28 oct. 2014

Scrisoare catre Fratii mei


Construind pentru Obediența noastră timp de mai bine de trei ani ai luminii din funcția de Secretar in Loja mea simbolică, mărturisesc FF.˙. mei, cu mult regret, că am activat și activez de fapt într-o organizație măcinată de orgolii, interese și idealuri mărunte, precum și de un ascuns dezinteres față de idealul masonic, ceea ce face ca Prea Respectabila noastră Obediență să sufere de o gravă liliputanizare.  Deși am aceste profunde regrete, vă mărturisesc totodată că am trăit și multe bucurii. Spre exemplu: m-am bucurat de faptul că și la vârsta cronologica de 39 de ani (atunci când am fost inițiat) am reușit să-mi fac prieteni pe care îi mai faceam doar în tinerețe. M-am bucurat de întalnirile noastre, pe care nu le voi uita. M-am bucurat de faptul că, în nopți târzii, am stat alături de oameni care au știut să mă asculte și de la care am avut mereu de învățat. M-am bucurat concluzionând - și nu este deloc puțin – pentru faptul că am descoperit o altă dimensiune a lumii în care trăiesc. Cu toate acestea, am totodată regretul că tot ceea ce se petrece este cu totul altceva decât așteptam să aflu atunci când am fost inițiat. Poate părea contradictoriu ceea ce spun, însă realitatea, timpul și sentimentele investite în idealurile cu care eu am venit și ceea ce am primit in realitate până acum, mă obligă să recunosc că sunt confuz și dezorientat. Potrivit principiilor masonice pentru care lupt, atât cât le pot înțelege, am descoperit comportamente, atitudini și direcții ale FF.˙. care consider că ar trebui îndreptate, iar această îndrepare este absolut necesară pentru că prin ea dăm exemplu și valoare urmașilor noștri. Numai prin valoare adăugată vom fi remarcați și căutați. Valoarea, potrivit umilelor mele păreri, se obține prin activități, atitudini, comportamente și implicări concrete pentru construirea noastră și a societății în care trăim. Valoarea constă în intreprinderi viabile care ar trebui să ne definească ca masoni și nu în discuții sterile și facile despre cei care conduc, caracterizări ieftine adresate superiorilor sau FF.˙., afirmații superficiale și inoportune expuse fie sub presiune, fie la agape prelungite ori prin telefoane care sugerează dezbinare și interese proprii. Prin acest comportament nu facem altceva decât să ne denigrăm reciproc și să îndepărtăm pe cei care doresc într-adevăr să ducă o viață masonică. Azi, în rândurile noastre sunt oameni capabili: intelectuali și  tehnocrati, profesioniști care conduc firme cu cifre de afaceri considerabile, medici ori oameni cu meserii liberale, de o anume implicare spirituală. Majoritatea participă la Țin.˙. constant, dar nici unul nu are vreo inițiativă sau părere proprie, afară de aceea a celui mai mare dintre noi. Doar ascultă, ascultă, ascultă... Nimeni nu are curajul a spune ceea ce gândește sincer deoarece se teme să nu supere sau să fie cumva contradictoriu gândirii celor din varful piramidei. Unii nu pot, alții nu vor. În realitate toți își ascund gândurile. Cu toate acestea, fiecare spune ceea ce gândește temător pe la colțuri, prin dosuri de mese și la momente care cred că nu importă, ca niște oameni simpli, de teama de a nu avea resposabilitatea propriilor păreri. De ce se tem?!... Ar trebui să înțelegem că nu este un handicap faptul că între noi avem ca membru un frate important ca pozitie, ci acest aspect trebuie să fie un motiv de mândrie și convingere că aici, in At.˙. nostru, sunt oameni de valoare. FF.˙. trebuie să asculte de părerea F.˙. „mai mare” și mai puternic, dar nu este necesar sau obligatoriu să fie și de acord cu ea sau să o execute ca pe un ordin. FF.˙. trebuie să-și spună reciproc ceea ce gândesc, ceea ce simt, numai astfel vor trăi potrivit principiilor masonice de libertate, egalitate și fraternitate. Un mason adevărat nu face sau mărturisește ceva din teamă și constrângere, ci potrivit principiilor și idealurilor care îl călăuzesc. În așa ceva constă libertatea lui și a fraților lui. Un frate nu simte și nu trăiește asuprit. Din nefericire, printre FF.˙. întâlnim și pe cei „alesi”, care au soluții pentru toate. Parcă le intuiești gândurile „marețe” numai privindu-i cât de atoateștiutori sunt, ramânând in final cu un gust amar când constați că le țin numai pentru ei sau, atunci când le expun, le îmbracă cu haina interesului propriu și a minciunii cointeresate. Sau, și mai grav, folosesc un vechi și trist limbaj de lemn. Îmbrăcați într-un costum elegant, cu cămașă albă  și papion, trădând o ținuta etică printr-o tăcere falsă, etalând o mândră responsabilitate, FF.˙. noștri masoni aflați în plină Țin.˙. nu poartă și nu transmit nimic din ceea ce reprezintă mesajul masonic. Totul este feeric, dar extrem de confuz. Se vorbește mereu despre altvceva și nu despre ceea ce contează pentru că persoanele sau idealurile care fac tema subiectului întotdeauna sunt alții și nu noi, sunt prea departe sau cumva străine... Pentru toate aceaste gânduri și pentru ca pe viitor să avem reguli clare în aceste perspective, vă reamintesc FF.˙. că Regulamentul General al Obedientei are soluții pentru toate problemele noastre și, în acest sens vă cer să îl respectăm și să îl aplicăm ad-literam, deoarece, ca masoni ar trebui să înțelegem puterea și favorul legii care, prin aplicarea ei, veghează la armonia, dezvoltarea și bunăstarea principiilor noastre a și a societății față de care suntem datori să ne și să o construim.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

