20 dec. 2016

E vremea...


26 nov. 2016

O, brad frumos!

Sărbătorile de Iarnă se apropie cu paşi repezi şi în curând vom avea cu toţii prilejul de a ne aduna împreună în jurul bradului. Care sunt rădăcinile acestui obicei cu origini păgâne şi care este semnificaţia? Probabil răspunsul este înscris în istoria antică, prin celebrarea Saturnaliilor la Solstiţiul de Iarna-ziua nașterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat de renașterea naturii, a lumii materiale. Bradul a simbolizat întotdeauna un "pom al vieţii", prin verdele său învingând moartea vegetaţiei din perioada sezonului rece.
Tradiţia creştină spune că pastorul reformator Martin Luther a fost cel care a decorat pe la 1500 un brad cu lumânări în ajunul Naşterii lui Iisus Nazarineanul.
O altă legendă din nordul Europei, care se potriveşte într-un fel ezoterismului nostru, spune că în vremuri foarte îndepărtate, cele trei virtuţi surori, Speranţa, Iubirea şi Credinţa, au pornit la drum, căutând copacul care să le reprezinte. Trebuia să fie înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, călătoarele au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit...

3 nov. 2016

Omul între absoluturi

Privind în adâncul sinelui, umanitatea se pierde în căutările sale dincolo de negurile timpului, fie imaginându-și originile în umbrele infinite ale creației, fie analizându-și pânzele cu care se înfășoară până la cea mai fină țesătură existențială și, parcurgând eonurile și distanțele dintre cel mai îndepărtat univers imaginat și până la sine și, apoi de la sine până la următorul univers imaginat, se poartă pe aripile minții alergând cu viteza gândului, între două mari și infinite ”necunoașteri”, mereu fiind nelămurită dacă vechile necunoașteri nu devin cumva noile necunoașteri și dacă tot ceea ce a descoperit nu este altceva decât ce așteaptă în viitor să fie redescoperit, adică vechile necunoașteri. Omul apare astfel singur în fața Sinelui cât și în fața Absolutului și, între aceste repere care depășesc valorile timpului și spațiului, încearcă să își poartă propriile lumini și umbre, fie călător prin propria imaginație, fie căutător în propriile vise. Cu toate acestea nu este debusolat, deoarece, chiar dacă existența sa se petrece între două infinituri și pare ciclică, direcțiile potențate de adâncuri și orizonturi, îi dau mereu motive să se miște, să creeze, să exploreze dinspre întunericul necunoașterii care a fost spre întunericul necunoașterii care vine sau poate invers, din întunericul necunoașterii care va veni spre întunericul necunoașterii care va să fi fost. Ceea e fascinant în acest moment este că nimic nu rămâne liniar. Absoluturile nu sunt numai înainte și după, ci sunt pretutindeni, în toate direcțiile și în fiecare secundă. În centrul lor este omul care nu aleargă luciferic între matrice și propria formă, ci caută motivat de scânteile care îi însemnează efemer calea alambicată a necunoscutului. În tot acest haos însă, unde dezordinea pare stăpâna infinitului, nimic nu se întâmplă aleatoriu. Întregul univers, de la cea mai mare formă și până la cel mai mic mod de exprimare, se încadrează în tipare și reguli obligatorii și se mișcă întotdeauna precis și exact în multitudinea infinită a necunoașterii. Părerile sunt de fapt certitudini, deși totul pare altfel. Aici umanitatea se găsește în pragul propriei sfâșieri, deoarece timpul și spațiu, care par că dau formă și existență, se năruiesc ca un castel de cărți la prima adiere a ideii multitudinii de dimensiuni în care și de care ar trebui să țină cont ceea ce numim uman, acel uman care se exprimă pe sine ca absolut și absolutul ca pe sine în acel illo tempore în care realizează că este doar o scânteie, un punct, o stare care poate să nu fie tot atât cât poate fi. Astfel privit universul uman este imaginea unei oglinzi în care ochiul minții cuprinde tot ceea ce se reflectă în ea și pe sine, dar acest tot este numai în oglindă. Pentru vederea umană numai reflecția oglinzii este întregul, pe când pentru om, fără oglindă întregul, totul nu există. Fără oglindă omul este singur. Toate culorile, razele și obiectele care apar la un loc în oglindă și sunt percepute astfel prin intermediul vederii sunt clipa, scânteia, forma lumii care nu ar fi dacă cineva nu ar privi, nu s-ar privi alături de ele și, mai ales, dacă nu ar avea unde să se privească, să se conștientizeze pe sine. Fără oglindă universul ar fi numai risipă de sine, de mult sine, multe cioburi de oglindă, înconjurate de întuneric în care nu are cine să se privească, unde nu are cine să dea sens mișcării. Un imens nemișcat, așa cum vechii greci concepeau divinitatea. Un absolut al absoluturilor. Toate aceste sunt pentru că omul este, iar omul este pentru că toate acestea sunt. Interdependența dintre privitor și privit dă sens formei. Forma este în imaginea din oglindă și prinde dimensiune datorită privirii. Privirea însă nu ar putea vedea dacă nu ar fi lumina, iar lumina este … un alt absolut. În toate există o rațiune care leagă cititorul acestor rânduri de acela care le-a scris, adică două absoluturi care nu se cunosc dar, între care și pentru care, acest mesaj, aceste rânduri au creat o imagine a unei idei întregi. Dacă unul dintre cele două absoluturi sau oricare alt absolut ar lipsi din ecuația aceasta, tot ce am scris ar fi ceva ca și cum nu s-ar fi scris, fără valoare și sens. Un alt posibil absolut din trecutul sau din viitorul, din adâncul sau din aproapele ființei umane.

