30 apr. 2016

Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba

În Univers nimic nu se mișcă întâmplător. De la cel mai mic atom până la cea mai mare constelație totul se mișcă potrivit unui ritual. Absolut nimic nu se întâmplă decât conform unei legi imuabile care mișcă întreaga existență potrivit unor măsuri perfecte și drepte. Faptul că în acest ceasornic, unde fiecare rotiță se rotește exact cum trebuie și când trebuie, nu se vede Marele Ceasornicar care, din când în când, comprimă arcul fundamental pentru a ține într-o perpetuă mișcare tot ceea ce pentru noi este veșnic, constă în senzația percepută natural cum că totul nu se va sfârși niciodată, că se întinde mereu spre distanțe necunoscute, atât de intens și atât de repede încât pare că face risipă.
Datorită acestei destinderi generale, care se comportă ca o dezvoltare din sine spre exterior a Întregului și care face ca din particule infinit de mici să se nască spații infinit de mari, această inconstantă dar permanentă cădere în sinele incognoscibil, ca într-un neimaginabil deșert al dorințelor, descoperim starea de cunoaștere, de căutare sau de vis care, indiferent cum s-ar numi, crează negreșit minții umane starea și sentimentul de libertate.
De-a lungul istoriei culturii și civilizației umane această libertate s-a prezentat fie ciclic, urmând un calendar lunar sau solar, motivat de raportul spiritului uman în relația sa cu natura fizică și cea  spirituală, fie liniar, care este o dimensiune a timpului pur filosofic și care a apărut odată cu reanalizarea ființei umane în raport cu universul conceput ca protector și beneficiar al întregii activități umane. Este vorba de mutarea gândirii umane care punea inițial accentul pe natură ca fiind primul scop al existenței, la punerea accentului pe om ca rost și ideal fundamental al existenței. Mai concret timpul infinit, cu toate cele trei etape ale sale: trecut, prezent și viitor, desacralizează Natura și sacralizează omul. În timpul ciclic, în care Natura și raportarea la tot ce înseamnă manifestare a ei, reprezenta Universul care renaște din sine și în care totul se dezvoltă și se disipă pentru a reînvia dintr-o continuă consumare, în toată această buclă omul nu este altceva decât o varietate fără identitate care încearcă să se raporteze pe cât este posibil între forțele imuabile ale ale datului determinant, adică a Timpului rege.
Descoperirea timpului liniar a făcut posibil ca Timpul rege să fie înlocuit de Omul rege. Nu s-a renunțat la Natură și nici la înțelegerea ei ca manifestare ciclică, căci și acesteia i s-a dat o valoare mai mare, deoarece numai prin evoluțiile ei a luat naștere punctul central din care și prin care timpul liniar, timpului Omului rege a prins viață, a început să existe ca punct primus. Numai printr-un sacrificiu repetabil, care se îndeplinește în momente bine calculate, este posibilă nașterea timpului irepetabil, fundamental, timp a cărui incomensurabilitate este alcătuit dintr-un infinit de momente perfecte ale ciclicității naturii. Astfel se poate înțelege ridicarea omului de la starea de manifestare anonimă în cadrul Naturii la calitatea de fiu al Naturii precum și continua dezvoltare a gândirii umane prin sine în descătușarea eliberatoarea a forțelor incalculabile a Universului. Acum omul nu este numai unul dintre cei care invocă forțele Naturii pentru a-i fi favorabile, acum el este cel care poate controla și chiar stăpâni Natura. Îi este Fiu, este din sângele Ei, este urmașul și moștenitorul ei, ca atare o poate și supune. Natura, ca mamă care i-a dat naștere, este păstrătoarea tuturor cheilor creației, însă de acum nu ea va mai hotărî cum trebuie folosite aceste chei. Odată cu ridicarea Fiului omului Natura ca parte feminină trebuie să se conformeze voinței masculine. Să-l urmeze, să-l susțină, să-l vindece și să-l hrănească. Matriarhatul se stinge odată cu timpul ciclic al ideilor religioase, al luptătorului, al agricultorului, al crescătorului de animale, al migrațiilor și răsar zorii patriarhatului în care timpul liniar este amprenta gândirii bărbatului, al polisului, al legii, al gândirii și frumosului. Pare a se naște o eră de trecere în care se împletesc vechile tradiții și credințe matriarhale cu noile și neînțelesele moduri de gândire patriarhale. În realitate este un pas mare către un dihotomism existențial al speciei umane.
Trecerea de la timpul ciclic la timpul liniar și mutarea principalelor valori existențiale de la Natură la om arată clar că nu am depășit timpurile mitice ale creației, ci că numai este vorba de o evoluție în plină desfășurare în care tot ceea ce se întâmplă suportă explicația unei expansiuni și transformări din ce în ce mai accelerate, mișcare cu care omul trebuie să țină ritmul pentru a nu se risipi, pentru a nu se disipa.
Îngenuncherea Regelui Timp și urcarea pe tronul slavei acestuia de către om este însă numai o luptă pe care de data aceasta a câștigat-o omul. În războiul acesta, odată încoronat, omul are de purtat lupte și mai dificile. Pentru a-și păstra statutul Omul va trebui să devină un bun strateg în veacurile care alcătuiesc eonurile timpului. Omul va trebui să învețe să se autodepășească continuu, să se adapteze și să își perfecționeze gândirea potrivit noilor provocări pe care geografia universului i le descoperă și apoi să învețe să apere ceea ce a cucerit pentru a nu lăsa în urma sa ruina și uitarea.
