2 sept. 2016

VIVAT, VIVAT, VIVAT SEMPRE!

Este un an plin de evenimente aniversare, un an plin de speranţe pentru Ordinul nostru Scoţian! În acelaşi timp, ne dorim să fie un an al recâştigării normalităţii, anul în care se pun bazele unei reconstrucţii profunde, anul în care schimbările reale ar putea capăta contur şi consistenţă.
Cu ocazia împlinirii a cinci ani de la consacrarea și instalarea Supr.˙. Cons.˙., urăm viaţă lungă în pace şi armonie tuturor SS.˙.MM.˙.II.˙.GG.˙. de Gr. 33 și Ultim al R.˙.S.˙.A.˙.A.˙., membrii ai Col.˙. MM.˙. Off.˙., care au fost investiţi în funcţie la aceea dată. Fie ca întotdeauna să vă păstraţi încrederea în viitor, cutezanţa de a vă lupta pentru visele noastre comune şi răbdarea de a construi lucruri trainice. Să aveţi înţelepciunea de a recunoaște binele, forța de a răbda nedreptățile și puterea de a le înfrunta neobosiți. Să vă fie viața luminată de gândurile cele bune și de prietenia celor dragi!
La vreme de sărbătoare este de datoria noastră să ne amintim de toți cei care ne-au fost alături, de lucrurile și de faptele bune. Să ne amintim de urcușuri, dar și de coborâșuri, căci acestea ne fac mai puternici, ne testează determinarea. Acum depinde numai de noi să folosim oportunităţile pe care le avem pentru a progresa şi a face din Ordinul nostru acea organizaţie fraternă pe care cu toţii ne-o dorim. Să nu uităm cine suntem, să nu uităm care este menirea noastră, să nu uităm să fim Fraţi! Doar în măsura în care am învăţat lecţiile trecutului vom reuşi să înţelegem mai bine provocările care ne aşteaptă şi ne vom pregăti pentru ele aşa cum se cuvine. Doar împreună şi nu dezbinaţi, doar construind şi căutând mereu ceea ce ne uneşte putem evolua cu adevărat. 

