”Răsfoind”
aleatoriu site-urile masonice franceze, am descoperit o dimensiune masonică
căreia cred că ar trebui să îi acordăm o atenție aparte, cu cât mai mult dacă ținem
cont de varietatea interpretărilor ei de-a lungul istoriei masoneriei și anume:
spiritualitatea. Țin să evidențiez că în geografia simbolică a masoneriei,
spiritualitatea este o temă delicată, deoarece pe cât este de generoasă, pe
atât este de dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege
şi doctrina religioasă.
Aici
punctele de vedere masonice sunt departe de a fi unitare; încă se mai discută
despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, în secolul al
XIX unii masoni au mers până la eliminarea invocării sale şi până la excluderea
Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai
masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa
credinţei în Divinitate şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în
loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de
toleranţă au generat confuzia în care se află masoneria la un an înainte de
aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei.
În
masoneria franceză despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat găsim afirmații care
susțin că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau
ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutând să conjuge cele două demersuri
aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze
transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primară.
Să
ne reamintim că masoneria a apărut la sfârşitul Renaşterii şi s-a afirmat în
plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul
„Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la
referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei
iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un
Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi
Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al
Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent
şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne
o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a
Principiului Creator.
Dincolo
de dezacordul între marile loji franceze, între rituri, nici în familia
scoţiană nu există unanimitate. Se preferă a se discuta despre misterul
Creaţiei: „Noi participăm la acest mister ca fiinţe vii. Este suficient să
spunem că Marele Arhitect al Universului este acest mister şi că acest mister
ne cheamă să-l recunoaştem, aşa cum ne cheamă la sine pentru a cunoaşte
frumuseţea creaţiei.” Dar simpla invocare a Marelui Arhitect al Universului şi
prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor nu sunt garanţiile unei ascensiuni
spirituale, ale unui demers individual, interior, de căutare, de descifrare, de
confruntare. Accesul la spiritualitate se face prin ridicarea bandoului, mai
departe sunt paşii ucenicului pentru a integra şi participa cu fidelitate şi
perseverenţă la un fenomen spiritual.
Director
Corului de Copii de la Opera din Paris de 23 de ani, Francis Bardot, care a
dezvoltat tehnica vocala pentru copii și oferă cursuri de masterat pe acest
subiect de la Universitatea din Los Angeles și Conservatorul Național de la
Beijing într-un text interesant, despre neoplatonism şi spiritualitate, evidenția
că dacă neoplatonismul este acea fascinantă şcoală filosofică născută din
dialogul platonician Parmenide şi afirmată într-o perioadă ce începe cu Plotin
şi se încheie cu Damascius, între secolele III-VI d. Hr., pentru definirea
spiritualităţii autorul face un excurs oprindu-se asupra concepţiei avansate de
Marie-Magdeleine Davy - specialistă în teologia medievală și misticism, cu un
doctorat în teologie protestantă și altul în filozofie, autoarea a patruzeci de
cărți și sute de articole - care afirmă că religiile fabrică
un Dumnezeu în numele căruia judecă, excomunică,
aprinde ruguri, nu recunoaşte lumea inteligibilului pur şi lumea intermediară
situată între inteligibil şi lumea sensibilă. Religia spiritului aparţine
oamenilor celei de a Opta zi, care simbolizează învierea, când creatul trece în
necreat, or numai privirea lăuntrică este capabilă de o astfel de viziune;
religia spiritului este ilustrată de profeţi, mistici, vizionari, înţelepţi,
poeţi, de oameni de lumină care prezidează experienţa căii divine.
Închiderea
Şcolii din Atena de împăratul Iustinian nu a însemnat şi sfârşitul ei, parte
din filosofi exilându-se în Iran, alţii pe alte meleaguri, influenţele
neoplatonismului atenian regăsindu-se în cabală, sufism şi platonism creştin,
iar mai târziu în scrierile unor Nicolaus Cusanus, Meister Eckhart, Dante, Pico
della Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno. Neoplatonismul este singura
filosofie care admite din capul locului incapacitatea limbajului de a cuprinde
conceptul său esenţial, Unul, preferând astfel să fie mai aproape de mistică
decât de rigoarea conceptuală, făcând astfel din filosofie un exerciţiu
spiritual. În Tratatul 9, Plotin prezintă pentru prima dată triada ierarhică
Binele, Frumosul și Sufletul; în a doua parte a Tratatului el prezintă ascensiunea
de la corp la suflet, de la suflet la Intelect, de la Intelect la Unul. De aici
decurg ipostazele Principiului: Unul inefabil, noesis-intuiţia inteligibilă,
raţiunea discursivă, imaginaţia. Plotin a avut intuiţia de a sublinia vocaţia
fiecărui suflet de a-şi cunoaşte provenienţa divină. Pentru Francis Bardot,
Spirit, Suflet, Corp corespund Înţelepciunii, Frumuseţii şi Forţei, întreg
parcursul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat fiind o viaţă pentru a făuri un
suflet.
