28 mai 2017

Ascultarea

„Fiecare Atelier ar trebui să aibă un Maestru care să fi văzut Steaua înflăcărată în realitate și nu doar în paginile ritualului.” 
„Ascultarea” este o temă este foarte sensibilă și atinge ego-ul uman de cele mai multe ori. Scopul ascultării este de a continua șlefuirea Pietrei Brute și după primul nivel inițiatic. Traseul pe care orice Maestru ar trebui să îl urmeze, conține ascultare. În primă fază avem ascultarea față de Venerabil, ascultarea Ucenicului față de Al Doilea Supraveghetor și a Companionului față de Prim Supraveghetor, apoi ascultarea față de demnitari, ofițeri și nu în ultimul rând ascultarea fața de toți Frații din Atelier. Ascultarea din Atelierele Masonice este comparabilă cu ascultarea din viața cotidiană unde este imperios necesar să ascultăm oamenii ce ne înconjoară. Ascultarea  presupune  uneori renunțarea la propria voință. De fapt atât în Lojă cât și în viața profana ascultarea nu este decât un exercițiu spiritual prin care ne supunem voința M.˙. A.˙. A.˙. U.˙. . Cu siguranță, poate  fi  considerată  o  artă,  câteodată  pentru  anumite  persoane  extrem  de  dureroasă pentru că atentează de cele mai multe ori la ego-ul expandat și individul în cauză simte cum pământul îi fuge de sub picioare. Masoneria  le  face  un  bine  acestor  oameni,  învățându-i  cum  să  își  cumpăteze  propria voință uneori exagerată. Înaintea predării voinței în mâinile unui Frate sau  a unui om din preajma ta, trebuie să te gândești că nu faci altceva decât să încredințezi totul în mâinile M.˙. A.˙. A.˙. U.˙. : „Facă-se  voia  ta  Doamne,  nu  voia  mea!”,  sau  așa  cum  auzim  noi:  „Întru  gloria  Marelui Arhitect al Universului”. “Deprinde-te cât mai mult a asculta pe oricine şi a te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă” , spunea un impărat roman. Pentru  că  subiectul  este  sensibil și  poate  să  cadă  imediat în  ideea  unei  extreme descreierate  am  să  subliniez  faptul  că,  ascultarea  merge  pana  la  pragul  în  care  ideile contravin  constituției  sau  până  la  pragul  în  care  se  atentează  la  libertatea  individului, omului liber și de bune moravuri. Ideea de ascultare nu înseamnă supunere oarbă. Este cel mai bun exercițiu pentru o curățare a minții și o liniștire. Când ești capabil să asculți și să filtrezi cele auzite înseamnă că ai puterea de echilibru și că ideile, credințele, trăirile tale interioare sunt autentice, nu sunt o proiecție mincinoasă și superficială a cercetarii asupra sinelui. La fel ca vorbirea, ascultarea este un dar extrem de valoros și puternic, ne poate aduce beneficii extraordinare, cand depășim pragul dintre „a auzi” și „a asculta”.

Am zis!

F.˙. M.V. 

