30 apr. 2016

Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba

În Univers nimic nu se mișcă întâmplător. De la cel mai mic atom până la cea mai mare constelație totul se mișcă potrivit unui ritual. Absolut nimic nu se întâmplă decât conform unei legi imuabile care mișcă întreaga existență potrivit unor măsuri perfecte și drepte. Faptul că în acest ceasornic, unde fiecare rotiță se rotește exact cum trebuie și când trebuie, nu se vede Marele Ceasornicar care, din când în când, comprimă arcul fundamental pentru a ține într-o perpetuă mișcare tot ceea ce pentru noi este veșnic, constă în senzația percepută natural cum că totul nu se va sfârși niciodată, că se întinde mereu spre distanțe necunoscute, atât de intens și atât de repede încât pare că face risipă.
Datorită acestei destinderi generale, care se comportă ca o dezvoltare din sine spre exterior a Întregului și care face ca din particule infinit de mici să se nască spații infinit de mari, această inconstantă dar permanentă cădere în sinele incognoscibil, ca într-un neimaginabil deșert al dorințelor, descoperim starea de cunoaștere, de căutare sau de vis care, indiferent cum s-ar numi, crează negreșit minții umane starea și sentimentul de libertate.
De-a lungul istoriei culturii și civilizației umane această libertate s-a prezentat fie ciclic, urmând un calendar lunar sau solar, motivat de raportul spiritului uman în relația sa cu natura fizică și cea  spirituală, fie liniar, care este o dimensiune a timpului pur filosofic și care a apărut odată cu reanalizarea ființei umane în raport cu universul conceput ca protector și beneficiar al întregii activități umane. Este vorba de mutarea gândirii umane care punea inițial accentul pe natură ca fiind primul scop al existenței, la punerea accentului pe om ca rost și ideal fundamental al existenței. Mai concret timpul infinit, cu toate cele trei etape ale sale: trecut, prezent și viitor, desacralizează Natura și sacralizează omul. În timpul ciclic, în care Natura și raportarea la tot ce înseamnă manifestare a ei, reprezenta Universul care renaște din sine și în care totul se dezvoltă și se disipă pentru a reînvia dintr-o continuă consumare, în toată această buclă omul nu este altceva decât o varietate fără identitate care încearcă să se raporteze pe cât este posibil între forțele imuabile ale ale datului determinant, adică a Timpului rege.
Descoperirea timpului liniar a făcut posibil ca Timpul rege să fie înlocuit de Omul rege. Nu s-a renunțat la Natură și nici la înțelegerea ei ca manifestare ciclică, căci și acesteia i s-a dat o valoare mai mare, deoarece numai prin evoluțiile ei a luat naștere punctul central din care și prin care timpul liniar, timpului Omului rege a prins viață, a început să existe ca punct primus. Numai printr-un sacrificiu repetabil, care se îndeplinește în momente bine calculate, este posibilă nașterea timpului irepetabil, fundamental, timp a cărui incomensurabilitate este alcătuit dintr-un infinit de momente perfecte ale ciclicității naturii. Astfel se poate înțelege ridicarea omului de la starea de manifestare anonimă în cadrul Naturii la calitatea de fiu al Naturii precum și continua dezvoltare a gândirii umane prin sine în descătușarea eliberatoarea a forțelor incalculabile a Universului. Acum omul nu este numai unul dintre cei care invocă forțele Naturii pentru a-i fi favorabile, acum el este cel care poate controla și chiar stăpâni Natura. Îi este Fiu, este din sângele Ei, este urmașul și moștenitorul ei, ca atare o poate și supune. Natura, ca mamă care i-a dat naștere, este păstrătoarea tuturor cheilor creației, însă de acum nu ea va mai hotărî cum