Dragii mei Frați,
Primul verset din «Psalmul 133»
al lui David spune: “Iată ce bine şi ce plăcut este când fraţii locuiesc
împreună în armonie!”… un scurt, dar frumos poem profetic ce preamăreşte bucuria
curată a unirii frăţeşti, inspirând generații la rând. Poate zugrăvi chiar atmosfera
luminoasă din sânul acestei Respectabile Loji, unde noi ne adunăm cu exactitate
şi constanţă pentru
a ţine ritual. Fiecare după puterile sale, ne unim într-o lucrare colectivă ceea
ce face ca iubirea fraternă să devină aproape palpabilă. Este conturul perfect
al unei micro-societăţi conduse de acelaşi Ideal, în care ar trebui să domnească
Pacea şi Armonia.
Iubirea de Fraţi înseamnă că
fiecare dintre noi, pe măsură ce ne descoperim ascunse propriile deformări, vom
căuta să le netezim cât mai repede. Iubirea de Fraţi înseamnă că, dacă unii au
particularităţi specifice de dezvoltare, discordante faţă de ideile şi
sentimentele noastre, îi vom îndrăgi şi-i
vom sprijini cu bucurie, pentru că noi i-am ales. Să
fie posibilă unitatea în diversitate? Celebrarea primului nostru deceniu de
activitate stă mărturie că acest deziderat este realizabil. În detrimentul multiplelor
controverse exterioare, aici ne adunăm eforturile pentru a construi un Edificiu
măreț, piatră cu piatră. Nu viețuim sub aceeaşi Boltă înstelată ca să ridicăm
între noi ziduri reci și urâte, pervertindu-ne viitorul... Şi uite că am atins
o vârstă frumoasă: simbol al absolutului, numărul «10» este un număr complet și
perfect, dominat de responsabilitate și împlinire!
Inițierea masonică reprezintă un
angajament de onoare pe care îl luăm în primul rând față de noi înșine dar și
față de cei cu care avem legături fraterne, atât în interiorul Atelierului, cât
și în exteriorul acestuia. Să ne demonstrăm Ucenicia prin acest angajament
esențial, căci este simbolul Speranței de mai bine pe care noi îl arătăm
Umanității. Inițierea masonică este, fără doar și poate, un drum dificil care
ne angajează cu o normă întreagă…
Ca să rămânem în acelaşi registru,
o interogare biblică din «Cartea Facerii» sună cam așa: „Unde este fratele
tău?”… La ceas aniversar, oare cum ne privim în oglindă, cu privirea lui Cain
sau cu cea a lui Abel? De răspunsul nostru depinde cum vom ştii să ne recunoaştem
şi să ne preţuim în sânul Familiei Scoţiene, fără a ne abate inima spre înfrăţiri
străine, care nu ne împărtăşesc valorile.
Deşi gândurile de întâietate ne
ispitesc perpetuu, să nu uităm că aici suntem doar ceea ce Fraţii ne recunosc
şi nu ceea ce vrem noi să fim. Privind atent într-o oglindă, netedă și lucioasă,
fiecare va desluşi trăsături hidoase ale unui Cain. Fraternitatea ar trebui să
ne apropie, dar noi suferim cronic de o misterioasă dezbinare lăuntrică, poate specifică
naturii umane. Cain și Abel nu simbolizează rudenia de sânge, ci o legatură sângeroasă
iar ura bolnavicioasă a Fratelui, generată de invidia egalitară sau de obsesia permanentă
a comparației, se metamorfozează în felurite chipuri cu minţile pipernicite, chiar
şi aici, pe Coloanele Templului.
Calea spre Virtute este asemeni
unei scări interioare, înălțând, puțin câte puțin, pe Omul virtuos și înțelept.
Dar, cei ce-i urcă treptele prea repede pot fi cuprinși de rău de altitudine şi
de aceea trebuie întăriți pe parcurs… Să rămânem fideli dedicării noastre atunci
când devotamentului faţă Ordin ne este pus la încercare, căci niciun rău nu
îndreaptă un altul, nicio răzbunare nu dă satisfacţie nedreptăţii, niciun
resentiment nu face bine inimii, nicio interiorizare nu apropie, ba din contră!
Mărturisesc că secvenţa iniţiatică
din Lanţul de Unire în care m-am găsit deodată în fața oglinzii a fost un
moment de uimire iar teatralitatea ceremoniei m-a făcut să privesc o clipă în
jurul meu și să zâmbesc discret. Uneori, stau şi mă întreb dacă în loc «să merg
mai departe» n-ar fi trebuit «să merg în altă parte»… pentru că nici nu mai
ştiu ce-am făcut, m-am uitat fix la oglindă sau „în oglindă”? După ani, realizez
că oglinda, străvechi atribut al civilizației umane, rămâne acelaşi „ochi
străin” prin care căutăm adevărul despre noi.
Omul este asemeni Sf. Apostol
Toma (Geamănul), căruia i se atribuie apelativul peiorativ de „Necredinciosul”,
cel reprezentat cu o riglă şi un echer în mâna şi care socoteşte doar ce vede
pentru a (se) putea construi, imaginea generică a scepticului care refuză să
creadă fără o experiență personală. Trăind un permanent şi dramatic conflict
interior, avem nevoie de o explicație rațională a lucrurilor care ne
înconjoară. Imaginea propusă de oglindă este logica care ne aduce într-o nouă
dimensiune a ființei, evoluând treptat de la respingere la reflexie.
Intrăm în relație cu Fratele de
lângă noi pentru a ajunge la Sine: întotdeauna ne e mai ușor să privim în jur
decât înlăuntru și căutăm alți ochi care să ne reflecte privirea. Dacă reușim
să conștientizăm invizibilul și să ne apropiem de Adevăr, ajungem să fim mai toleranți,
realizând că toți ceilalți nu sunt decât diversele noastre faţete pe care le-am
tăinuit. Căutăm iluzoriu perfecţiunea dar ramânem imperfecţi, căci altfel nu am
mai avea nevoie unii de alţii. Existăm în polaritate, în diversitate, în
contradicţii şi în relaţii. Devenim o oglindă în care se reflecta ceilalţi așa
cum ceilalţi sunt o oglindă în care ne reflectam la rândul nostru, ca o memorie
colectivă ce ne strânge laolaltă.
Din dorinţa „de a scoate paiul”
din ochiul altuia cu ipocrizie, ne-am uitat obiceiul: prin unitatea desăvârşită
a Ritului, să ne acordăm responsabilitatea de a ne privi şi trata aşa cum am
vrea să o facă ceilalţi, fără a mai da vina cu înverşunare pe oglindă. Căci oglinda
separă discret razele Luminii ca să ne arate drumul şi ne ajută să identificăm
asperităţile care au nevoie de şlefuire. Să o folosim deci cu încredere, chiar
şi atunci când ne urăm cordial LA MULŢI ANI!
Mai am multe de învăţat în ceea ce
priveşte asocierile, dar închei aici intervenţia mea, poate nepotrivită într-un
cadru festiv, dorind tuturor «ca fratele să ne fie oglindă!». Aşa vom descoperi
cât de trainică este dorita noastră Fraternitate…
Am zis!
Florian N.˙.