31 mai 2016

Armonie si Geometrie la Bookfest


16 mai 2016

Aclamația Scoțiană

Aclamația Scoțiană se intalneste la sfârșitul deschiderii și închiderii lucr.·. primelor trei grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat, completând trilogia formată din semn, baterie și deviza republicană "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Originea acestui cuvânt a facut obiectul multor cercetări și teorii, atât din partea profanilor cât și din partea initiatilor in tainele Masoneriei. Prima înregistrare ne duce către imperativul verbului turcesc "urranack - a ucide". Acesta ar fi fost salutul (strigătul) ienicerilor, soldați însărcinați cu paza sultanului, atunci cand suveranul trecea prin fata lor, ceea ce înseamnă: "Ucideți-l! ". Avand in vedere viitoarele masacre ale dușmanilor sultanului, ar putea fi dubii asupra sensului aclamatiei dacă am traduce așa. Dar masonic vorbind, putem eventual spera ca acești dușmani să fie cei trei companioni responsabili pentru moartea lui Hiram?!
Potrivit scrierilor lui Delaunay (1815) și lui Vuillaume (1821), aceasta aclamatie ar însemna "Trăiască regele!" dar nimic nu poate justifica o astfel de interpretare din punct de vedere etimologic. Potrivit generalului si istoricului Louis Philippe, conte de Ségur, Prea Puternicul Suveran Mare Comandor al Suprême Conseil de France in perioada 1822-1825, acest strigăt de război ar fi fost adoptat ulterior, sub forma „URA”, de către cazaci în timpul dezastruoasei campanii din Rusia in anul 1812. În dicționarul limbii franceze publicat între 1863 și 1872, Fratele Émile Littré notează o etimologie slavă a expresiei "HU - RAJ" însemnând "către Paradis" și oferă o interpretare "în conformitate cu ideea că toţi care luptă cu vitejie și mor astfel se duc în Ceruri", la fel cum luptătorului jihadist i s-au promis optzeci de fecioare în paradisul lui Allah. Acest proces de reflectie trebuie sa fii ridicat semne de intrebare pentru membrii Grand Orient de France, care înlătura credința în Dumnezeu în anul 1877 și invoca Marele Arhitect al Universului în anul 1884.
Mai aproape de vremurile noastre, experţii Comisiei de Istorie si Ritualistică a Grande Loge de France i-au găsit o origine ebraică, „OZEH”, căreia îi propun o versiune distorsionată, „OZ'ZE”, însemnând "aceasta este puterea mea", făcând aluzie binenţeles la Marele Arhitect al Universului. Această interpretare a fost adoptată de către Conventul din 1961 și inclusă în ritual din anul 1962. Aclamatia „OZ'ZE” dispare în favoarea HOUZZAI în 1992. Faptul că profanii nu au observat radacinile acestei aclamaţii este scuzabil dar că masonii care practică Ritul Scoțian Antic si Acceptat s-au pierdut în cercetări academice si au omis indicația anunțată în mod clar de către Venerabil în primele trei grade este dezamăgitor: "Cu mine, frații mei, prin semn, baterie și aclamație scoțiană!".
Astfel, HUZZAI este o aclamație de origine scoțiană. Utilizarea sa este atestată în galica scoţiană, un dialect vorbit în Scoția secolului al XVI-lea. Face parte din aceeași familie ca și verbul "heeze" însemnând "a ridica", acest cuvânt a fost folosit pentru prima dată de către marinarii scoțieni pentru a se încuraja să ridice greutăți. Expresia franceză "Ho! Hisse (Ridicați)!" provine din acest verb scoțian. Sintagma a fost adoptată în sec. al X-lea de către marinarii englezi, care au folosit-o ca expresie consacrată in onoarea liderilor lor sau în onoarea unei personalități care vizitează o navă a Royal Navy. Marine Royale Française o va prelua ca strigăt al mateloţilor așezaţi astfel pe catarg și punte în anumite ceremonii oficiale, cum ar fi vizita șefului statului sau a miniștrilor, sau chiar ca dovadă a simpatiei pentru o altă națiune apropiată.
Înainte de a ajunge la o formă finală în Masoneria de Rit Scoţian, această aclamație a avut diferite forme de ortografie, în conformitate cu cele două forme existente în vechiul dialect: HOUZZA și HOUZZAY. În prima formă grafică, vocala terminală este pronunțată fie cu un / a / "lung" (ca în interjecția franceză "ah!") fie printr-un / e / alungit în conformitate cu pronunția scoțiana, sau chiar cu diftongul / ei /, pronunția normală a vocalei în alfabetul englez. Acest lucru explică fluctuațiile grafice și fonice întâlnite în alte limbi in afară de galica scoțiană și engleza britanică.
Așa cum este cazul în Franța pentru orice împrumut dintr-o limbă străină, cuvântul a fost scris în conformitate cu adaptarea fonologică. Îl întâlnim pentru prima data sub forma HOUZZE în "Guide des Maçons Écossais" din 1804, apoi HOUZZA în 1813 în "Thuileur de L'Écossisme". În 1820, Vuillaurne păstrează această ortografie, dar face următoarele precizări: "a se pronunța Houzzai". Ortografia cea mai apropiată de original datează din primul sfert al sec. al XIX-lea după cum reiese din “Ritualul primelor trei grade conform vechilor indatoriri”, publicat sub egida Suprême Conseil de France în 1829.
SCdF și-a menținut ortografia HOUZZAI până în prezent. Pe parcursul tuturor secolelor acest cuvânt în forma sa originală HOUZZA(Y), a devenit un arhaism și nu mai este păstrat decât în forma sa din cadrul Ritului Scotian Antic și Acceptat. Printr-un fenomen de schimbare fonetică care datează din antichitate, cunoscut în lingvistică ca rotacism, consoana /z/ a fost transformată în unele medii fonologice, în special în poziția intervocalică (între vocale) în /r/. A fost utilizat rotacismul de asemenea la aclamatia HOUZZA(Y), care a devenit în engleza britanică HURRA(H) începând cu sec. al XVII-lea, cu o variantă HOORAY și trecută în limba franceză în forma HURRAH. Astfel, etimologia menționată la începutul acestui articol (a se vedea “URA”) nu a fost, probabil o închipuire. Pur și simplu autorii, care nu erau neapărat experți în filologie și etimologie au ales originile indo-europene, unele dintre ele comune, dar referitoare la diferite sisteme lingvistice ale sistemului germanic, căruia îi aparține galica scoțiană și engleza. In plus, au operat o abordare cronologică greșită.
Utilizarea aclamației scoțiene HOUZZAI în Masoneria Anticilor, din care a rezultat ramura scoțiană, este perfect coerentă. Ritul francez, care rezultă din Masoneria Modernilor, a folosit inițial aclamatia latină "Vivat, Vivat, Vivat sempre!" ("Trăiască, trăiască, trăiască pentru totdeauna!"), fiind ulterior înlocuită cu motto-ul republican "Libertate, Egalitate, Fraternitate".