trebuie folosite aceste chei. Odată cu ridicarea Fiului omului Natura ca parte feminină trebuie să se conformeze voinței masculine. Să-l urmeze, să-l susțină, să-l vindece și să-l hrănească. Matriarhatul se stinge odată cu timpul ciclic al ideilor religioase, al luptătorului, al agricultorului, al crescătorului de animale, al migrațiilor și răsar zorii patriarhatului în care timpul liniar este amprenta gândirii bărbatului, al polisului, al legii, al gândirii și frumosului. Pare a se naște o eră de trecere în care se împletesc vechile tradiții și credințe matriarhale cu noile și neînțelesele moduri de gândire patriarhale. În realitate este un pas mare către un dihotomism existențial al speciei umane.
Trecerea de la timpul ciclic la timpul liniar și mutarea principalelor valori existențiale de la Natură la om arată clar că nu am depășit timpurile mitice ale creației, ci că numai este vorba de o evoluție în plină desfășurare în care tot ceea ce se întâmplă suportă explicația unei expansiuni și transformări din ce în ce mai accelerate, mișcare cu care omul trebuie să țină ritmul pentru a nu se risipi, pentru a nu se disipa.
Îngenuncherea Regelui Timp și urcarea pe tronul slavei acestuia de către om este însă numai o luptă pe care de data aceasta a câștigat-o omul. În războiul acesta, odată încoronat, omul are de purtat lupte și mai dificile. Pentru a-și păstra statutul Omul va trebui să devină un bun strateg în veacurile care alcătuiesc eonurile timpului. Omul va trebui să învețe să se autodepășească continuu, să se adapteze și să își perfecționeze gândirea potrivit noilor provocări pe care geografia universului i le descoperă și apoi să învețe să apere ceea ce a cucerit pentru a nu lăsa în urma sa ruina și uitarea.
Prima etapă pe care o are de escaladat este aceea de fi pregătit pentru vremea în care Universul se va opri din propria sa expansiune. Acest imperiu inimaginabil, al cărui hotare nimeni nu le cunoaște și nu le-a văzut vreodată, și care încă cucerește spații acolo unde noi nici cu gândul nu putem ajunge, cândva va ajunge la limită. Atunci va începe pentru El perioada de glorie. Tot ce a adunat, adună și va mai aduna, când se va opri din cucerit Universul va începe să se bucure de aceste comori. Atunci timpul ciclic și timpul liniar, Natura și Omul, vor trebui să își descopere alt mod de raportare la formele de exprimare ale Universului.
Dacă prin Timpul ciclic omul își regăsea mereu sursa izvorului pentru a reporni drumul epopeic al existenței sale și dacă acum a lăsat demult în urmă izvorul din care a plecat și se află navigând mitic pe apele care îl duc spre marea nesfârșită, adică în timpul liniar care are izvorul ca sursă, ca trecut, albia ca prezentul în care se manifestă, care îl poartă printre și peste valurile existenței, când mai învolburat, când mai liniștit până acolo unde va fi viitorul, la gurile de vărsare, adică în infinita supă primordială, atunci când sfârșitul va deveni definitiv pentru ambele moduri de interpretare a ceea ce numim existență temporală, dacă la sfârșitul acesteia Omul nu va afla cum să se raporteze noii dimensiuni, poate fără nici un fel de Timp, cu certitudine că va trebui să evolueze într-o altă formă de viață. Aici, termenul ”evoluție” nu are un înțeles științific ci strict de transformare a timpului din valoare simbolică cum este în prezent, într-o valoare reală, palpabilă, vie prin care realitatea umană să se poată mișca în toată integritatea sa.