19 mai 2017

LANŢUL DE UNIRE



Simbolismul lanţului este puternic şi interesant, mult mai complex decât înţelesul care trimite la sclavie ori înlănţuiri malefice. Istoria umană a favorizat răspândirea laturii negative a simbolismului lanţului, iar eroii libertăţii sunt mai mereu nişte personaje care rup lanţuri. Dar vechea înţelepciune, precum şi operele misticilor ne propun o altă abordare. Indiscutabil, lanţul de unire e cu totul altceva. Putem observa modul în care ia fiinţă în dezvoltarea medievală a anticului Lanţ de Aur al lui Homer. La origine, Homer vorbise în Iliada despre un lanţ de aur ce ţine Pământul atârnat de Cer. Aceasta era o imagine sacră, deoarece reprezenta atât o axa a Universului, unind nivelurile superioare şi inferioare ale Creaţiei, cât şi un legământ divin, legând Pământul cu Cerul şi permiţând astfel comunicarea dintre ele, menţinând Pământul în legătură directă cu lumile celeste. Socrate, într-o manieră foarte concretă, indica Soarele drept lanţ de aur, căci lumina şi energia lui, aparţinând Cerului, acoperă Pământul. Mai târziu, filosofii neoplatonicieni au interpretat lanţul de aur nu doar ca un axis mundi ori ca un cordon ombilical, ci ca pe o succesiune de verigi aşezate într-un singur lanţ, fiecare verigă reprezentând o emanaţie în sens coborâtor de la Principiul Suprem până la nivelul inferior al realităţii. Pe de altă parte, în mediile pitagoreice s-a născut ideea unui lanţ de aur al iniţiaţilor: un şir de persoane îmbunătăţite intelectual ce se reîncarnează prin spaţiu şi timp. Aceste extensii hermeneutice ale străvechiului catena aurea au fost reinterpretate de gânditorii creştini ai Evului Mediu, cărora le datorăm actualul simbolism al lanţului de unire: o puternică legătură unind Fraţii dincolo de hotarele spaţiului şi ale timpului, certificând comunicarea corectă şi completă a unei tradiţii şi asigurând unitatea prin multiplicitate. Dar, precum ştim bine, lanţul de unire şi-a extins prezenţa şi, începând cu sec. al XIX-lea, a devenit un moment aparte din cadrul ritualului masonic. Este un moment când toţi Fraţii îşi dau mâinile, stând în cerc şi privind spre centrul lojii. Aici totul este important din punct de vedere simbolic: modul de a da mâinile, formarea cercului, cuvintele rostite de Venerabil. Unii autori, precum Irène Mainguy, vorbesc despre un flux de energie care ar circula prin toţi masonii prinşi în astfel de lanţ. Unitatea lanţului uman al mâinilor şi inimilor adunate laolaltă, ilustrează cuvintele Evangheliei: „ca să fie una, precum Noi una suntem” (Evanghelia după Ioan 17:22). Tocmai aici, în efectuarea concretă, fizică, a lanţului de unire putem vedea înţelesul lui catena aurea pus în operă: o legătură ce uneşte Fraţii dincolo de spaţiu şi de timp; comunicarea unei tradiţii sacre (o mână dă, o mână primeşte); realizarea unităţii prin multiplicitate (unitatea lanţului prin verigile sale). Există, însă, şi conotaţii suplimentare ce lărgesc orizontul simbolic: cercul este o figură sacră, cel mai cunoscut simbol al perfecţiunii, reprezentând atât perfecţiunea Creatorului, cât şi perfecţiunea planului după care e creat cosmosul. Aşadar, atunci când se aşează în cerc, masonii îşi definesc în mod limpede lanţul de unire drept, marea legătură cu măreţia, eficienţa şi puterea sacrului. Faptul că se ţin cu mâinile goale (fără mănuşile rituale) arată sinceritatea inimilor, iar faptul că toţi stau în aceeaşi poziţie invocă valorile fraternităţii. De fapt, lanţul de unire poate fi considerat expresia superioară a dragostei fraterne, bazată pe iubirea nemaipomenită, invincibilă, copleşitoare şi pură a Creatorului, miezul lui catena aurea. Prin unire se formeaza astfel un singur trup care vibreaza si respira singular, în armonie deplină. La invocarea Marelui Arhitect, lanţul devine un cerc magic şi sacru unde forţa cosmică şi influenţa spirituală este transmisă către fiecare frate "încătuşat" (iată de ce frecvenţa lucrarilor in Atelier are o importanţă fundamentală, pentru a ne apropia şi mai mult). Lanţul de Unire este fără îndoială unul dintre cele mai semnificative părţi ale