28 aug. 2014

Bow Tie Day

Rugă de ucenic


Cine bate la poarta ca un păgân?
Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?
Să spuie ceva, de voiește,
Sau să tacă acum!
De va intra, s-o facă umil,
Purtând chipul slugii!

Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.
Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...
Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală
Și că alții postesc...

Pe toți îi ascult.
Dar sunt sătul de cei îmbrăcați
În filigrane, dantele şi podoabe
Ce strălucesc!

Oare, uită cu toții că așternut
Picioarelor norii îmi sunt?
Că cerul mi-e scaun,
Și Templu tot nesfârșitul?!...

Iar că cei ce vor a Mă cunoaște
Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,
Apoi să frământe,
Spre al lor înălţare,
Cu Mine tot infinitul?!...

Ei!... Și cine ce ar putea porunci,
Iar eu să îl ascult?!...
De voiesc Eu, atunci totul
Asemeni Mie voiește!”...

Astfel un ucenic credea,
Frământând întunericul orb,
Că ar gândi Arhitectul’...
Și în sine abia murmura:

”Zideste-ma rogu-Te din nou!”

F.·. Mircea N.

21 aug. 2014

Misiunea Maestrului


În parabola biblica despre „vindecarea lunaticului” ne este descrisă o întâmplare firescă. O întâmplare mică, un lucru banal și firesc ce poate deveni, totuși, pentru cei care aruncă năvodurile mai în adânc, de o însemnătate aparte. Un părinte, ca oricare dintre noi, caută la Dumnezeu vindecarea copilului bolnav. Eu m-am gândit, reflectând la un discurs al unui maestru... un maestru care încearcă să transforme profund propriul ucenic. Personal, șlefuindu-mi propria piatră, am întâlnit felurite cazuri. Am întâlnit maeștri ce considerau proprii ucenici ”bolnavi”, motiv pentru care considerau că, pentru binele lor, nu este firesc să avanseze în cunoaștere. Am întâlnit, de altfel, și maeștri care alergau, oriunde și la oricine, să facă, să ”citească” ceva, ca acești ucenici să se însănătoșească. Am întâlnit maeștrii cu ucenici pătimași care cereau minuni de la liderii lor pentru a se îndepărta ei de patimi. Am întâlnit maeștri care nu mai aveau unde să mai caute alinare pentru ucenicii lor violenți, ursuzi, pătimași ori suferinzi de tot felul de boli „incurabile”. Am întâlnit maeștrii care au renunțat să mai lupte pentru construirea ucenicilor lor. Veneau înaintea unui ”mare arhitect” numai pentru a clama păcatele propriilor lor ucenici, deși nu recunoșteau sau nu voiau să își amintească că aceștia erau realitatea muncii lor. Am întâlnit, pe de altă parte, și ucenici care își doreau să devină maeștri și pentru aceasta băteau la porțile templelor căutând de fapt fermecătorii, vrăjitorii, ghicitorii ori clarvăzătorii... și mi s-a părut că sunt precum orbii care căutau lumina și nu puteau accepta că datorită deficienței lor fizice nu o vor vedea niciodată. Paradoxul acestei realități constă în faptul că erau ucenicii unor maeștri care își doreau cu orice preț să devină maeștri. În momentul în care lucrezi numai pentru ca ucenicii tăi să devină maeștri nu realizezi, nu înțelegi cât de greu este să selectezi materialul corect pentru a realiza cărămida perfectă. Uiți că toate încercările pe care viața ți le-a pus în carne încă din vremea pe când îți formai ucenicii și ți se îmbolovăneau și nu dormeai deoarece urmăreai fiecare linie, simțeai fiecare unghi din închietură și sperai că va mai exista o nouă posibilitate de a îndrepta fiecare unică lovitură de ciocan, precum și că vei ajunge la starea perfectă a definitivării sistemului pe care l-ai gândit în eternitatea mișcării Marelui