În momentul de față despre o astfel de realitate ne vorbesc toate credințele fundamentale ale umanității, care sunt pline de explicații amănunțite despre o lume care va urma actualei realități. Ideea fundamentală este rezumată în existența exprimată alegoric a unei ”a opta zi”. Dincolo de diferențele de interpretare, faptul că această dimensiune de dincolo de orice exprimare a timpului, este susținută și formulată, descoperă că viitorul conceptului de timp este unul care trebuie abordat foarte atent nu numai la nivel religios sau filosofic, ci și potrivit transformărilor fundamentale inevitabile care ne provoacă dintr-un orizont deja previzibil, chiar dacă poate părea improbabil datorită mirajului prin care ni se prezintă în călătoria aceasta în care Omul se pare că rătăcește căutând singur, deocamdată, prin pustiul Universului.
Evoluția motivată de adaptare este o stare reală care transformă fiecare idee de existență în toate dimensiunile ei. Faptul că umanitatea încă se simte în siguranță la sânul Naturii dovedește că în om se mai manifestă forțe mistice care se opun subtil schimbării provocate de ideea că Omul poate deveni Fiul unui Zeu, dar totodată arată cât de mult a contribuit la construirea unor sisteme de gândire care au aproape au reușit să ne convingă că am ajuns la stele, fie chiar și alegoric.
Ceea ce este cert, atât din punct de vedere religios, cât și rațional, este că ziua a opta va veni. O schimbare radicală căreia omul va trebui să i se plieze printr-o adaptare sau transformare fundamentală cu siguranță va veni. Dacă până acum ne-am adaptat evoluției prin gândirea care s-a mulat fidel pe ideea de timp, vine o etapă în care va trebui să schimbăm totul. A schimba numai modul de a gândi, a schimba numai modul de a ne raporta la schimbare, nu mai este o soluție viabilă. A descoperi capacitățile pe care le dovedim mintal și a le folosi, pare a fi o soluție la ceea ce vine. A explica cea ce ne așteaptă în numele unei credințe argumentate cu termeni raționali, este o cale lașă și un mod parșiv de a ne asuma merite mistice în numele unui trecut imemorial fabulos. Nu este vorba despre o atitudine morală, ci de o poziționare față de cei care nu pot să accepte că evoluția este o stare a creației, că îndată ce vorbim despre timp ne raportăm unui fenomen a cărui maiestuozitate o intuim și în care dorim să existăm, că în această stare suntem într-un creuzet în care ard la cea mai ridicată temperatură toate materialele știute și neștiute și din contopirea cărora ies forme noi de manifestare care se adaptează sau dispar odată ce își cer dreptul la spațiu și în care ardem și noi în forma actuală și vom arde până când temperatura va fi suficient de ridicată pentru a ne transforma în altceva. Lumina pe care o vom dobândi atunci, transformarea pe care o vom căpăta atunci, capacitățile prin care ne vom defini atunci vor fi acelea care ne vor face să trecem pragul celei de-a opta zi, pragul lumii aceleia în care tot ce este va deveni altceva. Cei care vor putea înțelege în ceea ce s-au schimbat vor numi asta Înviere, iar cei care nu vor putea înțelege vor fi pierduți pentru totdeauna. De aceea, la Înviere Timpul, așa cum îl știm, și Omul, așa cum îl știm, nu vor mai exista. Existența așa cum o concepem noi se va manifesta într-o altă dimensiune în care nici o valoare, din câte cunoaștem și am creat, nu își va mai afla rostul și locul. Totul va fi numai o lumină orbitoare pe care acum intuind-o mistic, presimțind-o sentimental și exprimând-o rațional o numim Înviere. Ea este sfârșitul timpului liniar, ea este  închiderea buclelor timpului ciclic, ea este punctul din centru cercului. De aceea, tot ceea ce facem trebuie să fie în legătură cu renașterea. Altfel, suntem numai puncte haotice care se mișcă aleatoriu, în afara ritualului, condamnate să nu cunoască niciodată renașterea.