4 mai 2016

Prin jertfă, spre Învierea spiritului!

Deși în limba română substantivul înviere este de gen feminin, nu există, sau cel puțin nu cunosc să fi existat o reprezentare de orice fel a actului învierii ca sex feminin. Oricare înviere în toate religiile, de-a lungul culturilor și civilizației umane, este înfăptuită și reprezentată de un personaj masculin. Dacă mergem în Egipt, Orfeu este zeul care va învia din morți, în India Buddha ne învață despre o înviere spirituală, creștinismul îl are pe Iisus cel înviat din morți, iar în alte credințe religioase învierea, cu sensul de inițiere, este atributul unui personaj neapărat masculin: Zarathustra, Zeus, Zamolxis, Moise, Apollonius, Thor ș.a.m.d.
Pentru fiecare personaj mitic învierea comporta valori sociale și interumane care urmăreau să transmită împlinirea unor idealuri cerute de zeul suprem. Intermediarii învierii aveau puteri supraomenești, vindecau tot felul de boli, erau foarte înțelepți, milostivi, înviau morți, trăiau cu gândul la sacrificiul de sine în numele comunității, impuneau moduri de comportament, rânduiau legi și combăteau nedreptatea și inechitatea.
Învierea pentru toți acești oameni profetici este, în primul rând o normă și, în al doilea rând, un pachet de valori morale, sociale, etice și interumane. A învia nu înseamnă neapărat a birui moartea decât dacă numai moartea este considerată un obstacol în calea vieții și a rânduirii acesteia.
De aceea am putea reține că sunt sculpturi închinate tuturor valorilor și principiile umane, cum ar fi: dreptatea, dragostea, frumusețea, sinceritatea, înțelepciunea, victoria, vânătoarea, iertarea, precum și moartea, uitarea, răutatea, invidia, sărăcia, ura, dezmățul, trădarea și multe altele. Mintea umană a sculptat tot felul de zei și zâne, însă niciodată nu am întâlnit o statuie închinată învierii ca zeitate feminină. Poate pentru că învierea era exclusiv rezervată bărbaților. Sunt morminte întregi în care descoperim, alături de personajul decedat, nenumărate ființe feminine îngropate de vii, fie femei și fiice, fie tot felul de animale.
Ceea ce s-a dovedit cu certitudine, este că ideea de înviere apare prin credința că există viață dincolo de cea în care viețuim. Fiind legată de cultul îngropării bărbatului este, în definitiv putem spune că învierea este o idee care apare odată cu patriarhatul. În perioada matriarhală, a fi viu înseamnă a te naște și trăi în această lume. Nașterea și învierea nu neapărat trebuiau să se confunde. Între ele nu exista nici o diferență. În cele mai vechi morminte trupurile celor morți erau puse în poziții de făt în pământ, iar gropile erau vopsite în roșu, semn al sângelui în care este viața, pentru ca trupurile după ce mor în această viață să poată renaște în alta care îi urmează acesteia. Astfel înțelegem că a crede într-o altă viață de după aceasta este o credință practicată din cele mai îndepărtate perioade ale existenței umane. Din matriarhat omul credea în viață de după viață, însă pe atunci asta nu însemna înviere. Era numai o continuare a acestei vieți, care începe din pântecul matern, într-o altă viață care începe din pântecul pământului. Legătura dintre om și natură consta într-o continuitate fizică firească în care trecerea trupului prin fazele nașterii, copilăriei, maturității, bătrâneții și îngropării reprezentau un întreg, o singură existență, o viață indestructibilă în toată plinătatea ei. Omul se întorcea în pântecul naturii pentru a se reconforma întregului fără a i se opune. Erau necesare numai câteva ritualuri a căror simbolism cuprindea ideea că el este un călător atât în această viață, cât și în cea pe care nu o cunoaște, pentru care este tot atât de pregătit pe cât este și atunci când se naște din pântecele mamei. Continuitatea nașterilor nu însemna însă Înviere.
Învierea nu este o aducere la viață precum nașterea. Învierea nu este ceva firesc, natural, creativ. Ea este o zguduire a temeliilor creației, o radicalizare majoră a raporturilor dintre firesc și nefiresc. Ea nu se face prin moarte, ci prin jertfă. Diferența este că moartea este naturală, iar jertfa este o crimă motivată de credințe și principii indiferent de ce fel. Atunci când vorbim de înviere, vorbim de reproșuri, de revoltă, de lipsă de autoritate, de umilință, de dramaturgie, despre o forță care se adună de-a lungul timpului asemenea lavei într-un con vulcanic și care, atunci când erupe, arde totul în cale, pârjolește fără a face diferență, întunecă și cerul nopții și cerul zilei, pustiește și sfărâma totul din temelii și îngroapă parcă pentru totdeauna.
Învierea unui decedat nu poate produce aceste mișcări structurale. Este o minune ca și nașterea unui copil, însă nu schimbă valorile și principiile umane. De aceea, pentru a vorbi despre înviere trebuie întâi analizate dimensiunile culturale și sensurile etice și morale ale acesteia. În  sens istoric învierile au fost multe, în sens cultural învierea este specifică pentru fiecare civilizație. Modul de percepere este divers, însă ceea ce rămâne comun tuturor învierilor este latura profund structurală prin care aceasta transformă definitiv și brusc perspectivele asupra viitorului. Învierea este asemenea națiilor migratoare care, deși nu au lăsat multe dovezi în istorie din trecerea lor, au provocat totuși prin atitudinea lor agresivă și instabilă, ca alte imense mase umane să migreze pe suprafața pământului și astfel, prin complexa lor imixtiune, să creeze noi imperii, noi civilizații, să construiască și să revitalizeze continentele lumii peste veacuri și prin milenii.
Așadar, când facem referire la Ziua Învierii, gândul nu ar trebui să ne ducă la imaginea care o reprezintă, ci la contextul civilizator pe care un om unic a făcut-o posibilă. Învierea nu vorbește despre biruirea unei stări fiziologice a naturii umane, ci despre ridicarea naturii umane deasupra sinelui. A muri și a învia sunt două activități care fac parte din capacitatea umană dar în regiștri total diferiți. Moartea este naturală, Învierea este supranaturală. Moartea este a fizicului, Învierea este a psihicului. Când se moare totul se sfârșește. Când se învie se trece dintr-o stare în altă stare. Învierea nu este după moarte și nu are de-a face cu ideea de moarte. Ea se petrece în viață și atâta timp cât este viață. Ea este viață și constă într-o trecere a vieții dintr-o etapă inferioară la alta superioară. Este clipa în care poți să accepți cât de firească este și cât de nefirească este moartea, dar nu este moarte, deoarece, odată cu moartea învierea nu mai este posibilă. Este posibilă renașterea, dar renașterea este altceva decât moartea. Moartea este comună și veșnică. Învierea este personală și de moment. Învierea este ridicarea de sine prin sine pe un palier al cunoașterii personale. Ea este atât intimă, dar și filozofică, pe când moartea este numai firească.
În timp, învierea este ciclică. Putem învia regulat, potrivit unui calendar, tocmai pentru a ne aminti cât de important este a ne cunoaște, a ne descoperi și a ne depăși continuu. Asta nu înseamnă că învierea nu tinde spre eternitate, numai că odată raportată acestei dimensiuni, învierea este exprimată ca salvare, adică se permanentizează asemenea morții. Eternitatea nivelează valorile, iar o înviere eternă nu numai că își pierde miracolul și rostul, dar se bagatelizează până la paradox. Moartea însă nu se poate bagateliza, deoarece ea există datorită consumului etern al ideii de sine. Dacă fiziologic moartea transformă realul în risipă, ideologic moartea există tocmai pentru că face ca totul să nu existe. Acest paradox este unul viabil și corect și, datorită modului sănătos de a se manifesta al morții, învierea pare numai o lamă de fulger prin întunericul profund al morții. Când și când, unde te aștepți mai puțin, vuiește adâncul și din forțe necunoscute apar lumini bengaleze care lumină cerul ființei cu stări onirice aproape reale care transpun irealul infinit în clipe vii de viață și de confort sapiențial.
Pentru a reprezenta asemenea idei într-un complex sculptural ar fi nevoie de geniul unui artist pentru care învierea conține mai mult decât puținul pe care l-am exprimat aici. Ceea ce rămâne din tot ceea ce am scris acum este praful care se va așterne peste aceste rânduri, praf care se va ridica numai într-o zi în care cineva va dori să completeze dimensiunea învierii cu noi sensuri și direcții. Cu siguranță voi reîncerca, deoarece pentru mine, așa cum am arătat, a învia însemnă viață și valori umane. A învia nu este o biruință, ci o tresărire de orgoliu incomensurabilă capabilă să mute munții, să sece mările și să nască națiuni cu valori și principii noi. Istoria, atât cât o cunoaștem, a consemnat tot felul de mărturii despre astfel de învieri.