Prima etapă pe care o are de escaladat este aceea de fi pregătit pentru vremea în care Universul se va opri din propria sa expansiune. Acest imperiu inimaginabil, al cărui hotare nimeni nu le cunoaște și nu le-a văzut vreodată, și care încă cucerește spații acolo unde noi nici cu gândul nu putem ajunge, cândva va ajunge la limită. Atunci va începe pentru El perioada de glorie. Tot ce a adunat, adună și va mai aduna, când se va opri din cucerit Universul va începe să se bucure de aceste comori. Atunci timpul ciclic și timpul liniar, Natura și Omul, vor trebui să își descopere alt mod de raportare la formele de exprimare ale Universului.
Dacă prin Timpul ciclic omul își regăsea mereu sursa izvorului pentru a reporni drumul epopeic al existenței sale și dacă acum a lăsat demult în urmă izvorul din care a plecat și se află navigând mitic pe apele care îl duc spre marea nesfârșită, adică în timpul liniar care are izvorul ca sursă, ca trecut, albia ca prezentul în care se manifestă, care îl poartă printre și peste valurile existenței, când mai învolburat, când mai liniștit până acolo unde va fi viitorul, la gurile de vărsare, adică în infinita supă primordială, atunci când sfârșitul va deveni definitiv pentru ambele moduri de interpretare a ceea ce numim existență temporală, dacă la sfârșitul acesteia Omul nu va afla cum să se raporteze noii dimensiuni, poate fără nici un fel de Timp, cu certitudine că va trebui să evolueze într-o altă formă de viață. Aici, termenul ”evoluție” nu are un înțeles științific ci strict de transformare a timpului din valoare simbolică cum este în prezent, într-o valoare reală, palpabilă, vie prin care realitatea umană să se poată mișca în toată integritatea sa.
În momentul de față despre o astfel de realitate ne vorbesc toate credințele fundamentale ale umanității, care sunt pline de explicații amănunțite despre o lume care va urma actualei realități. Ideea fundamentală este rezumată în existența exprimată alegoric a unei ”a opta zi”. Dincolo de diferențele de interpretare, faptul că această dimensiune de dincolo de orice exprimare a timpului, este susținută și formulată, descoperă că viitorul conceptului de timp este unul care trebuie abordat foarte atent nu numai la nivel religios sau filosofic, ci și potrivit transformărilor fundamentale inevitabile care ne provoacă dintr-un orizont deja previzibil, chiar dacă poate părea improbabil datorită mirajului prin care ni se prezintă în călătoria aceasta în care Omul se pare că rătăcește căutând singur, deocamdată, prin pustiul Universului.
Evoluția motivată de adaptare este o stare reală care transformă fiecare idee de existență în toate dimensiunile ei. Faptul că umanitatea încă se simte în siguranță la sânul Naturii dovedește că în om se mai manifestă forțe mistice care se opun subtil schimbării provocate de ideea că Omul poate deveni Fiul unui Zeu, dar totodată arată cât de mult a contribuit la construirea unor sisteme de gândire care au aproape au reușit să ne convingă că am ajuns la stele, fie chiar și alegoric.
Ceea ce este cert, atât din punct de vedere religios, cât și rațional, este că ziua a opta va veni. O schimbare radicală căreia omul va trebui să i se plieze printr-o adaptare sau transformare fundamentală cu siguranță va veni. Dacă până acum ne-am adaptat evoluției prin gândirea care s-a mulat fidel pe ideea de timp, vine o etapă în care va trebui să schimbăm totul. A schimba numai modul de a gândi, a schimba numai modul de a ne raporta la schimbare, nu mai este o soluție viabilă. A descoperi capacitățile pe care le dovedim mintal și a le folosi, pare a fi o soluție la ceea ce vine. A explica cea ce ne așteaptă în numele unei credințe argumentate cu termeni raționali, este o cale lașă și un mod parșiv de a ne asuma merite mistice în numele unui trecut imemorial fabulos. Nu este vorba despre o atitudine morală, ci de o poziționare față de cei care nu pot să accepte că evoluția este o stare a creației, că îndată ce vorbim despre timp ne raportăm unui fenomen a cărui maiestuozitate o intuim și în care dorim să existăm, că în această stare suntem într-un creuzet în care ard la cea mai ridicată temperatură toate materialele știute și neștiute și din contopirea cărora ies forme noi de manifestare care se adaptează sau dispar odată ce își cer dreptul la spațiu și în care ardem și noi în forma actuală și vom arde până când temperatura va fi suficient de ridicată pentru a ne transforma în altceva. Lumina pe care o vom dobândi atunci, transformarea pe care o vom căpăta atunci, capacitățile prin care ne vom defini atunci vor fi acelea care ne vor face să trecem pragul celei de-a opta zi, pragul lumii aceleia în care tot ce este va deveni altceva. Cei care vor putea înțelege în ceea ce s-au schimbat vor numi asta Înviere, iar cei care nu vor putea înțelege vor fi pierduți pentru totdeauna. De aceea, la Înviere Timpul, așa cum îl știm, și Omul, așa cum îl știm, nu vor mai exista. Existența așa cum o concepem noi se va manifesta într-o altă dimensiune în care nici o valoare, din câte cunoaștem și am creat, nu își va mai afla rostul și locul. Totul va fi numai o lumină orbitoare pe care acum intuind-o mistic, presimțind-o sentimental și exprimând-o rațional o numim Înviere. Ea este sfârșitul timpului liniar, ea este  închiderea buclelor timpului ciclic, ea este punctul din centru cercului. De aceea, tot ceea ce facem trebuie să fie în legătură cu renașterea. Altfel, suntem numai puncte haotice care se mișcă aleatoriu, în afara ritualului, condamnate să nu cunoască niciodată renașterea.


Bacchus din Teba

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu