11 iul. 2014

Universalitate și singurătate

Nu știu dacă ochii minții îmi crează o iluzie, dar certitudinea unui dor adânc pentru lumina rațiunii mă ademenește să-i urmăresc firul și, de aceea, pot afirma cu tărie că, deși sunt percepute ca atare, universalitatea și singurătatea sunt stări ce nu pot fi contrare. Și nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că exprimă idei care nu se pot defini una în lipsa alteia sau una fără cealaltă, deoarece universalul nu poate însemna singurătate, căci a fi singur nu înseamnă a fi unic, unul. Pe de altă parte unul, ca semn al universalului, este partea fundamentală din care se alcătuiesc toate celelalte. Este plusul, întregul, totul, pe când zero, ca semn, este nimicului, este lipsa, golul desăvârșit, dar nu singurul, deoarece el este lipsa întregului. Se definește numai în raport cu întregul. Dacă întregul nu ar fi, nici nimicul nu ar putea fi. Așadar, dualismul este cauza care dă dreptul de a fi nimicului. Am putea spune, de altfel și invers, însă, potrivit rațiunii, o astfel de afirmație ar fi ilogică. Din nimic nu poți face, construi, gândi, realiza ceva.
Continuând descoperim că a fi singur nu însemană a fi întreg, ci rupt de întreg; nu înseamnă a fi tot, ci o parte din acesta. A fi singur înseamnă a reprezenta ceva din altceva. Nu poți fi nici măcar nimic, ci doar o parte din nimic. Ceva bine definit, clar formulat, atent poziționat și cu certitudine izolat. A fi singur înseamnă și a fi pedepsit, îndepărtat și condamnat la a fi departe, uitat, risipit, împrăștiat, neiubit, rătăcit… rămas numai cu tine. Eul tău cu tine alcătuind tot ceea ce este cunoscut, suferit, conștientizat, acceptat și purtat numai de și în sine. Un sine dezgolit de interior și constrâns în forme care păstrează doar o identitate anonimă. Singurătatea este mărturia unei realități aflate în confuzie. Singurătatea este urma unei treceri. Singurătatea nu este o lipsă, ci o stare reală a formei care a uitat să se perfecționeze, să se definească pentru a se regăsi și a mai fi regăsită. Singurătatea este plină de timiditate, nesiguranță, naivitate și multe, multe răni. Singurătatea nu este numai o boală incurabilă, ci și o autocondamnare. Singurătatea în toate aspectele ei se definește prin ceva, dar nu prin sine, precum putem defini unicitatea, unicul, monada care cuprinde totul și astfel și există și o putem numi universalitate.
De aceea consider că universalismul nu poate fi contrariul singurătății, ci numai o reprezentare a unicului sau un alt nume al totului. Universalitatea este un atribut al celui care comunică mereu starea de manifestare, de viu, de autodevenire. Universalitatea nu se ascunde în sine sau de sine și nici față de alții, nu se retrage, nu se împuținează, nu se șterge. Universalitatea este modul de înțelegere al universului. Am putea spune, în intenția de a o defini cât mai clar, că universalitatea este alcătuită dintr-o infinitate de potențiale singurătăți. În goliciunea ei singurătatea își dezgolește sinele pentru a permite altor singurătăți să se dezgolească la rândul lor, alcătuindu-se astfel un șir interminabil de forme care își caută locul spre a deveni și alcătui universalul. Nu putem spune însă că universalitatea este o singurătate mai mare, deoarece, deși se manifestă prin singurătate, caracteristica ei principală este fărâmițarea, atomizarea, multiplicarea prin micșorare la nesfârșit a singurătăților, atitudine ce n-o întâlnim ca fiind caracteristică singurătății. Singurătatea se golește fară a se multiplica. Izolarea este un mod de ieșire în evidență pentru singurătate, pe când pentru universalitate izolarea este o gură hulpavă care caută să înghită