Datorită
acestei destinderi generale, care se comportă ca o dezvoltare din sine spre
exterior a Întregului și care face ca din particule infinit de mici să se nască
spații infinit de mari, această inconstantă dar permanentă cădere în sinele
incognoscibil, ca într-un neimaginabil deșert al dorințelor, descoperim starea
de cunoaștere, de căutare sau de vis care, indiferent cum s-ar numi, crează
negreșit minții umane starea și sentimentul de libertate.
De-a
lungul istoriei culturii și civilizației umane această libertate s-a prezentat
fie ciclic, urmând un calendar lunar sau solar, motivat de raportul spiritului
uman în relația sa cu natura fizică și cea spirituală, fie liniar, care
este o dimensiune a timpului pur filosofic și care a apărut odată cu
reanalizarea ființei umane în raport cu universul conceput ca protector și
beneficiar al întregii activități umane. Este vorba de mutarea gândirii umane
care punea inițial accentul pe natură ca fiind primul scop al existenței, la
punerea accentului pe om ca rost și ideal fundamental al existenței. Mai
concret timpul infinit, cu toate cele trei etape ale sale: trecut, prezent și
viitor, desacralizează Natura și sacralizează omul. În timpul ciclic, în care
Natura și raportarea la tot ce înseamnă manifestare a ei, reprezenta Universul
care renaște din sine și în care totul se dezvoltă și se disipă pentru a
reînvia dintr-o continuă consumare, în toată această buclă omul nu este altceva
decât o varietate fără identitate care încearcă să se raporteze pe cât este
posibil între forțele imuabile ale ale datului determinant, adică a Timpului
rege.
Descoperirea
timpului liniar a făcut posibil ca Timpul rege să fie înlocuit de Omul rege. Nu
s-a renunțat la Natură și nici la înțelegerea ei ca manifestare ciclică, căci
și acesteia i s-a dat o valoare mai mare, deoarece numai prin evoluțiile ei a
luat naștere punctul central din care și prin care timpul liniar, timpului
Omului rege a prins viață, a început să existe ca punct primus. Numai printr-un
sacrificiu repetabil, care se îndeplinește în momente bine calculate, este
posibilă nașterea timpului irepetabil, fundamental, timp a cărui
incomensurabilitate este alcătuit dintr-un infinit de momente perfecte ale
ciclicității naturii. Astfel se poate înțelege ridicarea omului de la starea de
manifestare anonimă în cadrul Naturii la calitatea de fiu al Naturii precum și
continua dezvoltare a gândirii umane prin sine în descătușarea eliberatoarea a
forțelor incalculabile a Universului. Acum omul nu este numai unul dintre cei
care invocă forțele Naturii pentru a-i fi favorabile, acum el este cel care
poate controla și chiar stăpâni Natura. Îi este Fiu, este din sângele Ei, este
urmașul și moștenitorul ei, ca atare o poate și supune. Natura, ca mamă care
i-a dat naștere, este păstrătoarea tuturor cheilor creației, însă de acum nu ea
va mai hotărî cum trebuie folosite aceste chei. Odată cu ridicarea Fiului
omului Natura ca parte feminină trebuie să se conformeze voinței masculine.
Să-l urmeze, să-l susțină, să-l vindece și să-l hrănească. Matriarhatul se
stinge odată cu timpul ciclic al ideilor religioase, al luptătorului, al
agricultorului, al crescătorului de animale, al migrațiilor și răsar zorii
patriarhatului în care timpul liniar este amprenta gândirii bărbatului, al
polisului, al legii, al gândirii și frumosului. Pare a se naște o eră de
trecere în care se împletesc vechile tradiții și credințe matriarhale cu noile
și neînțelesele moduri de gândire patriarhale. În realitate este un pas mare
către un dihotomism existențial al speciei umane.
Trecerea
de la timpul ciclic la timpul liniar și mutarea principalelor valori
existențiale de la Natură la om arată clar că nu am depășit timpurile mitice
ale creației, ci că numai este vorba de o evoluție în plină desfășurare în care
tot ceea ce se întâmplă suportă explicația unei expansiuni și transformări din
ce în ce mai accelerate, mișcare cu care omul trebuie să țină ritmul pentru a
nu se risipi, pentru a nu se disipa.
Îngenuncherea
Regelui Timp și urcarea pe tronul slavei acestuia de către om este însă numai o
luptă pe care de data aceasta a câștigat-o omul. În războiul acesta, odată
încoronat, omul are de purtat lupte și mai dificile. Pentru a-și păstra
statutul Omul va trebui să devină un bun strateg în veacurile care alcătuiesc
eonurile timpului. Omul va trebui să învețe să se autodepășească continuu, să
se adapteze și să își perfecționeze gândirea potrivit noilor provocări pe care
geografia universului i le descoperă și apoi să învețe să apere ceea ce a
cucerit pentru a nu lăsa în urma sa ruina și uitarea.
Prima
etapă pe care o are de escaladat este aceea de fi pregătit pentru vremea în
care Universul se va opri din propria sa expansiune. Acest imperiu
inimaginabil, al cărui hotare nimeni nu le cunoaște și nu le-a văzut vreodată,
și care încă cucerește spații acolo unde noi nici cu gândul nu putem ajunge,
cândva va ajunge la limită. Atunci va începe pentru El perioada de glorie. Tot
ce a adunat, adună și va mai aduna, când se va opri din cucerit Universul va
începe să se bucure de aceste comori. Atunci timpul ciclic și timpul liniar,
Natura și Omul, vor trebui să își descopere alt mod de raportare la formele de
exprimare ale Universului.