Am zis!

Bacchus din Teba

30 apr. 2016

Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba

În Univers nimic nu se mișcă întâmplător. De la cel mai mic atom până la cea mai mare constelație totul se mișcă potrivit unui ritual. Absolut nimic nu se întâmplă decât conform unei legi imuabile care mișcă întreaga existență potrivit unor măsuri perfecte și drepte. Faptul că în acest ceasornic, unde fiecare rotiță se rotește exact cum trebuie și când trebuie, nu se vede Marele Ceasornicar care, din când în când, comprimă arcul fundamental pentru a ține într-o perpetuă mișcare tot ceea ce pentru noi este veșnic, constă în senzația percepută natural cum că totul nu se va sfârși niciodată, că se întinde mereu spre distanțe necunoscute, atât de intens și atât de repede încât pare că face risipă.
Datorită acestei destinderi generale, care se comportă ca o dezvoltare din sine spre exterior a Întregului și care face ca din particule infinit de mici să se nască spații infinit de mari, această inconstantă dar permanentă cădere în sinele incognoscibil, ca într-un neimaginabil deșert al dorințelor, descoperim starea de cunoaștere, de căutare sau de vis care, indiferent cum s-ar numi, crează negreșit minții umane starea și sentimentul de libertate.
De-a lungul istoriei culturii și civilizației umane această libertate s-a prezentat fie ciclic, urmând un calendar lunar sau solar, motivat de raportul spiritului uman în relația sa cu natura fizică și cea  spirituală, fie liniar, care este o dimensiune a timpului pur filosofic și care a apărut odată cu reanalizarea ființei umane în raport cu universul conceput ca protector și beneficiar al întregii activități umane. Este vorba de mutarea gândirii umane care punea inițial accentul pe natură ca fiind primul scop al existenței, la punerea accentului pe om ca rost și ideal fundamental al existenței. Mai concret timpul infinit, cu toate cele trei etape ale sale: trecut, prezent și viitor, desacralizează Natura și sacralizează omul. În timpul ciclic, în care Natura și raportarea la tot ce înseamnă manifestare a ei, reprezenta Universul care renaște din sine și în care totul se dezvoltă și se disipă pentru a reînvia dintr-o continuă consumare, în toată această buclă omul nu este altceva decât o varietate fără identitate care încearcă să se raporteze pe cât este posibil între forțele imuabile ale ale datului determinant, adică a Timpului rege.
Descoperirea timpului liniar a făcut posibil ca Timpul rege să fie înlocuit de Omul rege. Nu s-a renunțat la Natură și nici la înțelegerea ei ca manifestare ciclică, căci și acesteia i s-a dat o valoare mai mare, deoarece numai prin evoluțiile ei a luat naștere punctul central din care și prin care timpul liniar, timpului Omului rege a prins viață, a început să existe ca punct primus. Numai printr-un sacrificiu repetabil, care se îndeplinește în momente bine calculate, este posibilă nașterea timpului irepetabil, fundamental, timp a cărui incomensurabilitate este alcătuit dintr-un infinit de momente perfecte ale ciclicității naturii. Astfel se poate înțelege ridicarea omului de la starea de manifestare anonimă în cadrul Naturii la calitatea de fiu al Naturii precum și continua dezvoltare a gândirii umane prin sine în descătușarea eliberatoarea a forțelor incalculabile a Universului. Acum omul nu este numai unul dintre cei care invocă forțele Naturii pentru a-i fi favorabile, acum el este cel care poate controla și chiar stăpâni Natura. Îi este Fiu, este din sângele Ei, este urmașul și moștenitorul ei, ca atare o poate și supune. Natura, ca mamă care i-a dat naștere, este păstrătoarea tuturor cheilor creației, însă de acum nu ea va mai