Bacchus din Teba

24 mar. 2016

Călătorii

Ca și MM.·., de  la  intrarea  în  Templu și pană  la  ieșire, fiecare  călătorie pe  care o  efectuăm, în dimensiunea să simbolică, este fundamental ritualică. Îmi amintesc o discuție târzie pe care am avut plăcerea și bucuria de a o purta la o agapă cu un Maestru. Mi-a  vorbit profund  marcat  despre  ritual  și  deplasarea  în  Lojă  și a subliniat că, din experientă și prin căutările sale personale, dincolo de toate îndatoririle și misiunile pe care le are și pe care le-a avut de îndeplinit, a înțeles și l-a marcat faptul că nimic nu este intamplător în Univers. La prima impresie mi s-a părut o abordare subțire și facilă totodată, dar apoi a insistat pe idee și mi-a explicat fascinat de propria descoperire, că tot ce inseamnă mișcare în Univers se desfăsoară potrivit unui ritual. De la primul atom și pană la ce mai mare galaxie, Universul respectă regulile de desfăsurare fără a dori sau a căuta variante. ”Totul este  un ritual”, spunea  Maestrul și  nimic  nu se  miscă  aleatoriu.  De  aceea,  în ritual  trebuie să  căutăm perfecțiunea și să respectăm regulile, căci fără legi și principii suntem prinși de haos, de dezordine și  condamnați la dispariție. De atunci îi dau dreptate și am încercat să mă perfecționez, să mă conformez tot mai mult  ritualului masonic care cere că în timpul lucr.·., când lucrătorii nu se mai află în lumea profană și  calcă  intr-un loc sacru, să mă  comport ritualic,  adică  precis,  exact și să trec, să  călătoresc  prin  toate etapele Ținutei marcat de maximă seriozitate și constientă.  Primul  călător  al  Lojei,  care  deschide  căi și trebuie să fie un exemplu tuturor FF.·.,  este  Venerabilul.  În  Tin.·. el  se  află  permanent într-o  călătorie și știe  întotdeauna în  ce  direcție  merge, deoarece urmăreste semnele și cunoaște simbolurile din Templu. Se povestește că undeva, într-o lojă, la începutul lucrărilor, când fiecare frate era pregătit să  plece în propria călătorie, s-a constat că dintre Coloane lipsea chiar tabloul  Lojii. S-a creat  o mare tulburare, deoarece FF.·., în căutarea tabloului, se inbulzeau unii pe alții, își adresau felurite  reproșuri și păreau că sunt rătăciti, fără să își cunoască drumul pe care să meargă și fără lider. Un  Frate,  cu  mai  multă  experientă, și-a  amintit  că  de  mult  era  unul  dintre  ei  care știa să  deseneze  pe  nisip  tabloul  fiecărui  grad.  El  purta  planurile  în  minte  de  unde  le  reproducea și  că tocmai acesta fusese lovit în îndeplinirea îndatoririlor de către unii frați din interior. În  activitatea  noastră,  modul  în  care  se  practică  Francmasoneria  poate  fi  contestat,  dar,  cu  sigurantă nimeni nu poate spune că lucrătorii masoni nu sunt la posturile lor. Așa cum avem printre  noi FF.·. care au știut să facă pierdut tabloul lojii, din păcate avem și MM.·. care nu pot să ne fie  modele.  Plansele  lor  lipsesc  constant și  nouă  ne răman  că  exemple  numai schițele  amatorilor. Constat că în Francmas.·. pe care o clamăm sunt prea multe minți sterile și prea  puține exemple luminoase. din păcate, ceea ce se petrece dă senzația că majoritatea MM.·.VV.·. sunt puși în  funcție  direct  din  gradul  de  Ucenic.  Este  o  tulburare  profundă  în  care  se  aud  numai  țipetele  diletanților. Tăcerea și înțelepciunea lipsesc pretutindeni. Nu există nimeni care să cheme la calm și  care să amintească fiecăruia călătoria ce o are de făcut. Tot mai mulți, chiar mulți prea mulți, se cred  lideri și au soluții pentru toate lucrările din Templul nostru. Lumina lor nu călăuzeste, ci orbește. Prin  atitudinea  lor  nu  fac  decât  să  semene  discordie  și  confuzie,  iar  acolo  unde  totul  este  sfâșiat  și  dezbinat, inevitabil totul se sfârșește, moare.  Aceste călătorii confuze pot fi insă încheiate. Tabloul Lojei poate fi redesenat, chiar dacă nu mai  poate  fi  aflat  originalul.  Minți  luminate  care  propun și  au soluții  pentru  orice  moment și  în  orice  situație, pot deveni utile și constructive dacă: profanii care sunt acceptați în Templu sunt cu adevărat liberi și nu legați prin sânge, afaceri, profesii sau alte "interese"; În Țin.·. LL.·. își propun cu adevărat să lucreze prin implicare și construirea a cât mai multor  proiecte; fiecare mason cauta resurse  atât pentru dezvoltarea prorpie  cât și  a  lojii din  care face  parte; se susțin din oricare punct de vedere lojile care au proiecte viabile și constructive; se construiesc activ noi LL.·. și temple; etc. Masoneria își propune că tot ceea ce face să fie grandios și nu la nivel de individ sau de Lojă. Toate aceste activităti ar da cu adevărat de lucru și ar creea obiective exacte care ar readuce  ordinea în Templu. Aceaste activităti ar face să dispară confuzia și discordia, chiar dacă nu  vor face că totul să devină numai alb și negru și uneori realitatea va părea gri. Aceste activităti vor  trebui să devină principii, reguli, chiar dacă la început pot părea superficiale și implementarea lor va naște poate noi pericole datorită unor FF.·. care cred că lumina ce o vom aprinde este falsă. Sperăm  insă că luptă pentru îndeplinirea lor va motiva alți mulți masoni să ne urmeze, chiar dacă, după cum  știm cu toții, uneori luptă pentru vindecare este mai dificilă decât boală. Pană acum nu am văzut pe cineva să vă fi arătat o cale că aceasta pe care o propun, indiferent  cât de luminoasă i-ar fi fost imaginea...

