Ca trăsătură
fundamentală,masoneria poate fi numită instituție, numai dacă își recunoaște și
îi sunt unanim recunoscute legitimitatea sa istorică, adică originile sale
reale. Ne aflăm pe un teren mlăștinos și totodată primejdios, deoarece, până
azi, măcar din punct de vedere cantitativ, căutările și afirmațiile istoricilor
nu sunt clare nici în ceea ce privește metoda, nici strășnicia lucrărilor care
voiesc a justifica verticalitatea și autenticitatea istorică a masoneriei. O instituție cum este masoneria,
care face din transmitere o problemă centrală și una din condițiile esențiale
ale legitimității sale, nu poate ocoli chestiunea originilor sale istorice.
Este un domeniu delicat și în egală măsură disputat, până în prezent
precumpănind, cel puțin cantitativ, tezele susținute de istorici care nu
excelau nici în privința metodei, nici a rigorii. Tezele preluate necritic,
perpetuarea unor afirmații greu de dovedit, citarea acelorași surse și citarea
reciprocă între autori deficitari la capitolul discernământ au creat un halou
de legendă în jurul masoneriei, mult mai ușor de acceptat de cei puțin deprinși
cu exercițiul critic. Nu este un secret că legenda, mitul se răspândesc şi
capătă „credibilitate” mai ușor decât cercetarea istorică făcută cu acribie, cu
dorința de a îndepărta orice urmă care ar putea întreține confuzia și
neclaritatea. Apropierea celebrării a trei
veacuri de existență a masoneriei va stârni un nou val de lucrări, va
redeschide mai vechile dispute și controverse în încercarea de a-i găsi urmele,
rădăcinile într-un trecut cât mai îndepărtat şi cât mai greu de descifrat.
Dacădespre începuturile masoneriei şi despre simbolismul şi dimensiunea sa
inițiaticăs-a scris relativ mult, şi vorbim aici despre lucrări temeinice
întemeiate pe adevărul istoric şi pe rigoarea cercetării simbolice dincolo de
fantasme, s-a scris mai puţin despre fenomenele care au însoţit masoneria în
primul său secol de existenţă, care a fost secolul Luminilor, Iluminismul fiind
una din marile mişcări intelectuale europene.
„Ca mişcare, afirmă Dena Goodman,
francmasoneria poate da loc la multe interpretări, dar este sigur că loja era
instituţia de sociabilitate cea mai populară în Europa secolului al XVIII-lea.
Istoricii au reconstituit progresul său din Anglia către Spania, Ţările de Jos,
Belgia şi Franţa, apoi spre nord şi est prin oraşele italiene şi germane. Ea
ajunge până la Praga, Varşovia şi Sankt-Petresburg în est; până în Danemarca şi
Suedia în nord. Ea trece Atlanticul pentru a ajunge în coloniile engleze,
franceze şi spaniole. Membrii săi proveneau în toate păturile vieţii urbane:
artizani, nobili, oameni de litere, oameni ai legii, comercianţi şi alţi
reprezentanţi ai elitei urbane ştiutoare de carte. Cei care aderau la o lojă,ca
şi cei frecventau saloane şi cabinete de lectură, lăsau la intrare propriul
statut social şi politic pentru a participa la o sociabilitate fondată pe un
nou ansamblu de reguli şi raporturi calificate ca „democratice” de anumiţi
istorici. În sânul lojii, fraţii învaţă să folosească un limbaj unde
predominăconceptele de „lumină”, „dreptate”, „libertate”, „egalitate”, şi mai
ales„fraternitate”; citatul este din articolul consacrat termenului
„sociabilitate”,din lucrarea Lumea luminilor. Sociabilitatea secolului al
XVIII-lea a cunoscut mai multe forme de manifestare, şi deşi nu aceasta este
tema noastră, vom aminti câteva dintre ele pentru a avea percepţia asupra
orizontului cultural, intelectual şi social în care s-a afirmat masoneria.