Dacă
prin Timpul ciclic omul își regăsea mereu sursa izvorului pentru a reporni drumul
epopeic al existenței sale și dacă acum a lăsat demult în urmă izvorul din care
a plecat și se află navigând mitic pe apele care îl duc spre marea nesfârșită,
adică în timpul liniar care are izvorul ca sursă, ca trecut, albia ca prezentul
în care se manifestă, care îl poartă printre și peste valurile existenței, când
mai învolburat, când mai liniștit până acolo unde va fi viitorul, la gurile de
vărsare, adică în infinita supă primordială, atunci când sfârșitul va deveni
definitiv pentru ambele moduri de interpretare a ceea ce numim existență
temporală, dacă la sfârșitul acesteia Omul nu va afla cum să se raporteze noii
dimensiuni, poate fără nici un fel de Timp, cu certitudine că va trebui să
evolueze într-o altă formă de viață. Aici, termenul ”evoluție” nu are un
înțeles științific ci strict de transformare a timpului din valoare simbolică
cum este în prezent, într-o valoare reală, palpabilă, vie prin care realitatea
umană să se poată mișca în toată integritatea sa.
În
momentul de față despre o astfel de realitate ne vorbesc toate credințele
fundamentale ale umanității, care sunt pline de explicații amănunțite despre o
lume care va urma actualei realități. Ideea fundamentală este rezumată în
existența exprimată alegoric a unei ”a opta zi”. Dincolo de diferențele de
interpretare, faptul că această dimensiune de dincolo de orice exprimare a
timpului, este susținută și formulată, descoperă că viitorul conceptului de
timp este unul care trebuie abordat foarte atent nu numai la nivel religios sau
filosofic, ci și potrivit transformărilor fundamentale inevitabile care ne
provoacă dintr-un orizont deja previzibil, chiar dacă poate părea improbabil
datorită mirajului prin care ni se prezintă în călătoria aceasta în care Omul
se pare că rătăcește căutând singur, deocamdată, prin pustiul Universului.
Evoluția
motivată de adaptare este o stare reală care transformă fiecare idee de
existență în toate dimensiunile ei. Faptul că umanitatea încă se simte în
siguranță la sânul Naturii dovedește că în om se mai manifestă forțe mistice
care se opun subtil schimbării provocate de ideea că Omul poate deveni Fiul
unui Zeu, dar totodată arată cât de mult a contribuit la construirea unor
sisteme de gândire care au aproape au reușit să ne convingă că am ajuns la
stele, fie chiar și alegoric.
Ceea
ce este cert, atât din punct de vedere religios, cât și rațional, este că ziua
a opta va veni. O schimbare radicală căreia omul va trebui să i se plieze
printr-o adaptare sau transformare fundamentală cu siguranță va veni. Dacă până
acum ne-am adaptat evoluției prin gândirea care s-a mulat fidel pe ideea de
timp, vine o etapă în care va trebui să schimbăm totul. A schimba numai modul
de a gândi, a schimba numai modul de a ne raporta la schimbare, nu mai este o
soluție viabilă. A descoperi capacitățile pe care le dovedim mintal și a le
folosi, pare a fi o soluție la ceea ce vine. A explica cea ce ne așteaptă în
numele unei credințe argumentate cu termeni raționali, este o cale lașă și un
mod parșiv de a ne asuma merite mistice în numele unui trecut imemorial
fabulos. Nu este vorba despre o atitudine morală, ci de o poziționare față de
cei care nu pot să accepte că evoluția este o stare a creației, că îndată ce
vorbim despre timp ne raportăm unui fenomen a cărui maiestuozitate o intuim și
în care dorim să existăm, că în această stare suntem într-un creuzet în care
ard la cea mai ridicată temperatură toate materialele știute și neștiute și din
contopirea cărora ies forme noi de manifestare care se adaptează sau dispar
odată ce își cer dreptul la spațiu și în care ardem și noi în forma actuală și
vom arde până când temperatura va fi suficient de ridicată pentru a ne
transforma în altceva. Lumina pe care o vom dobândi atunci, transformarea pe
care o vom căpăta atunci, capacitățile prin care ne vom defini atunci vor fi
acelea care ne vor face să trecem pragul celei de-a opta zi, pragul lumii
aceleia în care tot ce este va deveni altceva. Cei care vor putea înțelege în
ceea ce s-au schimbat vor numi asta Înviere, iar cei care nu vor putea înțelege
vor fi pierduți pentru totdeauna. De aceea, la Înviere Timpul, așa cum îl știm,
și Omul, așa cum îl știm, nu vor mai exista. Existența așa cum o concepem noi
se va manifesta într-o altă dimensiune în care nici o valoare, din câte
cunoaștem și am creat, nu își va mai afla rostul și locul. Totul va fi numai o
lumină orbitoare pe care acum intuind-o mistic, presimțind-o sentimental și
exprimând-o rațional o numim Înviere. Ea este sfârșitul timpului liniar, ea
este închiderea buclelor timpului ciclic, ea este punctul din centru
cercului. De aceea, tot ceea ce facem trebuie să fie în legătură cu renașterea.
Altfel, suntem numai puncte haotice care se mișcă aleatoriu, în afara ritualului,
condamnate să nu cunoască niciodată renașterea.
Bacchus
din Teba