Placerea ca "principiu"

Când omul greșește se ascunde. Dar nu se ascunde pentru că greșește. Greșeala îi face plăcere și ar mai greși încă o dată. Adevăratul motiv pentru care se ascunde este rușinea. Astfel, plăcerea apare ca fiind mereu o greșeală. Nu conștientizarea faptului de a greși îl face să se ascundă, ci plăcerea caracterizată ca rușine, ca lipsa a capacității de a-și recunoaște greșeala.
Dacă este iertat, adică dacă plăcerea este recunoscută, legiferată și admisă oficial, se comportă pe mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar dacă este pedepsit, adică plăcerea nu este recunoscută ca un dat al firii, nu uită niciodată greșeala ci, pe viitor va încerca să nu o mai repete, ceea ce nu îi va reuși întotdeauna.
În teologia creștină omul, deși a fost certat și alungat, se pare că nu i s-a iertat cu adevărat greșeala plăcerii și de aceea plăcerea greșelii s-a mai repetat de multe ori în istoria omenirii. Plăcerea, în toate dimensiunile sale, este motivul pentru care Dumnezeu și-a sacrificat propriul fiu. Este oare o jertfă suficientă pentru a justifica o plăcere? Desigur!  Poate fi numai în cazul în care actul jertfirii este în sine o plăcere.
Așadar, nu greșeala este cauza jertfei, ci faptul că acela căruia i s-a greșit nu a avut capacitatea să accepte că plăcerea este o stare care poate fi împărtășită, comunicată și realizată în diversitate și nu doar în unitate sau că cel ce își propune să jertfească dorește să simtă o stare de plăcere infinit superioară tuturor plăcerilor trăite și experimentate până atunci.
Plăcerea devine astfel primul bun de valoare al omenirii. Datorită ei lumina a început să despice umbre și umbrele să urmeze obligatoriu și constant luminii. Plăcerea poate fi totul. Pentru ea se luptă stările și manifestările existenței și în numele ei părțile se împart infinit pentru a moșteni cât mai mult din comportarea ei fundamentală. Plăcerea ca obsesie este fundamentalul a fi și interesul esențial a lui a deveni. Nu poți fi ceva și deveni altceva, dacă ceea ce faci nu îți oferă plăcere. Durerea este mereu alungată și distructivă. Plăcerea este motivantă și constructivă. Prin ea imaterialul devine material, finitul devine infinit, inexistentul existent și visul realitate. Tot ceea ce facem facem pentru că ne place, iar ceea ce este nu este pentru că vrea să se manifeste, ci pentru că vrea să se bucure de sine, de propria manifestare ca esență și ca întreg.
Greșeala și experimentarea greșelii ca lipsă a plăcerii sunt de fapt povestea creației. Tot ceea ce există se manifestă în numele plăcerii. Adam a mușcat din măr pentru că era frumos și apetisant, pentru că Eva era seducătoare, pentru că părea că poate oferi plăceri și stări nebănuite.
Pentru crestini, Dumnezeu a sacrificat propriul fiu cu multă durere, dar a făcut totul din dorul de a reîmpărtăși cu Adam plăcerea serilor în care se plimbau și discutau în umbra pomilor din Rai. Aici singurătatea este o lipsă a plăcerii rătăcite datorită dorului unei lumi pierdute. Dumnezeu îl dorea pe Adam în Rai pentru propria plăcere. Este vorba de o plăcere absolută în care chiar fiul Său este inferior creației și, ca atare, lui Adam. Acesta este și motivul pentru care poate fi sacrificat, crucificat.