Arhitect... încercarea aceasta, muncile acestea... că vor deveni totuși lumina dimineții... A avea un ucenic neputincios este ca atunci când tot ceea ce credeai că are un rost pentru tine, o valoare și o însemnătate, toate într-o clipă pot pieri, sine die. În suferința ta, ca și în cea a ucenicului tău, vezi prăpastia și zădărnicia propriei lucrări. Tot cea ce ți se întâmplă, tot ceea ce trăiești în vremea neîmplinirii ucenicului tău nu poate fi comparat cu nimic. Nici cel mai important eveniment de cultură, nici cea mai importantă clipă din viață, nici sublima clipă a invocării divinului în vederea împlinirii și chivernisirii întregului ca imagine a lumii (imago mundi), nu pot reprezenta dezamăgirea pe care o trăiești în clipele în care realizezi că tot ceea ce ai investit nu are viitor. Fiecare tânguire a unui ucenic este o rană continuă deschisă în inima maestrului. Fiindcă această rană nu se poate vindeca sau nu există tratamente viabile în vederea acestui scop, suferința creatorului este interminabilă și, ca atare, întreaga sa creație retrăiește în întreaga sa existență patima propriului ucenic.  Acesta este motivul pentru care parabola „vindecarii lunaticului” este înțeleasă profund și azi ca acum două milenii de ascultătorii ei precum și motivul pentru care a fost păstrată în cuprinsul scriiturilor bisericești pestea atâtea veacuri. Universalitatea mesajului ei se descoperă, se împlinește și se intuiește în sentimentele cele mai intime pe care le poartă și exprimă ființa umană dintotdeauna. Nu poate exista veac sau civilizație care să audă această poveste biblică și să nu înțeleagă sau să trăiască profund și extrem mesajul ei intim. Maestrul, în sine, înțelege și simte toate dorințele progeniturilor sale. Maestrul, ca și construcție ideatică, nu se poate defini decât numai prin nesfârșitele planuri pe care și le face pentru ucenici. Fără ucenici nu poți fi Maestru, iar tot ceea ce își doresc ucenicii sunt toate idealurile și planurile pe care maeștri le-au semănat în cel mai bun pământ al progresului și prosperității, adică în adâncul inimii și în intimitatea sufletului. Viitorul ucenicilor noștri ar trebui să îl cunoștem, să îl descoperim și înțelege privind în intimitatea dorințelor noastre de maeștri. Maestrul, deși chiar el nu se nu se poate înțelege pe sine întotdeauna, este în definitiv un profet, un magician în raport cu propria sa creație. Acesta este rostul și rolul său. Nici-un ucenic nu se va încrede în altcineva mai mult decât în Maestrul său, deoarece prima sa relaționare cu tot ceea ce reprezintă altceva decât ceea ce cunoaște el nu este de încredere. Motivată de îndoială și scepticism, lumea ucenicilor se reconstruiește pe bazele, pe temelia învățămintelor luate de-a gata, corecte și bune, principii pe care maeștrii le insuflă ucenicilor prin exemplul, prin comportamentul, prin educația pe care au primit-o la rândul lor de la Maeștrii lor. Numai ca maeștri înțelegem cât de importantă este moștenirea pe care o lăsăm ucenicilor noștri din punct de vedere administrativ, moral, istoric, social, cultural, filosofic ș.a.m.d. În acest sens trebuie să amintim continuu, atât celor dintre noi cât și generației care urmează, că oamenii mici fac lucruri mici, iar oamenii mari fac lucruri pe măsura lor. Numai astfel putem înțelege rostul maestrului care caută ajutorul divinului pentru a salva propriul ucenic de suferință, fiindcă numai în această perspectivă maestrul își împlinește cu adevărat misiunea de Maestru.
Am zis!
F.ˑ. Mircea N.