infinite spații de singurătate. Pietrificarea este starea ce alcătuiește singurătatea, iar devenirea este esența ce constituie universalitatea. În acest sens putem compara singurătatea cu o însușire a răului și universalitatea cu un atribut al binelui, deoarece răul care nu poate exista în lipsa binelui, își alimentează existența din neforma pe care nu știe cum să o folosească și rămâne astfel nemișcat, iar binele, ca fundament al existenței, își păstrează mereu aceași formă, modicicându-și constant dimensiunile pentru a se exprima și a fi, ca atare, mereu în acțiune, în mișcare.
Extrapolând, putem compara singurătatea cu dogma. Aceasta încearcă mereu să găsească formule singure de exprimare îngrădind într-o formă inexprimabilă și golind de înțelesul rațiunii ceea ce universalitatea, ca și mod de manifestare a tradițiilor și obiceiurilor, adaptează și transformă constant, stările spirituale din motive concrete de necesitate a exprimării existenței. Dovadă este istoria. Acolo unde s-a încercat și se încearcă impunerea unui regim care crede că poate singur să simtă, să gândească, să dorească, să vadă, să audă și să știe, veacurile acelor vremuri s-au rupt brutal din cartea lumii, ca o coală de hârtie pe care s-a scris eronat și care s-a aruncat, mototolită în singurarea și umbra coșului de gunoi al memoriei colective. Pe când, acolo unde există o multitudine de manifestări, fie chiar și de manifestări ale unor singurătăți, istoria și-a urmat firesc cursul și e încă vie. Aici gâlgâie ideile, viața clocotește, curg fluvii întregi pline vârtos cu putere de muncă și realitatea se supradimensionează universalizându-se. Dacă trebuie să raportăm universalitatea și singurătatea la rugăciune trebuie să subliniem că această stare spirituală, rugăciunea, este una pur ideatică și se comportă ca o manifestare realmente intimă. Nu poți vorbi de rugăciune decât interpretând diferite fenomene sociale sau speculând tot felul de stări emoționale. Ceea ce putem spune pe înțelesul tuturor despre rugăciune este faptul că se vrea a fi un dialog între credincios și Dumnezeu, dialog în care primul cere, mulțumește sau se formalizează și așteaptă un semn, iar Cel de-al doilea se ascunde tot mai în adânc, un adânc paradoxal interminabil tocmai în sufletul aceluia care Îl cheamă. Dar exact această înadâncire umple, mărește, redimensionează sinele interior al celui ce Îl caută în propria singurătate, crescându-și astfel în propriu gol conținutul și sensul formei, universalizându-se. De asemenea, poate fi și un dialog între sine și conștiință, unde sinele se comportă ca o tendință primară a psihicului și conștiința este conținutul ubicuu al educației. Rugăciunea mai poate fi și o stare ritualică care se compune din interpretarea unui rol reptat la infinit potrivit unor conveniențe și principii influențate permanent de motivații, idealuri și conflicte de tot felul.
Stabilind aceste aspecte care definesc rugăciunea înțelegem că ea poate fi și o necesitate a universalității, precum și una a singurătății. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu se întâlnește în ființa lor cu rugăciunea, deoarece ab initio rugăciunea este deopotrivă universală cât și singulară. De unde desprind evident înțelesul că realitatea, ca și universalitatea, nu pot fi contrariul singurătății niciodată. Nici măcar în rugăciune. Și chiar dacă în rugăciune nu poți poți fi singur, poți fi în singurătate.
Universalitatea își definește forma din indefinita ei singurătate. Contrariile se împacă și gândurile caută să se întoarcă în sinele pe care l-au dezgolit cu frământările singurătăților lor universale.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