Lumea, ca și creație ascunsă dincolo de plăcerea divină, se manifestă prin legi și căutări, iar Creatorul, ca și proprietar, este cel care concepe acte adiționale pentru a readuce în starea incipientă și la relația amiabil fundamentală, relația dintre intenție și manifestare. Sculptorul primordial descoperă ființa îndepărtând materialul aflat în surplus din blocul primordial al ființei. Ceea ce face se manifestă continuu prin teama de a nu greși și prin dorința de a obține bucuria plăcerii. Este manifestarea unei stări egocentrice din care și în care se exercită direcții ce pot deveni realități sau iluzii, fiecare urmărind asiduu propria plăcere.
Așadar, binele și răul, albul și negrul, multul și puținul, infinitul și nimicul, războiul și pacea sunt dimensiuni care se împletesc construind, ca niște cărămizi, edificiul primordial al plăcerii. Contrastele nu sunt contrarii, ci direcții prin care realitatea devine și se manifestă urmărind îndeplinirea frumuseții propriei ființe. Ceea ce se manifestă ca rațiune este o stare care contribuie la starea de îndrăzneală, acea plăcerea care devine un obiectiv obsesiv al manifestării și un vehicul ce transportă toate ideile existențiale dinspre  risipire înspre esență, din nimic în tot, din neființă în ființă.
De aceea este bine să ne rușinăm când greșim, să ne ascundem când ne este rușine, să învățăm din greșeli, deoarece numai astfel ne putem bucura deplin de plăcerea de a îndrepta, de a corecta și a reface, de a accepta ceea ce greșim.
Plăcerea de a greși este benefică, este salvatoare, deși uneori este un sacrificiu inadmisibil, o rană nevindecabilă, o condamnare la moarte. În acest sens plăcerea comportă o stare indefinita, o dimensiune, o durere de nedescris, de neconceput, nejustificată. Proprietarul ei este sadic, dar sadismul său este justificat. Durerea ca plăcere și plăcerea ca manifestare existențială constituie cheia ființei ca realitate.

Ceea ce rămâne de analizat este strict o manifestare a plăcerii.

15 mar. 2016

Au Beaucéan!


Supremul Consiliu Român comemorează anual supliciul lui Jacques de Molay, al 23-lea și ultimul Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon.
"Este de datoria noastră să nu uităm lecțiile de istorie a Umanității, încărcate cu motive iniţiatice și să-i înțelegem implicațiile pentru vremurile actuale. Trebuie să ne amintim mereu de exemplul moralizator si plin de nobleţe sufletească al înaintașilor noștri, luptând neobosiți pentru respectarea drepturilor omului, ajutându-i pe cei aflați în nevoie și promovând în societate virtuțile cavalerești. 
Trista zi de 18 Martie, dedicată memoriei celor care ne-au deschis calea spre progres, reprezintă pentru noi o dată plină de un adânc simbolism care continuă să stârnească reflecţia prin mesajul său spiritual. De aceea, aducând un pios omagiu pentru posteritate, ne dorim ca soarta tragică a Jacques de Molay să nu rămână doar un subiect incitat din literatura medievală. Şi toate acestea în ciuda faptului că a dat naștere de-a lungul timpului la o serie de mituri și legende, exercitând o puternică fascinație asupra imaginației populare. Francmasoneria Filosofică de Rit Scoțian Antic și Acceptat a fost, este și va rămâne continuatoarea spiritului și tradițiilor vechiului Ordin Templier", se subliniază într-un comunicat al Marelui Secretariat General.