Mircea N.˙.

30 oct. 2016

27 oct. 2016

Visul unei nopti de toamna

Am visat că venise la mine Marcel Iureș, deoarece auzise că aș avea ceva potențial poetic și dorea să se implice în dezvoltarea talentului meu literar. În discuțiile avute nu mi-a vorbit despre poezie, însă mi-a șters câte ceva de pe un caiet în care-mi scriam gândurile, însemnându-le câteodată așa scâlciate și la întâmplare. De fapt, ceea ce urmărea Marcel Iureș era să intre în Masonerie. M-a surprins faptul că încă nu fusese inițiat, deoarece din numele său făcuse o imagine râvnită de orice fel de organizație... Ba, mai mult, se făcea că Marcel Iureș se afla în pragul inițierii de către cea mai importantă Obediență din țară și, pe motiv că discutăm despre poezie, marele actor mi-a cerut să-i vorbesc despre masonerie. Spunea că dorește să facă acest pas în deplină cunoaștere. Era puțin iritat, cumva supărat și într-un fel bănuitor, ca atunci când știi deja ceva, dar nu ești sigur că ceea ce știi este ceea ce trebuie să știi. M-a surprins faptul că mă alesese pe mine să îi prezint masoneria, dar… am încercat cu toate cunoștințele mele să fiu cât mai corect în prezentarea mea. Nu ascund că în adâncul inimii mele îmi doream nespus să îl conving să primească inițierea din partea lojei în care lucrez. Așa că, se făcea că eram deja într-un local cu terasă în care, la mese diferite, firesc și întâmplător, așteptau ceea ce numai ei știau, oameni îmbrăcați în costume negre cu papion. Majoritatea vorbeau la telefon astfel încât părea că localul sta prins într-o pânză de păianjen, împletită din unde telefonice. Uneori chiar Marcel Iureș vorbea la telefon. Purta pantofi negri de lac care străluceau în lumina candelabrelor, pantaloni negri bine croiți pe trupul său înalt și o cămașă albă cu butoni argintii, deschisă larg la gât... De peste masă, de pe scaunul în care se făcea că stăteam, se auzea în difuzorul minuscul al telefonului o voce gravă de fumător înrăit: ”… în Masonerie este foarte multă ordine… de fapt, totul se bazează pe ordine, iar ordinea este un principiu fundamental al Masoneriei…”. Marcel Iureș asculta tăcut și grav, iar vocea continua: ”Odată intrat în Masonerie nu se mai poate ieși, fiindcă vei depune jurăminte peste care nu vei mai putea trece. Ele sunt formula de bază care consfințesc inițierea ta.” Deodată închise telefonul și se întoarse spre mine. Mă privea ca pe omul său de încredere sau, cel puțin, așa voia să cred. ”Tu ce îmi spui despre Masonerie?”, mă întrebă direct și foarte grav. Atunci, încercând să fiu la fel de serios, i-am spus tot ceea ce am învățat de la Frații mei: ”Masoneria este un lucru foarte important! Deși este de cele mai multe ori manipulată din interior sau din exterior, totuși are diferite paliere de valoare. Sunt loji constituite din interesele membrilor sau loji care își doresc să perfecționeze, iar aceste ateliere valorează exact cât oamenii din care sunt compuse, dar există și loji care nu au nici o valoare, deoarece sunt înființate din curiozitate sau oportunism ieftin. Masoneria este o mișcare supravegheată de autoritățile statului și de foarte multe ori manipulată și folosită. Masoneria caută să aleagă din societate oameni care sunt deja influenți în pozițiile ocupate și pe care îi folosește în scopul îndeplinirii idealurilor ei, asta în caz fericit...” Telefonul începu iar să sune discret. Marcel