hotărî cum trebuie folosite aceste chei. Odată cu ridicarea Fiului omului Natura ca parte feminină trebuie să se conformeze voinței masculine. Să-l urmeze, să-l susțină, să-l vindece și să-l hrănească. Matriarhatul se stinge odată cu timpul ciclic al ideilor religioase, al luptătorului, al agricultorului, al crescătorului de animale, al migrațiilor și răsar zorii patriarhatului în care timpul liniar este amprenta gândirii bărbatului, al polisului, al legii, al gândirii și frumosului. Pare a se naște o eră de trecere în care se împletesc vechile tradiții și credințe matriarhale cu noile și neînțelesele moduri de gândire patriarhale. În realitate este un pas mare către un dihotomism existențial al speciei umane.
Trecerea de la timpul ciclic la timpul liniar și mutarea principalelor valori existențiale de la Natură la om arată clar că nu am depășit timpurile mitice ale creației, ci că numai este vorba de o evoluție în plină desfășurare în care tot ceea ce se întâmplă suportă explicația unei expansiuni și transformări din ce în ce mai accelerate, mișcare cu care omul trebuie să țină ritmul pentru a nu se risipi, pentru a nu se disipa.
Îngenuncherea Regelui Timp și urcarea pe tronul slavei acestuia de către om este însă numai o luptă pe care de data aceasta a câștigat-o omul. În războiul acesta, odată încoronat, omul are de purtat lupte și mai dificile. Pentru a-și păstra statutul Omul va trebui să devină un bun strateg în veacurile care alcătuiesc eonurile timpului. Omul va trebui să învețe să se autodepășească continuu, să se adapteze și să își perfecționeze gândirea potrivit noilor provocări pe care geografia universului i le descoperă și apoi să învețe să apere ceea ce a cucerit pentru a nu lăsa în urma sa ruina și uitarea.
Prima etapă pe care o are de escaladat este aceea de fi pregătit pentru vremea în care Universul se va opri din propria sa expansiune. Acest imperiu inimaginabil, al cărui hotare nimeni nu le cunoaște și nu le-a văzut vreodată, și care încă cucerește spații acolo unde noi nici cu gândul nu putem ajunge, cândva va ajunge la limită. Atunci va începe pentru El perioada de glorie. Tot ce a adunat, adună și va mai aduna, când se va opri din cucerit Universul va începe să se bucure de aceste comori. Atunci timpul ciclic și timpul liniar, Natura și Omul, vor trebui să își descopere alt mod de raportare la formele de exprimare ale Universului.
Dacă prin Timpul ciclic omul își regăsea mereu sursa izvorului pentru a reporni drumul epopeic al existenței sale și dacă acum a lăsat demult în urmă izvorul din care a plecat și se află navigând mitic pe apele care îl duc spre marea nesfârșită, adică în timpul liniar care are izvorul ca sursă, ca trecut, albia ca prezentul în care se manifestă, care îl poartă printre și peste valurile existenței, când mai învolburat, când mai liniștit până acolo unde va fi viitorul, la gurile de vărsare, adică în infinita supă primordială, atunci când sfârșitul va deveni definitiv pentru ambele moduri de interpretare a ceea ce numim existență temporală, dacă la sfârșitul acesteia Omul nu va afla cum să se raporteze noii dimensiuni, poate fără nici un fel de Timp, cu certitudine că va trebui să evolueze într-o altă formă de viață. Aici, termenul ”evoluție” nu are un înțeles științific ci strict de transformare a timpului din valoare simbolică cum este în prezent, într-o valoare reală, palpabilă, vie prin care realitatea umană să se poată mișca în toată integritatea sa.