6 aug. 2014

In cautarea Luminii

”Se povestește despre Sf. Pahomie că, odată, a văzut în vis pe locuitorii unei mânăstiri ținându-se de mână într-o peșteră și alcătuind, astfel, un șir care, în frunte cu starețul lor, mergea înainte spre o deschizătură prin care se zărea lumina de afară. Alți oameni alergau necontenit încolo și încoace prin întunecimea peșterii, ascultând de către un glas răzleț care striga: Veniți pe aici, se vede Lumina! Alte șiruri mai mici de oameni se învârteau în jurul unui stâlp sau altul, fără să vină înainte spre lumina din afară.” Frumusețea acestui vis constă în evidențierea legăturii universale care există și unește necondiționat pe cei care se află în căutarea Luminii. Alcătuind șiruri diferite, călăuziți de MM.·. mai mult sau mai puțin văzători ai adevăratei Lumini, cei care doresc să afle calea spre lumină se organizează în așa fel încât să își poată urma fiecare propriu lider și prin universalitatea peșteri – mama întunericului și a tuturor lucrurilor – își caută calea spre înainte și spre lumina de afară. Trebuie să ne oprim din construirea ideii noastre pentru a nu trece prea ușor peste cele două ideii care definesc fundamental lumina:
1. Lumina aleargă întotdeauna spre direcția înainte;
2. Lumina este întotdeauna în afara a orice.
Fiind astfel definită înțelegem că ea comportă asemănări și simboluri cu toate noțiunile de bine și absolut din oricare domenii pe care mintea umană și le poate imagina și gândi. De aceea, raza, scânteia, lumința și chiar marginea umbrei pot fi interpretate ca mărturii și dovezi clare a ceea ce ieri a fost, dar încă mai este fiindcă a ars o urmă, a tras o brazdă în memoria universală și, deși lumina ei încă strălucește priviirii noastre, poate într-o altă dimensiune să nu mai fie de foarte multă vreme, precum frumos filosofează poetul Mihai eminescu in celebra “La Steaua”: ”Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre/ Dar raza ei abia acum /Luci vederii noastre!”.
Visătorul și magicianul cuvintelor, se vede alergând înaintea razei, acolo unde numai cu gândul poate ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare, și datorită acestei profunzimi a gândirii de care este capabil, poetul reprezentând ideea de Maestru, stareț sau înțelept ne călăuzește și pe noi spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii de foc care ard în întunicime sau spre glasurile celor care rătăcesc strigând: ”Veniți, se vede Lumină!”. Este clar! Sunt puțini cei care te conduc spre adevărata Lumină, dar nu sunt de condamnat nici ceilalți. Dorința de lumină a tuturor este la fel de sinceră și firească. Este bine chiar și faptul că nu toți pot să ne călăuzescă către adevărata lumină și numai înainte. Diversitatea și diferențele fac universalitatea să fie deplină și fac, totodată, ca în cadrul acestui mozaic de manifestări adevărata lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. Starea aceasta universală de combinații inimaginabile în descrire, face ca totul să fiu viu, mereu în construcție și întotdeauna în căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, o infinită inițiere în desăvârșire.
Pe de altă parte, existența acelora care caută să ne călăuzească spre lumină dezvăluie și calități indispensabile ființei umane. Ei devin modelele noastre deoarece se constituie în ”piatra din capul unghiului”, prima cărămidă de la care se pornește construcția oricărui edificiu. Cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe sine. Datorită acestei atitudini de implicare și efort continuu, cel care se dăruie întreg, primește cu aceași măsură. Cel care își dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se lasă legat într-o lucrare mai mare decât propria sa lucrare, cel care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se poate desăvârși și fiindcă nu dorește pe ceilalți, nedăruind lumină, se consumă singur până la ultima sclipire și apoi rămâne întâi în propriul întuneric și apoi în adâncul întunericului, în beznă. În schimb, cel care dăruie din lumina sa, din ființa sa, nu face altceva decât să aprindă și alte focuri, iar lumina care se dăruie - indiferent cum - nu se împuținează niciodată, ci dimpotrivă se înmulțește, își înmulțește ființa fără a se împuțina niciodată. Cel care nu dorește să răspândescă lumina este asemeni celui care nici nu voiește a o primi. Netransmițând altora cele care îl luminează pe el, nu poate primi flacăra nici pentru sine și comportându-se astfel, cel care nu se află în căutarea luminii împiedică răspândirea și chiar aprinderea acesteia. Cel ce stăruie în Lumină, stăruie și în sinele propriu.
 Prin ”a stărui” urmăresc să aflu pe acela care a primit lumina și acum cheamă, strigă despre lumină. Cel care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii și dincolo de ceea ce am primit cu toții în dar, fără efort și neselectat cumva prin cutumă, tradiții și cultură. Dar ”a stărui” este și o stare care te menține într-un infinit interschimbabil numai cu viitorul. Este un fel de memorie eternă. Aici lumina nu se mai află în întuneric, deoarece întunericul nu poate exista fără lumină. Totul este dintotdeauna. Numai amintirile mai pot fi enunțate ca stări, dar și acestea nu pot fi decât atemporale existând la rândul lor pentru totdeauna și dintotdeauna fiecare în propriul său sine. Neantul este singura stare care poate descrie o astfel de imagine, dar și acesta este o amintire a cuiva care l-a definit și, ca atare, nici în neant nu putem uita, ascunde, pierde, risipi definitiv ceea ce odată a fost gândit. Memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în gânduri sau descrisă în culori, depărtări sau oarecare sofisme. Am putea spune numai cumva peiorativ că este o stare de eternitate, o manifestarea a infinitului, o fațetă a nemuririi. Potrivit acestei definiții înțelegem că a uita este o condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora care sunt uitați. Într-o astfel de speculație putem justifica, îmi pare, manifestarea religioasă a cultului strămoșilor.
Dar, urmărind firul temei noastre, susțin pe mai departe că memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să caute lumina. Este un sentiment latent care devine activ în momentul inițierii și care capătă dimensiunii tot mai profunde de-a lugul unei continue căutări a luminii. Odată pornit în căutarea luminii, cel care se dăruie acestui ideal este condamnat la inițiere permanentă. Deși mereu va cunoaște, va descoperi și va înțelege ceea ce mulți din jurul său văd dar nu privesc, aud și nu înțeleg, aflat pe drumul luminii, căutătorul este mereu în prima clipă a creației sale. Deși va arde continuu, el este un foc bengal pentru cei care-l privesc și o biată scânteie pentru sine. În sinele său se crează un dialog între flacăra imensității pentru care arde și scăpărarea de lumină care a dat naștere primei scântei care    l-a pus pe direcția luminii.
În acest dialog sinele nu mai contează, deoarece își este sieși propria materie pentru combustie, ci contează acei fluturi care caută lumina. Unii o fac necontrolat și se aruncă în flăcări arzându-și astfel aripile. Zborul lor frânt de propriul ideal va fi și utimul, iar ei condamnați pe veci în întuneric, stăpâniți de nostalgia luminii lângă care au fost atât de aproape dar și lângă care au stat numai atât de puțin... Aceia care simt căldura focului la timp și se aproprie treptat de el și, chiar mai mult, învață să devină foc, ei sunt cei care au învățat să dialogheze. Întâi cu sinele și apoi cu cei care au urechi de auzit și ochi ca să vadă. Aceștia sunt maeștrii care conduc șiruri infinite după ei. Dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu toți cei care au lumina o pun sus spre a fi văzută de departe sau spre a lumina multora. Unii o țin sub obroc gândind că se pot bucura numai ei de ea și că bucuria lor este deplină numai când o țin pentru ei. Mare amăgire! Aceștia sunt precum profesorii care învață cerând plată în schimb. Cei care conduc cu adevărat spre în afară, acolo unde este adevărul luminii, sunt maeștrii. Ei te învață să devii asemenea lor. Nimic altceva.
Trebuie să remarcăm că fie ucenici, fie profesori sau maeștri, cu toții suntem pietre reci și oarbe care dorim să ne încălzim în și la razele luminii. De aceea căutăm să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne zidi exact acolo unde rosturile ni se potrivesc în edificiul luminii. Marea problemă este lupta cu timpul și plăcerile. Datorită acestor doi vectori consider că strădania pentru a urca pe o rază de lumină și a pleca cu ea spre tot mai departe devine o povară care ne apasă și ne trage în adâncul unui univers care se frământă încă să iese din propria peșteră. Căutând lumina trecem prin chinurile facerii. Travaliul inițierii noastre devine interminabil și teama că pruncul nu se va naște viu este un coșmar ce bântuie întunericul peșterii acestei lumi.
Tot ceea ce avem de făcut, așadar, este să înțelegem că suntem cu toții responsabili de această naștere. Dacă ea este reușită, adică dacă vom face inițieri pentru oameni dintre candidați bine aleși, responsabili și convinși de această trecere, atunci vom deveni constructorii de care lumina nemuririi are cu adevărat nevoie. Odată plecați din această lume fără a ne afla rostul, sensul și calea, prin sine însuși nimeni nu mai poate fi slujitorul luminii. De aceea trebuie să lucrăm cât este zi. Noi suntem fiii luminii și ca atare atunci când nu vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți prin zidarii ce i-am format, educat, instruit și care se vor afla în locul nostru construind pe mai departe marele edificul al luminii. Ei sunt dovada că aici este un șantier în care s-a lucrat cândva, se muncește încă și mereu se va construi. Când acest șantier își va încheia lucrările, numai atunci nu vor mai fi neegalități de netezit, nedreptăți de îndreptat, frățietate de împlinit. Atunci vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită. De toate acestea, însă, se vor bucura deplin numai aceia care s-au implicat direct sau indirect la marea lucrare de zidire.

Am zis!


F.·. Mircea N.


11 iul. 2014

Universalitate și singurătate

Nu știu dacă ochii minții îmi crează o iluzie, dar certitudinea unui dor adânc pentru lumina rațiunii mă ademenește să-i urmăresc firul și, de aceea, pot afirma cu tărie că, deși sunt percepute ca atare, universalitatea și singurătatea sunt stări ce nu pot fi contrare. Și nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că exprimă idei care nu se pot defini una în lipsa alteia sau una fără cealaltă, deoarece universalul nu poate însemna singurătate, căci a fi singur nu înseamnă a fi unic, unul. Pe de altă parte unul, ca semn al universalului, este partea fundamentală din care se alcătuiesc toate celelalte. Este plusul, întregul, totul, pe când zero, ca semn, este nimicului, este lipsa, golul desăvârșit, dar nu singurul, deoarece el este lipsa întregului. Se definește numai în raport cu întregul. Dacă întregul nu ar fi, nici nimicul nu ar putea fi. Așadar, dualismul este cauza care dă dreptul de a fi nimicului. Am putea spune, de altfel și invers, însă, potrivit rațiunii, o astfel de afirmație ar fi ilogică. Din nimic nu poți face, construi, gândi, realiza ceva.
Continuând descoperim că a fi singur nu însemană a fi întreg, ci rupt de întreg; nu înseamnă a fi tot, ci o parte din acesta. A fi singur înseamnă a reprezenta ceva din altceva. Nu poți fi nici măcar nimic, ci doar o parte din nimic. Ceva bine definit, clar formulat, atent poziționat și cu certitudine izolat. A fi singur înseamnă și a fi pedepsit, îndepărtat și condamnat la a fi departe, uitat, risipit, împrăștiat, neiubit, rătăcit… rămas numai cu tine. Eul tău cu tine alcătuind tot ceea ce este cunoscut, suferit, conștientizat, acceptat și purtat numai de și în sine. Un sine dezgolit de interior și constrâns în forme care păstrează doar o identitate anonimă. Singurătatea este mărturia unei realități aflate în confuzie. Singurătatea este urma unei treceri. Singurătatea nu este o lipsă, ci o stare reală a formei care a uitat să se perfecționeze, să se definească pentru a se regăsi și a mai fi regăsită. Singurătatea este plină de timiditate, nesiguranță, naivitate și multe, multe răni. Singurătatea nu este numai o boală incurabilă, ci și o autocondamnare. Singurătatea în toate aspectele ei se definește prin ceva, dar nu prin sine, precum putem defini unicitatea, unicul, monada care cuprinde totul și astfel și există și o putem numi universalitate.
De aceea consider că universalismul nu poate fi contrariul singurătății, ci numai o reprezentare a unicului sau un alt nume al totului. Universalitatea este un atribut al celui care comunică mereu starea de manifestare, de viu, de autodevenire. Universalitatea nu se ascunde în sine sau de sine și nici față de alții, nu se retrage, nu se împuținează, nu se șterge. Universalitatea este modul de înțelegere al universului. Am putea spune, în intenția de a o defini cât mai clar, că universalitatea este alcătuită dintr-o infinitate de potențiale singurătăți. În goliciunea ei singurătatea își dezgolește sinele pentru a permite altor singurătăți să se dezgolească la rândul lor, alcătuindu-se astfel un șir interminabil de forme care își caută locul spre a deveni și alcătui universalul. Nu putem spune însă că universalitatea este o singurătate mai mare, deoarece, deși se manifestă prin singurătate, caracteristica ei principală este fărâmițarea, atomizarea, multiplicarea prin micșorare la nesfârșit a singurătăților, atitudine ce n-o întâlnim ca fiind caracteristică singurătății. Singurătatea se golește fară a se multiplica. Izolarea este un mod de ieșire în evidență pentru singurătate, pe când pentru universalitate izolarea este o gură