Am fost întrebat de
un prieten, un prieten vechi și cu ani buni mai mare dacât mine, ce este Masoneria.
Și nu a așteptat să îi răspund ci, interogativ, și-a continuat ideea: este
despre bine, despre cinste, despre corectitudine, despre o lume de dincolo de
ceea ce trăim aici. Abia atunci am înțeles și eu, prin explicația pe care i-am
dat-o, că Masoneria nu își dorește binele, frumosul, adevărul sau dreptatea,
dar nici că este împotriva acestor principii...
și, mai ales, că nu ele o definesc. Nu! Masoneria, i-am spus pătruns de
idee, caută și înseamnă altceva. Masoneria, am continuat, cere celui care a
depus jurământul de Francmason ca să își găsească locul și rostul perfect în
zidirea, lucrarea și mecanismul universal. Ea cere Masonului practicant să
devină elementul, termenul, bucata, spațiul perfect în construirea ideală a
absolutului. Masonul știe și înțelege că perfecțiunea este un ideal, dar un
ideal realizabil, unul care bazat pe onoare, muncă și permanentă autoperfecționare
face ca fiecare piesă a infinitului să funcționeze perfect, să își afle locul,
timpul și modul existențial absolut în planul nesfârșit și incomprehensibil al
existenței. Prietenul meu a înclinat ușor și admirativ privirea. Am înțeles că
nimeni nu îi mai vorbise despre această dimensiune a vieții. Acum abia aștept
să îl reîntâlnesc.
Am zis!
F.˙. Mircea N.