3 iul. 2014

Imnurile sacre ale lui Pitagora


Cinsteşte înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea ce le-a fost rânduită de Lege.
Respectă jurământul. Cinsteşte apoi pe Eroii glorificaţi.
Cinsteşte şi pe Geniile pământeşti, împlinind tot ce este hotărât de lege.
Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate.
Dintre ceilalţi oameni, fă-ţi prieten pe cel încununat de virtute.
Supune-te întotdeauna în faţa vorbelor blânde şi a faptelor folositoare.
Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atât cât poţi; căci posibilul vecin e cu necesitatea.
Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să biruieşti cele ce urmează:
mai întâi lăcomia pântecului, apoi lenevia, luxul şi mânia.
Nu săvârşi nicicând vreo faptă de care să te ruşinezi,
nici faţă de un altul
nici faţă de tine. Şi, mai ales, respectă-te pe tine însuti.
Fă apoi dreptatea cu fapta şi cuvântul.
Nu te purta în nici-o-mprejurare fără să gândeşti.
Ci aminteşte-ţi că omul sortit e ca să moară;
şi află că averea aşa cum se câştigă, la fel se risipeşte.
Cât priveşte necazurile îndurate de oameni
din pricina Destinului potrivnic,
primeşte-le ca şi când li s-ar cuveni; îndură-le
răbdător şi nu te-mpotrivi.
Caută să le înlături, pe cât îţi va sta în putinţă.
Dar cugetă temeinic la aceasta:
că, pe cei buni, Soarta îi păzeşte de multe din aceste nenorociri.
Multe vorbe, bune sau răutăcioase, ies din gura oamenilor;
nu le-arăta prea multă preţuire, dar nici nu le-nfiera.
Chiar lucruri mincinoase de auzi, îndură cu răbdare şi blândeţe.
Ia seama-n orice împrejurare la cele ce-ţi voi spune:
Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată
să te împingă să spui sau să săvârşeşti ceva nefolositor pentru tine.
Cugetă înainte de a făptui, ca nu cumva să te porţi nesăbuit,
căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite.
Nicicând, aşadar, să nu faci ceva de care apoi să te căieşti.
Nu săvârşi nimic din cele ce nu ştii; ci învaţă
tot ce se cuvine să ştii, şi viaţa fericită îţi va fi.
Ingrijeşte-te de sănătatea trupului tău,
dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi mişcarea,
şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni.
Deprinde-te cu o viaţă curată şi simplă;
şi păzeşte-te să faci ceea ce trezeşte ranchiuna.
Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu ştiu în ce stă binele.
Dar nici nu fi zgârcit; dreapta măsură e ce mai bună-n toate.
_ Nu-ţi lua drept îndatoriri ceva ce ţi-ar putea dăuna,
şi mai ales cugetă înainte de-a trece la fapte.
Nu lăsa ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele,
mai înainte de a te-ntreba astfel
despre faptele tale de peste zi:
Cu ce-am greşit? Ce am făcut?
Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac?
începe cu prima şi meditează apoi asupra celorlalte.
Şi apoi, dacă socoti că ai greşit, necâjeşte-te;
iar dacă ai făcut bine, bucură-te.
Străduieşte-te să pui în practică aceste precepte,
meditează asupra lor; dă-le toată dragostea ta,
şi ele te vor pune pe calea virtuţii divine.
Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacra Tetradă,
izvorul Naturii al cărei curs e veşnic.
Dar nu începe o lucrare mai înainte
de a-i ruga pe Zei să ţi-o desăvârşească.
Când toate aceste precepte îţi vor fi bine cunoscute,
vei înţelege alcătuirea Zeilor Nemuritori
şi a oamenilor muritori, vei afla
până la cel punct lucrurile se despart
şi până la ce punct ele se unesc.
Vei mai cunoaşte, după Dreptate,
că Natura este în totul asemănătoare sieşi,
încât nu vei mai nădăjdui ce nu e de nădăjduit,
şi nimic nu îţi va fi ascuns.
Vei mai şti că oamenii îşi atrag relele prin propria şi libera lor alegere,
nefericiţii; ei nu ştiu nici să vadă, niă să audă
adevăratele bunuri ce lângă ei se află.
Puţini sunt cei ce-au învăţat să scape de suferinţele lor.
Asta este soarta ce tulbură mintea muritorilor.
Ca nişte cilindri, ei se rostogolesc încoace şi încolo,
împovăraţi de rele fără număr.
Căci, sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă
îi urmăreşte şi-n somn,
fără ca ei să-şi dea seama;
şi ei n-ar trebui s-o stârnească, ci mai degrabă să o alunge neîntârziat.
O, Zeus, tatăl nostru, vei izbăvi pe oameni de nesfârşitele necazuri ce îi copleşesc,
de le-ai arăta tuturora Geniul de care se servesc!
Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii
că neamul omenesc este divin,
şi că Natura sacră îi dezvăluie deschis toate tainele.
Iar de se v'a-ndura să ţi le înfăţişeze şi ţie,
vei ajunge la ţinta de care ţi-am vorbit;
căci lecuindu-ţi sufletul, îl vei izbăvi de toată suferinţa.
Dar înfrânează-te de la alimentele despre care ţi-am vorbit, folosindu-ţi judecata
la tot ce ţi-ar fi de folos pentru purificarea şi eliberarea sufletului.
Meditează asupra fiecărui lucru,
lăsându-te condus de Inteligenţa desăvârşită din înalt
Iar după ce, părăsindu-ţi trupul, te vei înălţa în liberul eter,
vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al morţii.