Jean-François
Pluviaud, francmason în Grande Loge de France de 30 de ani, redactor-șef
adjunct al revistei Puncte inițiatice de vedere, în care a scris numeroase
articole, constată că în numele spiritualităţii - unul dintre cele mai
importante cuvinte - s-a folosit un număr mare de alte cuvinte, tocmai pentru
că există numeroase percepţii ale acestui cuvânt; stricto sensu înseamnă tot
ceea ce nu ţine de materialitate, dar de aici se ajunge repede la credinţa
într-o forţă superioară, într-o divinitate, de aceea, în sens larg,
spiritualitatea este inseparabilă de divin, cei mai mulţi plasând înţelesul
termenului aproape de scaru, apărând astfel trei faţete ale aceluiaşi fenomen:
spiritualitate, divin şi sacru. În opinia autorului, gândirea filosofică,
descoperirile ştiinţifice, cunoaşterea culturii orientale şi extrem-orientale
au modificat percepţia oamenilor asupra spiritualităţii: „După percepţia pe
care o am, spiritualitatea nu este imuabilă, ea este vie, ea nu este în afara
umanului, este deci perfect natural ca ea să evolueze cu gândirea umană.”
Spiritualitatea tradiţională se baza pe un demers egoist în care veşnicia era
dobândită individual, „nu se intră în paradis în grup ţinându-se de mână”;
masoneria nu propune un proiect cosmogonic, vorbeşte despre om şi doar despre
viaţa sa terestră. Îi consideră specificitatea ca premisă a perfectibilităţii
sale; iniţierea este primul pas al depăşirii propriilor limite, iar această
căutare este parte a spiritualităţii masonice.
Jean-Jacques
Zambrowski, consultant economic al Ministerului francez al sănătății și
director educativ al Universității Paris Descartes, ne propune o altă
perspectivă asupra spiritualităţii: căutarea sensului, a speranţei sau a
eliberării, recunoscînd că în cultura noastră iudeo-creştină spiritualitatea
este deseori confundată cu religia, cu credinţa. În apărarea idealului său de
spiritualitate laică, el invocă doi filosofi din secolul al XX-lea, Vladimir
Jankelevitch şi Frédéric Lenoir, care susţin că omul, dincolo de faptul că este
sau nu este religios, se întreabă dacă existenţa sa are un sens, dacă există
mai multe nivele de realitate. Despre o spiritualitate fără Dumnezeu, fără
dogme, fără Biserică vorbea şi contemporanul André Comte-Sponville, pe care
Michel Meyer, filosof belgian, director al Revistei internaționale de filosofie,
îl consideră ”cel mai mare filosof francez după Sartre”. André Comte-Sponville
definea spiritualitatea ca o luare la cunoştinţă a tuturor posibilităţilor
spiritului, o postură filosofică prea fundamentală pentru a fi abandonată
integriştilor.
Marele
Cancelar din Trecutul Apropiat al Marii Loji a Franţei, Jean-Jacques Zambrowski
este un apărător al laicităţii ca opţiune etică şi filosofică, o laicitate care
merge mână-n mână cu libertatea, egalitatea, fraternitatea, este un partizan al
respectării libertăţii credinţei, un opozant al fundamentalismelor,
discriminării şi totalitarismelor: „Francmasoneria de Rit Scoţian Antic şi
Acceptat, lucrând Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, respectă şi
încurajează libertatea fiecăruia din membrii săi şi dă acestui principiu
dimensiunea care corespunde propriilor convingeri metafizice sau spirituale.”
În
articolul său, „Spiritualitate şi sacru”, Joel Chevreau, absolvent și acum
profesor la Université François-Rabelais, invocă scrierile unor gânditori
precum Hegel, Mircea Eliade, Marie-Magdelaine Davy, Rudolf Otto, Paul Ricoeur
în încercarea de a arăta că iniţierea, deşi îl apropie de lumea spiritualităţii
pe mason în plan personal, îl lasă ca om printre profani, îl deschide către o
conversiune existenţială, către descoperirea unei dimensiuni care îl apropie de
natura spirituală a fiinţei sale profunde, pentru că dincolo de ţări şi epoci
există un fond al sufletului, care, după spusa lui Plotin, este prezent pentru
cel care poate să-l atingă, absent pentru cel incapabil. Principiul de ordin
superior, de ordin simbolic, spiritual trebuie restaurat aici, pe pământ,
astfel încât spiritualizarea să provoace transcendenţa în interiorul umanităţii
pentru a ajunge la grandoarea umană, la înţelegerea unităţii genului uman ca
aparţinînd Marelui Tot. „Decadenţa spiritului nu poate fi învingătoare dacă cei
care au credinţă, credinţa în virtuţile care înalţă omul la adevărata sa
dimensiune, folosesc ansamblul armelor al căror titular pentru a asigura
descendenţa spirituală şi iniţiatică care se impune pentru că propriu
iniţiatului este să fie veriga indispensabilă între om şi divin”, scrie Joel
Chevreau.
Analizând
sporadic câteva articole ale acestor gânditori contemporani francezi
referitoare la spiritualitate, am înțeles că ele se vor a fi mărturii a
dorinţelor autorilor lor de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale
asupra unor teme ca spiritualitate, dar și sacru sau laicitate, teme care
suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămână câmp
de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice,
fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atât mai mult
cu cât lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor. Într-o stare de
alertă a conştiinţei, în raport cu sine şi cu alţii, într-un constant respect
al unicităţii şi al multiplicităţii, cei care cred în perfectibilitatea omului,
în continua sa ascensiune, pot servi un ideal şi o speranţă: instaurarea unei
ordini armonioase.
Am
zis!
Bacchus
din Teba