8 mar. 2016

Lupta cu sinele

Lupta cu sinele nu este doar o etapă dintr-un război, ci este războiul în sine.
În dimensiunea care ne caracterizează tot ceea ce ne reprezintă se constituie din Eul propriu. Tot ce înțeleg, simt, trăiesc sunt eu și întreaga materie capătă formă datorită posibilității mele de a recepta și de a relaționa. Ceea ce descriu aici există datorită faptului că eu exist. Dacă nu aș fi eu, nimic din toate cele care sunt nu ar avea cum să se raporteze mie și, ca atare, nu pot fi, nu se pot manifesta și descrie. Acest raționament pare firesc atât timp cât suntem de acord că existența capătă ființă numai prin rațiune. Realitatea însă este vie, chiar și când este irațională. Nu trebuie să definim nimic prin simțuri și judecăți pentru a exista. Rațiunea și simțurile nu fac decât să împropriem realitatea ajustând-o puterii noastre de asimilare. Capacitatea de a descrie, reflecta și sistematiza un ideal, o dimensiune sau o existență este viabilă doar pentru ființe care dispun de senzori și capacități prin care să își împroprieze universul înconjurător. În aceste condiții, universul înconjurător nu este realitate, ci numai o manifestare, un atribut al unei dimensiuni, o percepție a unei stări care reușește să intre în contact și să relaționeze fluid cu elementul constatator.
Astfel, trebuie să reținem că a fi nu este totuna cu a gândi. A fi și a gândi sunt și se comportă ca doi parametri absolut diferiți care, atunci când se susțin reciproc, dovedesc existența unei dualități ce prin împletirea activităților ce le constituie definesc o realitate complexă și nu esența sau identitatea concretă a unui fapt sau a unei realități. Așadar, a raționaliza nu înseamnă a fi.
A fi, însă, este o stare cumulativă definită prin acceptarea unui volum care se autodepășește continuu. Dacă ar exista ceva mai mare decât ar fi într-un oarecare moment, în acel moment, a fi nu mai are identitate și sine die își anulează sensul și scopul. De aceea spune Sinele spune despre ființa sa că este ”cel ce este”. În existență nu poți fi niciodată mai puțin decât ești, ci întotdeauna mai mult. În momentul în care te împuținezi, fie chiar și cu egalul propriiei entități, în acea clipă nu mai exiști. Nu mai exiști deoarece ți-ai atins limitele propriilor dimensiuni și odată mărginit te stingi, te mărginești tot mai mult. Fiecare hotar devine o tușă tot mai groasă care umbrește și definitivează perpetuu manifestarea sinelui propriu. Astfel se justifică capacitatea permanent invazivă a lui a fi. Dimensiunea sa dominatoare se definește prin împropriere continuu de ființă, de sine. Că este o auto-redimensionare sau o invazie a unor spații virgine, ce se vor a fi descoperite, sau că este o prezentare absurdă a unei stări interioare egoiste, indiferent cum ar fi reprezentată, ideea de a fi este viabilă numai percepută într-o continuă redimensionare și reconfigurare. Această mișcare de expansiune este posibilă și explicabilă prin atașarea verbului ”a avea” chiar în intimitatea profundă a lui ”a fi”. Se poate vorbi de verbe siameze dacă ne referim la ”a fi” și la ”a avea”. Deși sunt asemănătoare ca formă și chip și sunt legate permanent, totuși au identitate proprie și mod de manifestare absolut diferit. Teoretic pot exista separat și chiar au nevoi sau dorințe deosebite. Această stare crează confuzii de percepere și de raportare. În esență însă, ambele stări, dimensiuni se completează intim legate de o stare naturală care le obligă să viețuiască și să moară în aceași viață. E fantastic cum se poate spune că atunci când ești unul mori din viață, iar când ești în doi, mori în aceași viață! Ca și cum nu ai muri…
Rațiunea, pe de altă parte, starea care definește subiectul raportat la ceea ce apreciază ca fiind realitate, este numai o stare indusă de simțuri, de judecăți și de sentimente. Filiația dintre rațiune și stările senzoriale ale sufletului – dacă pot spune astfel – nu justifică rațiunea ca fiind martor suficient în procesul existenței. Simpla filtrare a unei realități precreate prin simțuri, cunoștințe și sentimente nu este îndeajuns de profundă pentru a pune temelia unei construcții stabile din punct de vedere rațional. Gândirea, marele labirint al lumii, nu este definită doar de rațiune și nici doar de cunoaștere. Sunt stări sau trăiri pe care gândirea le experimentează dincolo de ceea ce i se oferă ca realitate exprimată prin trăiri și necesități. Capacitatea gândirii de a se raporta la sine încă nu s-a definitivat în evoluția realităților care definesc unversurile între care încercăm să ne localizăm ca ființă sau ca ideal.
Intuim nefiresc imaginarul ca pe o lume ce poate deveni o alternativă realității cotidiene, iar această intuiție, de cele mai multe ori nu se definește ca fiind rațională, ci mai ales existențială. Este o experiență pe care au trăit-o alții în locul nostru și o cunoaștem pentru că au trăit în aceași stări ca noi, iar noi trăim în aceleași condiții și spații ca ei, o experiență vie ce, deși o trăim întâia dată, este plină de intensitatea și profunzimea aceluia care a receptat-o altcândva, înainte și foarte profund în experiența sinelui și ființei.
Imaginarul și rațiunea sunt alte trăsături definitorii care se combat adesea și se întrunesc rareori, însă ele constituie împreună ceea ce numim gândire, fie conștientă sau nu, a realității care dorește să se perceapă și să se definească pe sine pornind de la sine și din sine. Tocmai aici se dezvoltă abrut și infinit conflictul, războiul interminabil al lui ”a fi” cu ”a gândi”, deoarece pentru a fi este suficient unul ca sine, dar pentru a gândi trebuie creat un spațiu cel puțin dialectic în care doi, trei și etc. să se poată reinterpreta infinit în căutarea lui unu. De aceea, Descartes se poate să se fi înșelat când considera că a gândi este suficeint pentru a exista, fiindca esența în sinele ei este ceea ce este numai în monotonie, în unicat, în a fi, pe când gândirea este risipire, disecare, aprofundare și îndepărtare a sinelui în fel și chip, în mii și mii de miriade de feluri fără identitate și existență proprie.
La fel se întâmplă de fiecare dată când un grup de prieteni își propun să aprindă lumini în mediul din care provin. Unii se concentrează foarte mult în esența lui ”a fi”, încercând să sintetizeze însăși esența principiilor și valorilor pe care le susțin și pentru care luptă, obținând astfel bogățiile ce le oferă funcțiile, medaliile și trofeiele aceste lumi pentru sine, iar alții se risipesc dorind să împartă tuturor din valorile acestei lumi, să răspândească bucurie și lumină fără a cere nici onoruri, nici măriri.
Conflictul dintre a fi și gândi este vizibil în toate manifestările realității în care ne manifestăm, deoarece mereu vor fi cei care sunt pentru că sunt și cei care gândesc și nu îi interesează dacă sunt. Nu existența sau ființa își află rațiunea ori rostul în acest joc al realității, ci războiul interminabil în numele căruia de veacuri și veacuri se adună armate de lumină și de întuneric să lupte fără a avea pentru ce sau de ce, ci numai pentru a își dovedi fiecare sieși că există sau că gândește. Așa ceva este fie absurd, fie genial!