hulpavă care caută să înghită infinite spații de singurătate. Pietrificarea este starea ce alcătuiește singurătatea, iar devenirea este esența ce constituie universalitatea. În acest sens putem compara singurătatea cu o însușire a răului și universalitatea cu un atribut al binelui, deoarece răul care nu poate exista în lipsa binelui, își alimentează existența din neforma pe care nu știe cum să o folosească și rămâne astfel nemișcat, iar binele, ca fundament al existenței, își păstrează mereu aceași formă, modicicându-și constant dimensiunile pentru a se exprima și a fi, ca atare, mereu în acțiune, în mișcare.
Extrapolând, putem compara singurătatea cu dogma. Aceasta încearcă mereu să găsească formule singure de exprimare îngrădind într-o formă inexprimabilă și golind de înțelesul rațiunii ceea ce universalitatea, ca și mod de manifestare a tradițiilor și obiceiurilor, adaptează și transformă constant, stările spirituale din motive concrete de necesitate a exprimării existenței. Dovadă este istoria. Acolo unde s-a încercat și se încearcă impunerea unui regim care crede că poate singur să simtă, să gândească, să dorească, să vadă, să audă și să știe, veacurile acelor vremuri s-au rupt brutal din cartea lumii, ca o coală de hârtie pe care s-a scris eronat și care s-a aruncat, mototolită în singurarea și umbra coșului de gunoi al memoriei colective. Pe când, acolo unde există o multitudine de manifestări, fie chiar și de manifestări ale unor singurătăți, istoria și-a urmat firesc cursul și e încă vie. Aici gâlgâie ideile, viața clocotește, curg fluvii întregi pline vârtos cu putere de muncă și realitatea se supradimensionează universalizându-se. Dacă trebuie să raportăm universalitatea și singurătatea la rugăciune trebuie să subliniem că această stare spirituală, rugăciunea, este una pur ideatică și se comportă ca o manifestare realmente intimă. Nu poți vorbi de rugăciune decât interpretând diferite fenomene sociale sau speculând tot felul de stări emoționale. Ceea ce putem spune pe înțelesul tuturor despre rugăciune este faptul că se vrea a fi un dialog între credincios și Dumnezeu, dialog în care primul cere, mulțumește sau se formalizează și așteaptă un semn, iar Cel de-al doilea se ascunde tot mai în adânc, un adânc paradoxal interminabil tocmai în sufletul aceluia care Îl cheamă. Dar exact această înadâncire umple, mărește, redimensionează sinele interior al celui ce Îl caută în propria singurătate, crescându-și astfel în propriu gol conținutul și sensul formei, universalizându-se. De asemenea, poate fi și un dialog între sine și conștiință, unde sinele se comportă ca o tendință primară a psihicului și conștiința este conținutul ubicuu al educației. Rugăciunea mai poate fi și o stare ritualică care se compune din interpretarea unui rol reptat la infinit potrivit unor conveniențe și principii influențate permanent de motivații, idealuri și conflicte de tot felul.
Stabilind aceste aspecte care definesc rugăciunea înțelegem că ea poate fi și o necesitate a universalității, precum și una a singurătății. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu se întâlnește în ființa lor cu rugăciunea, deoarece ab initio rugăciunea este deopotrivă universală cât și singulară. De unde desprind evident înțelesul că realitatea, ca și universalitatea, nu pot fi contrariul singurătății niciodată. Nici măcar în rugăciune. Și chiar dacă în rugăciune nu poți poți fi singur, poți fi în singurătate.
Universalitatea își definește forma din indefinita ei singurătate. Contrariile se împacă și gândurile caută să se întoarcă în sinele pe care l-au dezgolit cu frământările singurătăților lor universale.

Am zis!

F.˙. Mircea N.