Aminteam de sălile de lectură unde cititorii puteau să se înscrie pentru trei
luni, pentru şase sau 12 luni; ele nu promovau direct un gen de interacţiune
socială, dar îşi deschideau porţile către publicul larg, cultivat,
înscriindu-se în sfera discursului comun al Luminilor. Tot atunci prinde
conturşi se răspândește un ideal de urbanitate şi politeţe, un foarte popular
periodic londonez, The Spectator, afirmând că dacă Socrate a coborât filosofia
din cer pentru a locui printre oameni, editorii se vor ambiţiona să scoatăfilosofia
din cabinete şi biblioteci, din şcoli şi colegii, pentru a o aduce în cluburi
şi alte adunări informale. În secolul al XVIII-lea instituţiile de
sociabilitate luminată proliferau în întreaga Europă şi în coloniile din Lumea
Nouă. Scrierile filosofilor şi gânditorilor politici îndemnau la crearea unei
Republici a Literelor cosmopolită, în sensul frumos al termenului; era epoca în
care tineri, uneori de condiție modestă, dar fiind instruiți şi având energia
pentru a depăşi formele tradiţionale ale gândirii şi sociabilității,
înrădăcinate în familie, corporație, parohie, puteau crea locuri de întâlnire
inspirate de valorile de reciprocitate şi de schimb, caracteristice Republicii
luminate a Literelor, să difuzeze cunoştinţe, să facă din idealurile abstracte
precum raţiunea, egalitatea şi autonomia, dificil de atins, idealuri concrete,
într-un cuvânt să amelioreze societatea.
Printre noile forme de
comportament social care deveneau parte integrantă a culturii luminate,
masoneria era cea mai dificil de înţeles. Societăţi ritualizate ataşate
ierarhiilor, lojile secolului al XVIII-lea evocau constant virtuţile şi
meritele civice, egalitatea între oameni, necesitatea apropierii de filosofieşi
de cultura Luminilor. Masoneria speculativă se naşte şi se răspândește în
Europa în contextul a ceea ce Paul Hazard numea Criza conştiinţei europene care
a marcat sfârșitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea.
Miturile şi povestirile fundării sale pun accent pe redeschiderea şantierului,
pe construcţia Templului lui Solomon, simbol al armoniei regăsite între oameni.
Pierderea sensului, cuvântul pierdut, imposibilitatea de a comunica şi de a
transmite cunoaşterea sunt câteva din ideile care animă noua instituție; o
dovedesc legenda lui Hiram, căutările mitice, urmele Artei Regale. Când
hybris-ul, prin care vechii greci înţelegeau lipsa de măsură, a precipitat
căderea Templului, a separat muncitorii care nu mai puteau să comunice şi să se
pună de acord, lucrătorii Artei Regale voiau săînalţe un nou Templu, unii
vedeau un nou Babel, dar unul al concordiei, al armoniei, în care comunicarea
între fraţi să fie restaurată printr-un „limbaj al semnelor”, semne şi atingeri
care permit masonilor să se recunoască drept fraţi. În contextul începutului de secol
XVIII, propunerea de a opta pentru cel mai mic denominator religios sau
spiritual comun, Marele Arhitect al Universului, era de o nobilă modernitate;
sigur el nu putea înşela vigilenţa cercurilor ecleziastice sau ale
detractorilor masoneriei. Şi cele două bule papale de excomunicare mergeau în
aceeaşi direcţie: nu era acceptată ideea că o adunare poate reuni oameni din
diverse ţări, având convingeri religioase diferite. Referinţa la Marele
Arhitect al Universului, sub auspiciile şi în gloria căruia lucrează masonii,
este o formulă suplă care permite o gamă de interpretări, care se poate adecva
tuturor confesiunilor, deşi mai toţi comentatorii afirmă că majoritatea
masonilor identifică Marele Arhitect al Universului cu Dumnezeul creştinilor.