22 iun. 2014

La cumpana dintre implinire si inceput


Suntem gata gata sa inchidem astazi ceea ce a fost si sa deschidem banchetele fraterne... LUMINA SI FOC, PP.∙.II.∙.MM.∙.FF.∙.! Inchin acum o cupa de vin I.∙.G.∙.M.∙.A.∙.A.∙.U.∙., in cinstea Francmasoneriei Universale, pentru binele Romaniei, in memoria FF.∙. trecuti la Orientul Etern, pentru binele tuturor FF.∙. de pretutindeni, pentru Lumina si prosperitate in familiile voastre reunite si pentru voi, PP.∙.II.∙.MM.∙.FF.∙.!

Fie ca M.∙.A.∙..A.∙.U.∙. sa ne confere lumina din Marea Lui Lumina!

16 iun. 2014

Nicu Filip, comemorat in Capitala

R.˙.L.˙. “Nicu Filip” organizeaza in data de Sambata, 30 August 2014 la Cimitirul Bellu (ortodox) din Capitala festivitatile de comemorare a P.˙.R.˙.F.˙. Nicu Filip, Mare Maestru din Trecutul Indepartat al M.˙.L.˙.N.˙.R.˙. si Mare Maestru de Onoare al M.˙.L.˙.N.˙.aR.˙. . Asteptam alaturi de noi intr-un numar cat mai mare FF.˙. de pe tot cuprinsul tarii, uniti in diversitate, care doresc sa participe la acest eveniment anual omagial.


Forta fie cu Tine, Etern Ucenic!