Iureș, care până atunci mă ascultase cu capul plecat, părea că privea fix într-un punct de pe fața de masă, deoarece eu nu îi vedeam privirea, și, tot astfel, sorbea fiecare cuvânt pe care îl rosteam. ”Da!”, răspunse scurt, și vocea de fumător începu să vorbească ca o înregistrare: ”Calitatea de mason își poate deschide multe uși, însă depinde din care Obediență faci parte. Obediența noastră este cea mai influentă și cea mai puternică. Știu că discuți despre masonerie și știu și cu cine discuți. Îți pot spune direct că nu îți poate oferi prea multe. Face parte dintr-o lojă tânără, fără experiență și aparține unei Obediențe care nu contează în țara noastră.” ”Bine!”, zise Marcel Iureș și închise iar telefonul cu un gest hotărât. Apoi, își ridică privirea către mine. Avea o față nemulțumită, muncită de gânduri care păreau că îl dor și care îi adânceau ridurile de pe față. ”Tu ce îmi spui despre Obediențe?”, întrebă cu un ton adânc. ”A, Obediențele masonice sunt multe la noi în țară și … nu le știu pe toate. Noi facem parte din Ritul X iar Obediența noastră este a nu stiu cata ca mărime. Cu cât este mai mare o Obediență, cu atât capătă valoare, iar mare înseamnă aici atât numărul cât și valoarea socială, culturală, politică a membrilor din care este alcătuită. Cea mai mare Obediență din țara noastră este puternică pentru că are cel mai mare număr de membrii și printre ei și multe valori, însă și-a pierdut din strălucire, deoarece a adus și mulți membrii compromiși veniți din straturi sociale lipsite de principii și de educație, membri de care nu suntem nici noi, cei din alte Obediențe bucuroși că au intrat în Masonerie. Sunt unele ”personalități” cu care chiar nu te poți asocia, cu atât mai mult atunci când vorbești despre Masonerie.” Marcel Iureș, care privea în jur spre niciunde, își îndreptă instinctiv privirile asupra unor domni îmbrăcați în negru de pe la alte mese despre care părea a avea anumite cunoștințe. Tăcea meditativ. Telefonul nu mai suna și dintr-o dată, în vis se făcea că ieșim pe o portiță scundă. Îl măcina o întrebare și, ca niște umbre, după noi mai veneau câțiva prieteni. Păreau niște păsări ale conștiinței. Vorbeau unul peste altul și i se adresau lui Marcel: ”Întreabă-l, poți fi și mason și preot? Masoneria nu este un păcat? Nu este cumva duplicitar?... Cum te poate chema în Masonerie, cum poate vorbi despre Masonerie unul care s-a lepădat de Dumnezeu?!” Auzeam totul. Marcel Iureș se uita la mine întrebător de parcă zicea: ”Îi auzi ce zic?! Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?” Nu m-au tulburat întrebările, mai mult faptul că nu aș fi reușit să îl conving pe omul acesta că nu este politicos să pui întrebări personale, că acest lucru se face numai între prieteni și că pot răspunde, însă nu așa, în goana ieșirii pe poarta restaurantului și că … ”loja noastră, m-am pripit să spun, este o lojă echilibrată, așa cum ar trebui să fie toate lojile, alcătuită din frați veniți din toate păturile societății. La noi sunt medici, economiști, oameni de afaceri, polițiști, preoți, avocați, actori, psihologi, profesori, ceea ce face ca împărțirea experiențelor fiecăruia să îmbogățească cunoștințele tuturor și să ne șlefuiască pe fiecare în parte.”? Marcel Iureș simțeam că mă urmărește, însă mergea într-o altă direcție. În minte, ca un ecou, revenea întrebarea ”Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?”