufletul; în a doua parte a Tratatului el prezintă ascensiunea de la corp la suflet, de la suflet la Intelect, de la Intelect la Unul. De aici decurg ipostazele Principiului: Unul inefabil, noesis-intuiţia inteligibilă, raţiunea discursivă, imaginaţia. Plotin a avut intuiţia de a sublinia vocaţia fiecărui suflet de a-şi cunoaşte provenienţa divină. Pentru Francis Bardot, Spirit, Suflet, Corp corespund Înţelepciunii, Frumuseţii şi Forţei, întreg parcursul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat fiind o viaţă pentru a făuri un suflet.
Jean-François Pluviaud, francmason în Grande Loge de France de 30 de ani, redactor-șef adjunct al revistei Puncte inițiatice de vedere, în care a scris numeroase articole, constată că în numele spiritualităţii - unul dintre cele mai importante cuvinte - s-a folosit un număr mare de alte cuvinte, tocmai pentru că există numeroase percepţii ale acestui cuvânt; stricto sensu înseamnă tot ceea ce nu ţine de materialitate, dar de aici se ajunge repede la credinţa într-o forţă superioară, într-o divinitate, de aceea, în sens larg, spiritualitatea este inseparabilă de divin, cei mai mulţi plasând înţelesul termenului aproape de scaru, apărând astfel trei faţete ale aceluiaşi fenomen: spiritualitate, divin şi sacru. În opinia autorului, gândirea filosofică, descoperirile ştiinţifice, cunoaşterea culturii orientale şi extrem-orientale au modificat percepţia oamenilor asupra spiritualităţii: „După percepţia pe care o am, spiritualitatea nu este imuabilă, ea este vie, ea nu este în afara umanului, este deci perfect natural ca ea să evolueze cu gândirea umană.” Spiritualitatea tradiţională se baza pe un demers egoist în care veşnicia era dobândită individual, „nu se intră în paradis în grup ţinându-se de mână”; masoneria nu propune un proiect cosmogonic, vorbeşte despre om şi doar despre viaţa sa terestră. Îi consideră specificitatea ca premisă a perfectibilităţii sale; iniţierea este primul pas al depăşirii propriilor limite, iar această căutare este parte a spiritualităţii masonice.
Jean-Jacques Zambrowski, consultant economic al Ministerului francez al sănătății și director educativ al Universității Paris Descartes, ne propune o altă perspectivă asupra spiritualităţii: căutarea sensului, a speranţei sau a eliberării, recunoscînd că în cultura noastră iudeo-creştină spiritualitatea este deseori confundată cu religia, cu credinţa. În apărarea idealului său de spiritualitate laică, el invocă doi filosofi din secolul al XX-lea, Vladimir Jankelevitch şi Frédéric Lenoir, care susţin că omul, dincolo de faptul că este sau nu este religios, se întreabă dacă existenţa sa are un sens, dacă există mai multe nivele de realitate. Despre o spiritualitate fără Dumnezeu, fără dogme, fără Biserică vorbea şi contemporanul André Comte-Sponville, pe care Michel Meyer, filosof belgian, director al Revistei internaționale de filosofie, îl consideră ”cel mai mare filosof francez după Sartre”. André Comte-Sponville definea spiritualitatea ca o luare la cunoştinţă a tuturor posibilităţilor spiritului, o postură filosofică prea fundamentală pentru a fi abandonată integriştilor.
Marele Cancelar din Trecutul Apropiat al Marii Loji a Franţei, Jean-Jacques Zambrowski este un apărător al laicităţii ca opţiune etică şi filosofică, o laicitate care merge mână-n mână cu libertatea, egalitatea, fraternitatea, este un partizan al respectării libertăţii credinţei, un opozant al fundamentalismelor, discriminării şi totalitarismelor: „Francmasoneria de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, lucrând Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, respectă şi încurajează libertatea fiecăruia din membrii săi şi dă acestui principiu dimensiunea care corespunde propriilor convingeri metafizice sau spirituale.”
În articolul său, „Spiritualitate şi sacru”, Joel Chevreau, absolvent și acum profesor la Université François-Rabelais, invocă scrierile unor gânditori precum Hegel, Mircea Eliade, Marie-Magdelaine Davy, Rudolf Otto, Paul Ricoeur în încercarea de a arăta că iniţierea, deşi îl apropie de lumea spiritualităţii pe mason în plan personal, îl lasă ca om printre profani, îl deschide către o conversiune existenţială, către descoperirea unei dimensiuni care îl apropie de natura spirituală a fiinţei sale profunde, pentru că dincolo de ţări şi epoci există un fond al sufletului, care, după spusa lui Plotin, este prezent pentru cel care poate să-l atingă, absent pentru cel incapabil. Principiul de ordin superior, de ordin simbolic, spiritual trebuie restaurat aici, pe pământ, astfel încât spiritualizarea să provoace transcendenţa în interiorul umanităţii pentru a ajunge la grandoarea umană, la înţelegerea unităţii genului uman ca aparţinînd Marelui Tot. „Decadenţa spiritului nu poate fi învingătoare dacă cei care au credinţă, credinţa în virtuţile care înalţă omul la adevărata sa dimensiune, folosesc ansamblul armelor al căror titular pentru a asigura descendenţa spirituală şi iniţiatică care se impune pentru că propriu iniţiatului este să fie veriga indispensabilă între om şi divin”, scrie Joel Chevreau.
Analizând sporadic câteva articole ale acestor gânditori contemporani francezi referitoare la spiritualitate, am înțeles că ele se vor a fi mărturii a dorinţelor autorilor lor de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme ca spiritualitate, dar și sacru sau laicitate, teme care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămână câmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atât mai mult cu cât lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor. Într-o stare de alertă a conştiinţei, în raport cu sine şi cu alţii, într-un constant respect al unicităţii şi al multiplicităţii, cei care cred în perfectibilitatea omului, în continua sa ascensiune, pot servi un ideal şi o speranţă: instaurarea unei ordini armonioase.

Am zis!

Bacchus din Teba