23 oct. 2014

Învierea tânărului văduvei din Nain

Numele Nain este un nume de copil biblic. În sensul C.˙.L.˙.S.˙. numele Nain înseamnă: frumos sau plăcut. Încep planșa mea cu această observație, deoarece ceea ce doresc să evidențiez este mesajul ascuns, simbolic al minunii descrise în Evanghelia lui Luca, unde ne este povestită învierea fiului unei femei văduve de către Isus.
Amintim că este descris un moment în care divinitatea care se plimba oarecând pe pământ, ca într-o idilică vreme, în cazul de față fiind numită Isus, întâlnește neputința omenească dusă la paroxism. O femeie, o mamă văduvă, își conducea la mormânt unicul fiu. La durerea și suferința fără de margini ale acestei mame, cum sunt descrise de Luca, părea că participă întreaga cetate. Numele cetății, potrivit etimologilor și cum am mai spus era Nain, adică o localitate frumoasă în care era plăcut să viețuiești. O localitate în care un eveniment ca moartea acestui tânăr, al cărui nume nu ni se spune, tulbură întreaga comunitate. Probabil Isus a fost marcat nu numai de durerea mamei, ci și de cortegiul funerar numeros, de prezența atâtor lacrimi și de felul în care acesta trecea spre cimitir, încât da tuturor impresia că nu ar mai fi dorit să ajungă la destinație. 
Putem specula și spune că tânărul anonim, plâns și jelit, fusese foarte cunoscut în cetate, plăcut și apreciat pentru calități care pentru evanghelist nu contează, deoarece nu le amintește, dar care ies în evidență din felul în care acesta descrie, paradoxal, situația în care un trup mort, nemișcat se întâlnește cu izvorul vieții. 
Primul se prezintă cititorul așa cum știm cu toții și azi, după două mii de ani, un trup rece, inexpresiv și înțepenit. Numai tinerețea ce rămăsese pe acest chip se mai putea vedea, dar și aceasta palidă, ca o mască.
Isus, ca un prinț care cerceta lumea pentru a afla ceea ce parcă nu mai văzuse – cum oarecând Siddhartha Gautama sau viitorul Buddha – se oprește, privește tristețea cortegiului funerar, sufletul sfâșiat al mamei și perfecțiunea peisajului și, cu o simplă atingere, ca o zbatere de fluture și ca din întâmplare, face ca din coșciug, ca din adâncul pământului, să se ridice împotrividu-se hotărârii Îngerului Nesfârșirii, tânărul fără nume, tânărul cunoscut de întreaga cetate, tânarul mamei văduvei, tânărul tânar așa cum toți îl știau.
Așa cum toți îl știau, aș evidenția, dar nimeni nu l-ar fi apreciat dacă Isus nu l-ar fi înviat. Și, chiar dacă a rămas un anonim, Isus l-a renăscut pentru ca toți cei care îl vor întâlni de acum înainte, în el să cunoască și să vadă lucrarea ce o are de îndeplint cu sine fiecare pentru a își afla locul potrivit în momentul întâlnirii cu Marele Arhitect.
Așadar, din punctul meu de vedere, textul C.˙.L.˙.S.˙. are suficente indicii pentru a se justifica sine die ca text masonic. 
Masonii sunt copii Văduvei. Mereu întristată ea plânge pentru copiii pe care trebuie să îi crească fără soț. Hiram, soțul văduvei, a murit construind în șantierul Templului Marelui Arhitect. Mitica sa soție, parcă o Vitoria Lipan din romanul “Baltagul” - al cărui autor este masonul roman, P.˙.R.˙.F.˙. Mihail Sadoveanu - a plecat în căutarea soțului ucis: Nechifor - un Hiram autohton - care înțelege simbolurile și tainele universului și acceptă moartea ca inițiere, ca trecere, ca împlinire, ca o direcție spre desăvârșire, renaște prin ea spre veșnicie, deși în inimile cunoscuților, apropiaților și intimilor aduce tulburare și o mare și dureroasă sfâșiere. 