Societatea europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea avea anumite
aşteptări, iar masoneria răspundea acestor aşteptări ale elitei europene şi
făcea din Templu un laborator. Avântul gradelor masonice de esenţă creştină şi
cavalerească va crea şi spaţiul unui dialog interconfesional. Cadrul propus în
lojă este cel al evitării oricărei provocări, este cadrul uceniciei asupra
diferenţelor şi respectării lor, fără a renunţa la propriile valori.
Semnificative în acest sens sunt demersurile lui Joseph de Maistre, „un conte
sub acacia”, cum îl numea savantul Gilbert Durand; Joseph de Maistre pleda
pentru atenuarea sensibilităţilor şi pentru apropiere, la acea vreme principala
dispută fiind între catolici şi protestanţi. Erau primii paşi care arătau
cămasoneria era nu numai un laborator în care membrii se recunoşteau ca alter
egoşi se percepeau ca fraţi, era şi un observator al mizelor secolului
Luminilorşi al liniilor de forţă şi de fractură care îl traversau. Secolul Luminilor a fost
caracterizat ca unul al dezvoltării fără precedent a culturii mobilităţii şi
călătoriei, fie ea de agrement, de negoţ, călătorii diplomatice, căutarea
urmelor arheologice, rătăcirea aventurierilor sau călătoria filosofică. În
câmpul sociabilităţii loja masonică se afirmă ca o micro-societate unde pot fi
experimentate noi raporturi sociale, noi moduri de organizare. Masoneria a fost
poziţionată de cei dinafară în marginea spaţiului profan, poate şi pentru căera
în opoziţie radicală cu acesta: ea opunea haosului profan ordinea
spaţiului-timp fraternal, individualismului care fragilizează şi destramă îi
opunea legătura socială de un nou tip. Trimisă în noaptea societăţilor secrete
în vreme ce ea reunea fii luminii, tolerată mai curând decât
recunoscută,masoneria a lucrat în tăcere afirmându-se ca o şcoală a virtuţilor.
Într-un secol în care formele de sociabilitate caută să obţină o recunoaștere
publică,Ordinul masonic revendica excelenţa socială şi morală, propunând o
fraternitate universală într-un spaţiu cu geometrie şi geografie variabile. Arta
Regalătrebuie să reunească fraţi, reprezentanţi demni ai diverselor pături
sociale, dar prin aceasta nu s-a urmărit niciodată deschiderea prea largă a
porţilor templului, în așa fel încât confreria să se bucure de respect. Sunt
mărturii căîn primele decenii, în cazul în care membrii lojii considerau că
dacă accesul unui profan, devenit de acum frate, nu a fost o alegere tocmai
potrivită, acela nu ajungea maestru.
Într-un secol marcat de revoluţii
sociale şi politice, de schimbări violente, s-a afirmat o nouă instituţie cu
valenţe iniţiatice, care propunea un nou model de convivialitate, de
sociabilitate, de comuniune, de toleranţă. Au apărut laboratoare în care
comunitatea fraternă elabora ordinea pornind de la haos, concordia şi armonia
raporturilor fraterne în opoziţie cu antagonismele care sfâșiau lumea
profană.Părinţii fondatori ai masoneriei i-au căutat un trecut mitic, iar când
nu l-au găsit l-au „inventat”, în sensul frumos al cuvântului; ne-au lăsat însă
câteva mituri fondatoare, şi este suficient să amintim legenda lui Hiram,
construcţiaşi reconstrucția Templului lui Solomon, care fac liantul universal
al masoneriei create acum aproape 300 de ani. Ne-au lăsat, pentru a relua o
frumoasăformulare aparținând celui amintit deja, Joseph de Maistre, „un paşaport
pentru lumină” care să definească apartenenţa la Republica universală a
francmasonilor. Dar tot ei ne-au dat şi înţelesul profund al masoneriei: un
sistem particular de morală, învăluit de alegorie şi ilustrat de simboluri!
F.˙. Mircea N.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu