26 nov. 2016

O, brad frumos!

Sărbătorile de Iarnă se apropie cu paşi repezi şi în curând vom avea cu toţii prilejul de a ne aduna împreună în jurul bradului. Care sunt rădăcinile acestui obicei cu origini păgâne şi care este semnificaţia? Probabil răspunsul este înscris în istoria antică, prin celebrarea Saturnaliilor la Solstiţiul de Iarna-ziua nașterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat de renașterea naturii, a lumii materiale. Bradul a simbolizat întotdeauna un "pom al vieţii", prin verdele său învingând moartea vegetaţiei din perioada sezonului rece.
Tradiţia creştină spune că pastorul reformator Martin Luther a fost cel care a decorat pe la 1500 un brad cu lumânări în ajunul Naşterii lui Iisus Nazarineanul.
O altă legendă din nordul Europei, care se potriveşte într-un fel ezoterismului nostru, spune că în vremuri foarte îndepărtate, cele trei virtuţi surori, Speranţa, Iubirea şi Credinţa, au pornit la drum, căutând copacul care să le reprezinte. Trebuia să fie înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, călătoarele au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit...

3 nov. 2016

Omul între absoluturi

Privind în adâncul sinelui, umanitatea se pierde în căutările sale dincolo de negurile timpului, fie imaginându-și originile în umbrele infinite ale creației, fie analizându-și pânzele cu care se înfășoară până la cea mai fină țesătură existențială și, parcurgând eonurile și distanțele dintre cel mai îndepărtat univers imaginat și până la sine și, apoi de la sine până la următorul univers imaginat, se poartă pe aripile minții alergând cu viteza gândului, între două mari și infinite ”necunoașteri”, mereu fiind nelămurită dacă vechile necunoașteri nu devin cumva noile necunoașteri și dacă tot ceea ce a descoperit nu este altceva decât ce așteaptă în viitor să fie redescoperit, adică vechile necunoașteri. Omul apare astfel singur în fața Sinelui cât și în fața Absolutului și, între aceste repere care depășesc valorile timpului și spațiului, încearcă să își poartă propriile lumini și umbre, fie călător prin propria imaginație, fie căutător în propriile vise. Cu toate acestea nu este debusolat, deoarece, chiar dacă existența sa se petrece între două infinituri și pare ciclică, direcțiile potențate de adâncuri și orizonturi, îi dau mereu motive să se miște, să creeze, să exploreze dinspre întunericul necunoașterii care a fost spre întunericul necunoașterii care vine sau poate invers, din întunericul necunoașterii care va veni spre întunericul necunoașterii care va să fi fost. Ceea e fascinant în acest moment este că nimic nu rămâne liniar. Absoluturile nu sunt numai înainte și după, ci sunt pretutindeni, în toate direcțiile și în fiecare secundă. În centrul lor este omul care nu aleargă luciferic între matrice și propria formă, ci caută motivat de scânteile care îi însemnează efemer calea alambicată a necunoscutului. În tot acest haos însă, unde dezordinea pare stăpâna infinitului, nimic nu se întâmplă aleatoriu. Întregul univers, de la cea mai mare formă și până la cel mai mic mod de exprimare, se încadrează în tipare și reguli obligatorii și se mișcă întotdeauna precis și exact în multitudinea infinită a necunoașterii. Părerile sunt de fapt certitudini, deși totul pare altfel. Aici umanitatea se găsește în pragul propriei sfâșieri, deoarece timpul și spațiu, care par că dau formă și existență, se năruiesc ca un castel de cărți la prima adiere a ideii multitudinii de dimensiuni în care și de care ar trebui să țină cont ceea ce numim uman, acel uman care se exprimă pe sine ca absolut și absolutul ca pe sine în acel illo tempore în care realizează că este doar o scânteie, un punct, o stare care poate să nu fie tot atât cât poate fi. Astfel privit universul uman este imaginea unei oglinzi în care ochiul minții cuprinde tot ceea ce se reflectă în ea și pe sine, dar acest tot este numai în oglindă. Pentru vederea umană numai reflecția oglinzii este întregul, pe când pentru om, fără oglindă întregul, totul nu există. Fără oglindă omul este singur. Toate culorile, razele și obiectele care apar la un loc în oglindă și sunt percepute astfel prin intermediul vederii sunt clipa, scânteia, forma lumii care nu ar fi dacă cineva nu ar privi, nu s-ar privi alături de ele și, mai ales, dacă nu ar avea unde să se privească, să se conștientizeze pe sine. Fără oglindă universul ar fi numai risipă de sine, de mult sine, multe cioburi de oglindă, înconjurate de întuneric în care nu are cine să se privească, unde nu are cine să dea sens mișcării. Un imens nemișcat, așa cum vechii greci concepeau divinitatea. Un absolut al absoluturilor. Toate aceste sunt pentru că omul este, iar omul este pentru că toate acestea sunt. Interdependența dintre privitor și privit dă sens formei. Forma este în imaginea din oglindă și prinde dimensiune datorită privirii. Privirea însă nu ar putea vedea dacă nu ar fi lumina, iar lumina este … un alt absolut. În toate există o rațiune care leagă cititorul acestor rânduri de acela care le-a scris, adică două absoluturi care nu se cunosc dar, între care și pentru care, acest mesaj, aceste rânduri au creat o imagine a unei idei întregi. Dacă unul dintre cele două absoluturi sau oricare alt absolut ar lipsi din ecuația aceasta, tot ce am scris ar fi ceva ca și cum nu s-ar fi scris, fără valoare și sens. Un alt posibil absolut din trecutul sau din viitorul, din adâncul sau din aproapele ființei umane.

Mircea N.˙.