Am convingerea că aceste sentimente le trăiește fiecare candidat la inițiere înainte, dar mai ales în timpul oficierii ritualui de ucenic. Toți cei apropiați, chiar și el, vor crede că l-au pierdut, se va îndepărta de ei pentru totdeauna și numai dorul și amintirile de cel care a fost le vor mai fi mărturii pentru timpul în care erau împreună. Văduva plânge neștiind că prin moarte fiul ei va căpăta cunoașterea eternității. Deși un anonim, despre el se va vorbi mereu, pretutindeni. Numai amintirea soțului ar mai fi alinat-o, dar acum totul s-a năruit. În întuneric, fiul ei, alături de țeste de morți, oase albe și pâlpâiri vagi de lumânări... Văduva abia dacă mai poate să calce pământul. Să pășească unde?... Spre ce?... Totul este nimic! Fiul ei parcă doarme și în somnul adânc meditează... Pare că numai el știe la ce se gândește. 
Deși confuze, temătoare, atente, prin întuneric alunecă umbre care îl conduc undeva, spre ceva, spre sine parcă sau mai zis în sine.
Acum paralela dintre textul C.˙.L.˙.S.˙. și ritualul de inițiere masonic devine tot mai clară. Tânărul din Biblie condus la mormânt este imaginea în oglindă a candidatul care  moare pentru lume și renaște pentru confrerie. Sicriul este Cabinetul de Reflecție. Drumul către cimitir face referire la călătoriile inițiatice, iar cortegiul funerar reprezintă pe frații care se îndoiesc și încă cercetează calitățile și sinceritatea tânărului neofit.
Dar vine și momentul în care bandoul este dat jos. Lumina inundă ochiul interior al minții și chiar dacă i se pare că vede sau dacă i se pare că poate cunoaște, de fapt, se trezești privindu-se în oglindă și abia atunci înțelege că principalul său dușman este sinele, și de aceea trebuie să moară pentru lume și să renască pentru eternitate. 
Ceea ce vede acum ca lumină nu e lumină, ci doar o reflecție, ca în oglidă a unei raze pe care a primit-o reflectată dintr-o întreagă organizare a oglinzilor ce împart ascunzând și descoperind totodată adevărata lumină. 
Ceea ce cunoaște nu este cunoaștere, ci începutul unei simțiri care confundă simțurile între ele tocmai pentru că abia acum începe să înțeleagă că ceea ce simte este unul, care este alcătuit din multiplu și că în unul poți vedea totul, iar în tot nu poți vedea nimic.
Dacă a ajuns aici e un tânăr anonim, renăscut prin inițiere, care a avut ocazia să fie atins de lumină și i s-a dat posibilitatea de a se și a lucra în așa fel încât să devină o piatră perfectă în alcătuirea Templului M.˙.A.˙.A.˙.U.˙..
În Nain, în acest loc plăcut și frumos care este Templul Masonic, se petrece și azi aceași întâmplare: Isus inițiază un tânăr în tainele vieții. Asemeni lui, în fiecare R.˙.L.˙., MM.˙. prin ritualul inițierii dau viață ”sufletelor moarte”. 
Interpretând astfel fragmentul din C.˙.L.˙.S.˙. intitulat ”Învierea tânărului văduvei din Nain”, cred că avem concret o dovadă a lucrătorilor masoni antici care astfel au încercat să transmită prin secole o mărturie a existenței și lucrărilor lor pe Santier.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