14 iun. 2014

Datoria, o conceptie universala si personala

Datoria, ca și concepție, își are originile în timpuri imemoriale, mitice. Este strict legată de teoria creației. Ea a apărut odată cu omenirea, ab inițio.
Potrivit religiei creștine datoria apare odată cu prima lege a ființei umane. Această lege sau datorie arată cât de liberi erau primii oameni în Rai, deoarece li se explicase câte au voie să facă și câte nu.
Așadar, datoria umană și interdicția divină sunt angajamentul asumat reciproc de către divin și uman potrivit unui contract indestructibil. Aici întâlnim, în formă incipientă, forma contractului de bună-conviețuire.
Pe de altă parte conceptul de datorie poartă și o valoare subiectivă, deoarece se referă la datoria sau datoriile unui subiect. De aceea trebuie să înțelegem că datoria nu comportă numai aspecte personale, deoarece subiectul nu este singur, ci devine și are valoare de sine - valoare individuală - numai raportându-se, integrându-se și definindu-se, adică îndatorindu-se la cel de dincolo de el, la altcineva.
O clasificare a datoriilor persoanei s-a încercat dintotdeauna, dar cristalizarea acestui concept începe cu Immanuel Kant care a definit ideea de datorie analizând filosofic datoria față de sine, față de ceilalți, față de patrie, de Dumnezeu, etc.
Potrivit filosofiei kantiene putem vorbi de datorii absolute, fundamentale cum ar fi cele raportate la divinitate și concretizate în credințe și manifestări religioase, și de datorii generale, personale adică cele raportate la sine, la căutările din adâncul propriei ființe.
Astfel, datoria și implicarea în cunoaștere, descoperă cazuri și cutume tradiționale ce se potrivesc cu datoria de membru al societății. Cel care dorește să se implice va trebui să își înțeleagă datoria față de adâncul sinelui spiritual. Motivat de acest obiectiv, de această datorie va lupta  necontenit spre a spori în dorința sa de cunoaștere.
Pentru a reuși să facă acești pași extraordinari va trebui să își analizeze zilnic toate provocările și încercările externe sau interne, începând cu cele mai nesemnificative și continuând – potrivit puterii sale de aprofundare și dorinței de cunoaștere – cu cele de care depinde cel mai mult, până la momentul în care dincolo de ele va vedea că și-a îndeplinit datoria de a căuta esența în absolut. Acest pas devine o necesitate vitală în momentul în care conștiința se raportează la o autoritate superioară, transcedentă.
Nu trebuie uitat însă că esența căutărilor constă întotdeauna în aflarea esenței divine, ceea ce dă un sens nou expresiei: ”este mai ușor să îți faci datoria, decât să o cunoști”.
Revenind la titlu, este necesar să reafirmăm - pentru o mai bună înțelegere viitoare - că noțiunea de datorie era cu desăvârșire necunoscută ritualurilor vechi. În acest sens nu trebuie să uităm Istoria. Ea rememorează fapte adevărate, reține date și întâmplări potrivit povestirilor biruitorilor și îndeamnă continuu la meditație. Așadar, firul istoriei ne ajută să înțelegem că balansând între valori morale și teorii, facem jocul rațiunii divine care corectează mersul lumii precum gramatica corectează și ortografiază exprimarea unei limbi.
Starea aceasta se bazează și azi pe ideia datoriei fundamentele, adică aceea care se raportează la absolutul primordial și se consideră a fi, din punct de vedere constructiv, un concept fundamental în perspectiva devenirii și desăvârșirii.
În raport cu libertatea, datoria se impune la modul imperativ și ține cont de formarea și cunoștiința aceluia care o îndeplinește. De aceea putem vorbi despre datorie ca o atitune morală, atică una principială care comportă obligatoriu cel puți două aspecte:
Datoria obștească. Aceasta se alcătuiește din varii interpretări deoarece depinde de religia, societatea, patria, etnia etc., potrivit cărora se manifestă și își justifică existența. Această datorie este una naturală. Ea vine din mediul intim și reprezentativ. O astfel de atitudine, vis-a-vis de ideea de datorie, nu are un caracter motivant;
Datoria esențială, pe de altă parte, se adresează direct celui care caută să se raporteze la Absolut prin munca depusă spre a afla sensul esențial al ființei, adică spre a înțelege și practica datoria față de semeni, față de sine, dar mai ales spre a accepta și împropria aflarea drumului ce duce spre Adevărul care adună la un loc toate cele risipite. Datoria ca datorii comportă dimensiuni multiple și prin modurile de manifestare urmărește dezvoltarea înțelepciunii pentru a pregăti aprofundarea dimensiunilor spirituale și profunzimilor intelectuale, cum ar fi: datoria de a medita, datoriile prevăzute în momentele sfinte ale vieții, a persevera în cunoaștere, a păstra tăcerea când trebuie, a căuta dreptatea în toate împrejurările, a-ți iubi frații, a te supune legii și disciplinei, etc. Dar, în toate aceste cazuri trebuie să reținem că este vorba de datorii și nu de Datorie, căci spre cele ce avem de făcut și spre ceea ce suntem datori, Datoria se definește a fi o cale infinită. A o afla și a o urma comportă o vocație ce se definește prin datul rațiunea de a fi. Aflați pe calea Datoriei, întâmpinăm numeroase alte îndatoriri pe care trebuie să le împlinim sau să le rezolvăm, iar țelul suprem pe care trebuie să îl atingem constă în înțelegerea profundă a sinelui. Pentru a realiza acest obiectiv avem de căutat Adevărul și Dreptatea în tot ceea ce ne înconjură și ne reprezintă. Adevărul îl descoperim prin raportarea la dimensiunile răsăritului și apusului, iar Dreptatea o împarțim potrivit unităților egale și necesare, urmărind negreșit să adunăm laolaltă ceea ce s-a pierdut pentru recâștigarea ființei ca simbol al unității. În vederea acestui scop ideea de datorie devine un obiectiv cu valențe mistice și astfel înțelegem că marea Datorie este intim reprezentată de imagine. Imaginea unei chei care reține în imaginea, în linia și forma sa parola, formula, intrarea sau deschiderea unei bune orânduiri obștești. Dacă raportăm sensul cunoașterii și căutării personale la dimensiunea nedefinită a sinelui divin, înțelegem că datoria fiecăruia comportă atitudini diverse în numele cărora ar trebui să încercăm să ne aprofundăm în propria cunoaștere de sine. Cei care admiră o astfel de muncă ar trebui să capete la rândul lor valori existențiale și raționale potrivit etapelor prin care caută a încerca să se autodepășească. Ei sunt asemeni razei vii de lumină care aleargă prin întuneric pentru a da dovadă pretutindeni de existenței unui fiat lux  primordial. Cel care împlinește toate aceste datorii sau îndatoriri este un muncitor care lucrează în carierea luminii. Bucățile de lumină ce le desprinde din muntele soarelui veșnic sunt etape care definesc părțile unei construcții intime și interioare ce răspund cerințelor Absolutului în vederea realizării unui Univers reclădit pe temelia Cuvântului Primordial.

Am zis!

F.·. Mircea N.