Privind în adâncul sinelui, umanitatea se pierde în căutările sale
dincolo de negurile timpului, fie imaginându-și originile în umbrele infinite
ale creației, fie analizându-și pânzele cu care se înfășoară până la cea mai
fină țesătură existențială și, parcurgând eonurile și distanțele dintre cel mai
îndepărtat univers imaginat și până la sine și, apoi de la sine până la
următorul univers imaginat, se poartă pe aripile minții alergând cu viteza
gândului, între două mari și infinite ”necunoașteri”, mereu fiind nelămurită
dacă vechile necunoașteri nu devin cumva noile necunoașteri și dacă tot ceea ce
a descoperit nu este altceva decât ce așteaptă în viitor să fie redescoperit,
adică vechile necunoașteri. Omul apare astfel singur în fața Sinelui cât și în
fața Absolutului și, între aceste repere care depășesc valorile timpului și spațiului,
încearcă să își poartă propriile lumini și umbre, fie călător prin propria
imaginație, fie căutător în propriile vise. Cu toate acestea nu este debusolat,
deoarece, chiar dacă existența sa se petrece între două infinituri și pare
ciclică, direcțiile potențate de adâncuri și orizonturi, îi dau mereu motive să
se miște, să creeze, să exploreze dinspre întunericul necunoașterii care a fost
spre întunericul necunoașterii care vine sau poate invers, din întunericul
necunoașterii care va veni spre întunericul necunoașterii care va să fi fost. Ceea
e fascinant în acest moment este că nimic nu rămâne liniar. Absoluturile nu
sunt numai înainte și după, ci sunt pretutindeni, în toate direcțiile și în
fiecare secundă. În centrul lor este omul care nu aleargă luciferic între
matrice și propria formă, ci caută motivat de scânteile care îi însemnează
efemer calea alambicată a necunoscutului. În tot acest haos însă, unde
dezordinea pare stăpâna infinitului, nimic nu se întâmplă aleatoriu. Întregul
univers, de la cea mai mare formă și până la cel mai mic mod de exprimare, se
încadrează în tipare și reguli obligatorii și se mișcă întotdeauna precis și
exact în multitudinea infinită a necunoașterii. Părerile sunt de fapt
certitudini, deși totul pare altfel. Aici umanitatea se găsește în pragul
propriei sfâșieri, deoarece timpul și spațiu, care par că dau formă și existență,
se năruiesc ca un castel de cărți la prima adiere a ideii multitudinii de
dimensiuni în care și de care ar trebui să țină cont ceea ce numim uman, acel
uman care se exprimă pe sine ca absolut și absolutul ca pe sine în acel illo
tempore în care realizează că este doar o scânteie, un punct, o stare care
poate să nu fie tot atât cât poate fi. Astfel privit universul uman este
imaginea unei oglinzi în care ochiul minții cuprinde tot ceea ce se reflectă în
ea și pe sine, dar acest tot este numai în oglindă. Pentru vederea umană numai
reflecția oglinzii este întregul, pe când pentru om, fără oglindă întregul,
totul nu există. Fără oglindă omul este singur. Toate culorile, razele și
obiectele care apar la un loc în oglindă și sunt percepute astfel prin
intermediul vederii sunt clipa, scânteia, forma lumii care nu ar fi dacă cineva
nu ar privi, nu s-ar privi alături de ele și, mai ales, dacă nu ar avea unde să
se privească, să se conștientizeze pe sine. Fără oglindă universul ar fi numai
risipă de sine, de mult sine, multe cioburi de oglindă, înconjurate de
întuneric în care nu are cine să se privească, unde nu are cine să dea sens mișcării.
Un imens nemișcat, așa cum vechii greci concepeau divinitatea. Un absolut al
absoluturilor. Toate aceste sunt pentru că omul este, iar omul este pentru că
toate acestea sunt. Interdependența dintre privitor și privit dă sens formei.
Forma este în imaginea din oglindă și prinde dimensiune datorită privirii.
Privirea însă nu ar putea vedea dacă nu ar fi lumina, iar lumina este … un alt
absolut. În toate există o rațiune care leagă cititorul acestor rânduri de
acela care le-a scris, adică două absoluturi care nu se cunosc dar, între care și
pentru care, acest mesaj, aceste rânduri au creat o imagine a unei idei
întregi. Dacă unul dintre cele două absoluturi sau oricare alt absolut ar lipsi
din ecuația aceasta, tot ce am scris ar fi ceva ca și cum nu s-ar fi scris,
fără valoare și sens. Un alt posibil absolut din trecutul sau din viitorul, din
adâncul sau din aproapele ființei umane.
Mircea N.˙.