10 oct. 2014

De vorbă cu mine însumi


Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, 
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate -
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, 
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri. 

Armurile alt'dată pătate de rugină
Azi par mai sclipitoare decât oricând, 
Iar spada, 
Încrucişată-n luptă de-atătea ori, 
E plină
De sângele netrebnic al celor ce cad prada
Aceluiaşi proteic şi veşnic Torquemada. 


Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De ce mă minţi
De-atâţia ani de-a rândul că tu eşti cel mai mare
Din toţi îmblânzitorii cohortelor barbare, 
Că-n gestul tău palpită străvechile altare, 
Iar vasta catedrală, zidită de părinţi, 
Cu-ntreaga-i melodramă de Dumnezeu şi sfinţi, 
O poţi schimba-ntr-o clipă, 
De nu ţi-ar fi ruşine
De bărbile lor albe, 
De mine
Şi de tine? 
Vorbesc cu mine însumi şi-mi zic:
- De-atâţia ani, 
De când mă porţi spre-acelaşi sublim necunoscut, 
De ce mă minţi cu-aceleaşi îndemnuri de temut
Şi-mi profanezi credinţa cu-acelaşi prefăcut
Surâs -
Citit pe buze de josnici curtezani? 
De ce din armonia supremelor cântări
Azi nu se mai aude decât grozavul urlet
Al celor ce se-neacă în descărcâri de tunet
Departe, -n cine ştie ce profunzimi de mări!...

Mă simt aşa de singur, c-aproape-mi este frică
Să mai vorbesc cu mine, 
Şi-mi zic:
- Ascultă, frate, 
Ascunde-ţi rana, 
Uită c-ai fost rănit şi tu -
Tu, ce-ai strivit atâţia ce nu se mai ridică -
Te scutură de greul armurii-nsângerate;
Iar celui ce te-ntreabă de-ţi sunt sau nu-ţi sunt frate
Răspunde-ï: "Nu".



de Ion Minulescu

Bucuresti, 1913

7 oct. 2014

Nu trebuie sa traim in trecut

”Francmasoneria nu trăieşte în trecut, trebuie să avem scopul ca noi să răspundem nevoilor actuale ale oamenilor. Realizăm schimbările societăţii moderne. Ne-am coborât standardele pentru a răspunde societăţii în care ne aflăm, dar asta nu înseamnă că am schimbat etica. Mă uit la cum se adaptează masoneria din Estul Europei. Nu ar fi în beneficiul niciunei societăţi civile dacă masonarie nu s-ar adapta societăţii în care trăieşti”, a afirmat PRF Thomas W. Jackson.

http://adevarul.ro/

O perspectiva...