unui ritual masonic. Treptat în masonerie simbolul funiei a fost preluat în ritual , astfel “LANTUL UNIUNII” este constituit aşa cum spuneam , din masoni, care prin încrucişarea mâinilor, îsi dau mâinile astfel încât să se formeaza o înlănţuire de mâini incrucişate ce reprezintă chiar nodurile în forma de multiplu de XX. Trebuie ştiut ca această funie mai juca în trecut si un rol ajutator în trasarea construcţiei. Ucenicii învăţau primele reguli ale construcţiei trasând şi prin urmare utilizând aceasta funie cu acest scop. La fel , în masoneria speculativă, instrumentul in cauză serveşte simbolic la trasarea lucrărilor pe care în primele doua grade viitorul Maestru Mason învata noţiuniile de bază. In particular acest LANŢ AL UNIUNII ar mai pute fi numit si UNIUNEA DRAGOSTEI. Lanţul masonic de unire este deci, un ritual de relaţionare activă între toţi fraţii, executat prin unirea mâinilor tuturor participanţilor la lucrările unei loji (spre deosebire de frânghia cu noduri, cu care este adesea confundat, aceasta fiind o reprezentare statică). Lanţul de unire se formează petrecând braţele astfel : cel din dreapta peste braţul celui din stânga sa, fără mănuşi pe mâini, cu tălpile în echer; Venerabilul lojii îşi oferă primul mâinile (fără a le încrucişa). Scopul este de a face să circule între participanţi un curent aidoma unui flux magnetic, regulator de energie. Mâinile nu trebuie să fie înmănuşate tocmai pentru a optimiza contactul şi pentru a elimina piedicile de orice natură, ce ar putea afecta calitatea acestei preţioase comuniuni. Lanţul de unire este trăit de toţi fraţii prezenţi, fără deosebire. El se formează la iniţiativa a Venerabilului înainte de închiderea lucrărilor lojii şi este obligatoriu la admiterea unui nou ucenic. Deasemeni lanţul de unire se mai formează şi la transmiterea parolei de semestru. Pentru mason, lanţul de unire îndeplineşte dublul rol de pavăză şi de aparat de emisie-recepţie a influienţelor benefice. El simbolizează ceea ce ar trebui să fie pe pământ: o permanentă şi profundă frăţie între toţi oamenii. Acest lanţ îi uneşte deocamdată doar pe francmasoni dincolo de spaţiu şi timp.  umea aparenţelor ţine făpturile captive fizic, în vreme ce spiritele sunt libere dincolo de zidurile templului, libere de graniţe şi gata să plutească pe nesfârşitele mări. Mâinile înlănţuite, prinse în dependenţă reciprocă, statornicesc permanenţa fraternităţii ce ar trebui să domnească între toţi oamenii pe întreg pământul. Cuvântul lanţ exprimă şi noţiunea de a transmite. Prin gestul de a se prinde într-un lanţ de unire, fiecare mason devine o întrupare a ideii de transmitere, simbolizând viaţa şi energia creatoare care se perpetuează prin fiecare dintre efectele ei. Lanţul din persoane, alcătuit de bună voie, este o comunitate de suflet şi gândire. De fapt, toţi masonii din lume alcătuiesc în timp şi spaţiu una şi aceeaşi familie. Lanţul este format din iniţiaţi de bună voie şi constă din verigi însetate de Adevăr şi Lumină . În lanţul masonic de unire este îndeobşte admis că mâna dreaptă este cea care emite energii benefice, pe care le transmite mâinii stângi considerată ca receptoare, primind energia transmisă de Venerabil. Această energie se propagă prin fiecare verigă, incărcându-l pe fiecare participant cu un potenţial colectiv, cel al tuturor elementelor constitutive acelui lanţ. Lanţul de unire nu se poate limita la prezenţa fizică a participanţilor efectivi, forţa lui o include şi pe cea  tuturor iniţiaţilor vii, dar răspândiţi peste tot, ori a celor trecuţi la Orientul Etern, care i-au precedat. Idealul este ca, în acest gest, ritmul fiecăruia dintre participanţi să fie la unison, într-un spirit comun. Când Venerabilul adaugă propria sa trăire invocaţiei catre M.A.A.U., aceasta îmbracă o formă solemnă care se poate perpetuua în cunoştinţe , întipărită în fiecare, nu numai în incinta templului, ci şi dincolo de ea. Toate verigile lanţului sunt egale: Venerabilul ca şi lucrătorul sunt în acelaşi diapazon, indispensabil utili trăiniciei lanţului, fiecare în parte răspunzător de continuitatea acestuia. 