În momentul de față despre o astfel de realitate ne vorbesc toate credințele fundamentale ale umanității, care sunt pline de explicații amănunțite despre o lume care va urma actualei realități. Ideea fundamentală este rezumată în existența exprimată alegoric a unei ”a opta zi”. Dincolo de diferențele de interpretare, faptul că această dimensiune de dincolo de orice exprimare a timpului, este susținută și formulată, descoperă că viitorul conceptului de timp este unul care trebuie abordat foarte atent nu numai la nivel religios sau filosofic, ci și potrivit transformărilor fundamentale inevitabile care ne provoacă dintr-un orizont deja previzibil, chiar dacă poate părea improbabil datorită mirajului prin care ni se prezintă în călătoria aceasta în care Omul se pare că rătăcește căutând singur, deocamdată, prin pustiul Universului.
Evoluția motivată de adaptare este o stare reală care transformă fiecare idee de existență în toate dimensiunile ei. Faptul că umanitatea încă se simte în siguranță la sânul Naturii dovedește că în om se mai manifestă forțe mistice care se opun subtil schimbării provocate de ideea că Omul poate deveni Fiul unui Zeu, dar totodată arată cât de mult a contribuit la construirea unor sisteme de gândire care au aproape au reușit să ne convingă că am ajuns la stele, fie chiar și alegoric.
Ceea ce este cert, atât din punct de vedere religios, cât și rațional, este că ziua a opta va veni. O schimbare radicală căreia omul va trebui să i se plieze printr-o adaptare sau transformare fundamentală cu siguranță va veni. Dacă până acum ne-am adaptat evoluției prin gândirea care s-a mulat fidel pe ideea de timp, vine o etapă în care va trebui să schimbăm totul. A schimba numai modul de a gândi, a schimba numai modul de a ne raporta la schimbare, nu mai este o soluție viabilă. A descoperi capacitățile pe care le dovedim mintal și a le folosi, pare a fi o soluție la ceea ce vine. A explica cea ce ne așteaptă în numele unei credințe argumentate cu termeni raționali, este o cale lașă și un mod parșiv de a ne asuma merite mistice în numele unui trecut imemorial fabulos. Nu este vorba despre o atitudine morală, ci de o poziționare față de cei care nu pot să accepte că evoluția este o stare a creației, că îndată ce vorbim despre timp ne raportăm unui fenomen a cărui maiestuozitate o intuim și în care dorim să existăm, că în această stare suntem într-un creuzet în care ard la cea mai ridicată temperatură toate materialele știute și neștiute și din contopirea cărora ies forme noi de manifestare care se adaptează sau dispar odată ce își cer dreptul la spațiu și în care ardem și noi în forma actuală și vom arde până când temperatura va fi suficient de ridicată pentru a ne transforma în altceva. Lumina pe care o vom dobândi atunci, transformarea pe care o vom căpăta atunci, capacitățile prin care ne vom defini atunci vor fi acelea care ne vor face să trecem pragul celei de-a opta zi, pragul lumii aceleia în care tot ce este va deveni altceva. Cei care vor putea înțelege în ceea ce s-au schimbat vor numi asta Înviere, iar cei care nu vor putea înțelege vor fi pierduți pentru totdeauna. De aceea, la Înviere Timpul, așa cum îl știm, și Omul, așa cum îl știm, nu vor mai exista. Existența așa cum o concepem noi se va manifesta într-o altă dimensiune în care nici o valoare, din câte cunoaștem și am creat, nu își va mai afla rostul și locul. Totul va fi numai o lumină orbitoare pe care acum intuind-o mistic, presimțind-o sentimental și exprimând-o rațional o numim Înviere. Ea este sfârșitul timpului liniar, ea este  închiderea buclelor timpului ciclic, ea este punctul din centru cercului. De aceea, tot ceea ce facem trebuie să fie în legătură cu renașterea. Altfel, suntem numai puncte haotice care se mișcă aleatoriu, în afara ritualului, condamnate să nu cunoască niciodată renașterea.


Bacchus din Teba