”Am auzit pe cineva afirmând într-o zi la radio: Fiecare are adevărul său. Nu vreau să fiu judecător. În epoca noastră nu mai poți judeca pe nimeni”. Omul trebuie să-și întemeieze un destin chiar din momentul când se descoperă ca propriul stăpân. Tocmai în clipa când vechile ”absoluturi”, demascate drept convenții,  ne apar ca atare, trebuie, ca întotdeauna, să creăm norme noi cu atâta forță, pentru ca, la rândul lor, să apară generațiilor care vin la fel de ”naturale” precum cele cunoscute de predecesorii noștri.  Doar cu prețul unei asemenea îndrăzneli – aceea de a instiuti o nouă obiectivitate plecând de la o subiectivitate care se recunoaște ca atare – vom putea continua să progresăm. Altmiteri vom vedea gândirea regresând spre indeterminatul unde, după cum spunea Hegel, ”toate vacile sunt gri”. Formula ”dacă Dumnezeu nu există (sau nu mai există), totul este permis” – nu e decât o expresie literară: nimeni nu se comportă ca și cum totul ar fi permis. A (re)întemeia o ordine, a (re)crea norme înseamnă așadar a ne întreba ce vom (re)institui ca ultimă instanță sau ca terț suprem. Această sfidare se află în miezul crizei lumii contemporane. Cine ar îndrăzni să spună ca Pericle: ”Îndrăzneala noastră ne-a croit prin forță un drum pe pământ și pe mare, ridicându-și pretutindeni ei înseși monumente nepieritoare, atât pentru rău, cât și pentru bine?”. Cred că adevărata forță consta nu în a deține Adevărul, ci în a nu se teme de întruchipările lui. Excesele se manifestă pereche. Însa putem respinge extremismele și unilateralismele. O linie justă este întotdeauna nuanțată și  înțeleg prin aceasta că ia în calcul ceea ce ar putea fi just în viața noastra și în fiecare punct de vedere. Doar un asemenea demers poate duce la o sinteză. Dar nu înțeleg că această cale să fie una ”medie”, un fel de compromis - și nici o etapă tranzitorie. Orice adevărată sinteză este o depășire. Ea nu prezintă puțin de aici și puțin de dincolo, succesiv, ci de aici și de acolo, cu aceași intenisitate și în același moment. Aceasta impune să nu te lași niciodată  închis într-o alternativă, ci să adopți logica mentală a terțului inclus. Cred că viitorul aparține celor care sunt capabili să gândească simultan ceea ce până acum a fost gândit decât contradictoriu. Heraclit spunea: ”Zeul este ziua și este noaptea, vara și iarna, războiul și pacea, pâinea și foame”. Paracelsus declara: ”Totul se află în tine însuți și nimic nu poate veni nici din afară, nici de sus”. Cred că omul este chintesența a tot, că poate realiza unitatea și depășirea contradicțiilor. Coincidentia oppositorium. Care este astăzi amenințarea principală? Dispariția progresivă a diversității lumii. Nivelarea persoanelor, uniformizarea construită pe tot ce poate fi comun. Deja, de la un capăt la altul al planetei, se văd ridicându-se același tip de construcții, instaurându-se aceleași habitudini mentale... Trăim astăzi întro societate profană blocată și abia începem să distingem mijloacele de a ieși dintr-un trecut complicat, iar masonic vorbind, rupturile între Obediente sunt deja adânci. Pe plan filosofic și ideologic, excelăm neîncetat între excese inverse, fără să găsim un echilibru. Cauza, ca și remediul acestei situații se găsește în om. A spune că societatea este în criză este un loc comun. Omul este o criză. El este tragedia însăși. În legătură cu el, niciodată și nimic nu s-a spus definitiv. Omul va ști să găsească mereu în el însuși urzeala unui nou discurs, corespunzător unui nou fel de așezare în lume, unei noi forme a umanității sale. Omul este în criză de când există. Nu în aceasta constă originalitatea timpului nostru. Originalitate – trista originalitate – a timpului nostru rezidă tocmai în faptul că, pentru prima dată, omul reculează în fața implicațiilor pe care le-ar avea asupra dorinței și voinței lui rezolvarea crizei. Pentru prima oară, omul crede că problemele îl depășesc. Și ele îl depășesc efectiv în măsura în care el crede acest lucru, în vreme ce problemele vin din el însuși, ele sunt pe măsura lui și pe măsura posibilităților pe care le poartă în el. Nu mai suntem în vremurile în care oamenii se ucideau între ei pentru că nu erau născuți de aceași parte a frontierei. Conflictele de azi nu mai pun față în față națiuni (sau, mai exact, le opun doar secundar), ci perspective diferite asupra lumii, ideologii, modalități de a se situa în opoziție. Lumea este de aici înainte teatrul unei lupte în care un singur protagonist pare să fie acum pe deplin conștient - și la această luptă participă, pentru prima dată în mod egal, întreaga planetă; ea opune modalități diferite de a percepe lumea, de a o concepe și de a căuta să o reproducă. O modalitate diferențială și una universală. Una antiegalitară – cealaltă egalitară. O modalitate care aspiră la o societate organică, fondată și guvernată de o diversitate mereu crescândă, și una care aspiră la o societate mecanică, în care ar domni o omogenitate din ce în ce mai compactă. […]”