Am zis!


F.˙.  O.˙.L.˙.

20 dec. 2016

E vremea...


26 nov. 2016

O, brad frumos!

Sărbătorile de Iarnă se apropie cu paşi repezi şi în curând vom avea cu toţii prilejul de a ne aduna împreună în jurul bradului. Care sunt rădăcinile acestui obicei cu origini păgâne şi care este semnificaţia? Probabil răspunsul este înscris în istoria antică, prin celebrarea Saturnaliilor la Solstiţiul de Iarna-ziua nașterii zeilor, când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat de renașterea naturii, a lumii materiale. Bradul a simbolizat întotdeauna un "pom al vieţii", prin verdele său învingând moartea vegetaţiei din perioada sezonului rece.
Tradiţia creştină spune că pastorul reformator Martin Luther a fost cel care a decorat pe la 1500 un brad cu lumânări în ajunul Naşterii lui Iisus Nazarineanul.
O altă legendă din nordul Europei, care se potriveşte într-un fel ezoterismului nostru, spune că în vremuri foarte îndepărtate, cele trei virtuţi surori, Speranţa, Iubirea şi Credinţa, au pornit la drum, căutând copacul care să le reprezinte. Trebuia să fie înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, călătoarele au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit...

3 nov. 2016

Omul între absoluturi

Privind în adâncul sinelui, umanitatea se pierde în căutările sale dincolo de negurile timpului, fie imaginându-și originile în umbrele infinite ale creației, fie analizându-și pânzele cu care se înfășoară până la cea mai fină țesătură existențială și, parcurgând eonurile și distanțele dintre cel mai îndepărtat univers imaginat și până la sine și, apoi de la sine până la următorul univers imaginat, se poartă pe aripile minții alergând cu viteza gândului, între două mari și infinite ”necunoașteri”, mereu fiind nelămurită dacă vechile necunoașteri nu devin cumva noile necunoașteri și dacă tot ceea ce a descoperit nu este altceva decât ce așteaptă în viitor să fie redescoperit, adică vechile necunoașteri. Omul apare astfel singur în fața Sinelui cât și în fața Absolutului și, între aceste repere care depășesc valorile timpului și spațiului, încearcă să își poartă propriile lumini și umbre, fie călător prin propria imaginație, fie căutător în propriile vise. Cu toate acestea nu este debusolat, deoarece, chiar dacă existența sa se petrece între două infinituri și pare ciclică, direcțiile potențate de adâncuri și orizonturi, îi dau mereu motive să se miște, să creeze, să exploreze dinspre întunericul necunoașterii care a fost spre întunericul necunoașterii care vine sau poate invers, din întunericul necunoașterii care va veni spre întunericul necunoașterii care va să fi fost. Ceea e fascinant în acest moment este că nimic nu rămâne liniar. Absoluturile nu sunt numai înainte și după, ci sunt pretutindeni, în toate direcțiile și în fiecare secundă. În centrul lor este omul care nu aleargă luciferic între matrice și propria formă, ci caută motivat de scânteile care îi însemnează efemer calea alambicată a necunoscutului. În tot acest haos însă, unde dezordinea pare stăpâna infinitului, nimic nu se întâmplă aleatoriu. Întregul univers, de la cea mai mare formă și până la cel mai mic mod de exprimare, se încadrează în tipare și reguli obligatorii și se mișcă întotdeauna precis și exact în multitudinea infinită a necunoașterii. Părerile sunt de fapt certitudini, deși totul pare altfel. Aici umanitatea se găsește în pragul propriei sfâșieri, deoarece timpul și spațiu, care par că dau formă și existență, se năruiesc ca un castel de cărți la prima adiere a ideii multitudinii de dimensiuni în care și de care ar trebui să țină cont ceea ce numim uman, acel uman care se exprimă pe sine ca absolut și absolutul ca pe sine în acel illo tempore în care realizează că este doar o scânteie, un punct, o stare care poate să nu fie tot atât cât poate fi. Astfel privit universul uman este imaginea unei oglinzi în care ochiul minții cuprinde tot ceea ce se reflectă în ea și pe sine, dar acest tot este numai în oglindă. Pentru vederea umană numai reflecția oglinzii este întregul, pe când pentru om, fără oglindă întregul, totul nu există. Fără oglindă omul este singur. Toate culorile, razele și obiectele care apar la un loc în oglindă și sunt percepute astfel prin intermediul vederii sunt clipa, scânteia, forma lumii care nu ar fi dacă cineva nu ar privi, nu s-ar privi alături de ele și, mai ales, dacă nu ar avea unde să se privească, să se conștientizeze pe sine. Fără oglindă universul ar fi numai risipă de sine, de mult sine, multe cioburi de oglindă, înconjurate de întuneric în care nu are cine să se privească, unde nu are cine să dea sens mișcării. Un imens nemișcat, așa cum vechii greci concepeau divinitatea. Un absolut al absoluturilor. Toate aceste sunt pentru că omul este, iar omul este pentru că toate acestea sunt. Interdependența dintre privitor și privit dă sens formei. Forma este în imaginea din oglindă și prinde dimensiune datorită privirii. Privirea însă nu ar putea vedea dacă nu ar fi lumina, iar lumina este … un alt absolut. În toate există o rațiune care leagă cititorul acestor rânduri de acela care le-a scris, adică două absoluturi care nu se cunosc dar, între care și pentru care, acest mesaj, aceste rânduri au creat o imagine a unei idei întregi. Dacă unul dintre cele două absoluturi sau oricare alt absolut ar lipsi din ecuația aceasta, tot ce am scris ar fi ceva ca și cum nu s-ar fi scris, fără valoare și sens. Un alt posibil absolut din trecutul sau din viitorul, din adâncul sau din aproapele ființei umane.

Mircea N.˙.