… Și am continuat: ”În ceea ce privesc convingerile mele masonice consider că sunt întocmai cu credința mea creștină. Masoneria ne cere să fim lumină acolo unde lucrăm și să ne perfecționăm continuu. Biserica ne cere să iertăm și să fim buni. Masoneria ne cere să ne ajutăm între noi pentru a putea ajuta pe alții. Biserica ne cere să ne iubim aproapele și să slujim lui. Masoneria ne cere să fim buni familiști, să fim model de respect pentru alții și să ne creștem copiii cu dragoste și respect față de țară. Biserica ne cere să ne cinstim strămoșii și să respectăm lumea ca și creație primită în dar. Masoneria ne îndeamnă la o permanentă curățire de zgura ce ne depersonalizează și ne deformează. Biserica ne cere să fim onești, credincioși și corecți și … aș putea continua, însă știu că ceea ce vă muncește, i-am zis lui Marcel Iureș, este Marele Arhitect Al Universului. Ei bine, MAAU nu ne cere ceea ce cere Dumnezeu, adică: MAAU ni se oferă, total și direct, ca model de perfecțiune și desăvârșire, Dumnezeu însă cere să-L iubim atât de mult încât să facem tot posibilul pentru a deveni fii Săi. Deși au căi diferite pe care ne cheamă la ei, amândoi ne cer eternizarea noastră. Învățătura bisericii numește această eternizare mântuire, pe când masoneria definește eternizarea ca aflarea locului perfect al fiecărui individ în construirea eternă a universului. În fiecare dimensiune există o mișcare continuă. Nici Dumnezeu, nici MAAU nu sunt imanenți. Amândoi sunt în legătură directă cu noi, ne cer și ne cheamă ca prin faptele noastre să ne transformăm profund conștiința. Că există opinii contradictorii, este adevărat. În Europa acestea apar cu precădere din partea Bisericii Romano-Catolice și mai puțin din partea Bisericii Ortodoxe. În schimb, Masoneria a solicitat întotdeauna membrilor săi să fie credincioși, să își respecte credința tradițională și să evite disoluțiile dintre credințele proprii ale membrilor ei și declarațiile reprezentanților unor instituții ce au pretenția că vorbesc în numele sufletelor oamenilor cât și în numele dumnezeului acestora.” Nu știu ce s-a întâmplat, dar se făcea că nu reușisem să-l conving pe Marcel Iureș cu gândurile și părerile mele. Totul începea să se risipească. Somnul nu îmi mai era profund. Singura certitudine pe care o aveam era că alaltăieri îl întâlnisem pe Marcel Iureș în parcarea unui supermarket. L-am salutat mândru, că suntem din același oraș și l-am felicitat pentru interpretarea Psalmilor lui David. ”Nu știu ce mi-a venit în acea zi. Niște sectari mi-au cerut…, a zis el.” ”Nu cine a cerut contează, ci interpretarea extraordinară a Psalmilor. Psalmii sunt universali, sunt ai tuturor”, i-am răspuns încurajator. Era supărat dar era amabil. M-a întrebat, poate din complezență, unde locuiesc și ce fac și mi-a răspuns că știe strada pe care stau, după care mi-a adresat un salut prietenesc. Acum mi-a rămas o singură întrebare de care nu mai pot scăpa: ”Oare, Marcel Iureș să nu fi intrat în masonerie?!” și … îmi pare rău că nu l-am salutat fraţește. De fapt, în visul meu ca și în al tău, în visul nostru, oricine ar putea fi Marcel Iureș.



N.B. Trimiterile din acest exerciţiu de scriere sunt pur întâmplătoare şi textul trebuie considerat ca atare! Nu dorim să aducem atingere demnităţii, imaginii sau altui drept fundamental al oricărei persoane!