Obiectul multor culte religioase,
Lumina are un simbolism bogat, strâns legat de cel al Focului, al Soarelui și
al Lunii. Expresia unei Puteri superioare, izvorâtă dintr-o sursă primordială,
Lumina creează, ordonează şi lămureşte. Prima caracteristică a Luminii
este latura sa abstractă… Lumina este dincolo de formă, este intangibilă! Lumina
este deci de natură spirituală, spre deosebire de materie, opacă şi eterogenă. Dar
Lumina luminează materia, permite înțelegerea lucrurile fizice şi menține o
relație strânsă cu tărâmul concretului. Pentru francmasoni, Lumina este de fapt
o punte între materie și spirit! În sensul său cel mai profund, reprezintă
intuiția și conștientizarea care ni se deschid prin iniţiere, Calea care duce
la iluminare, accesul la Cunoaștere, la Adevăr. Dar oare Lumina se opune
întunericului? O primă analiză ar consta în asocierea acestor termeni cu haosul
și cu ordinea. Întunericul ar fi materia în dezordine, haosul primordial al
materiei iar Lumina, dimpotrivă, lumea orânduită sub acţiunea Principiului
Creator. Iată cum avem două Energii cosmice fundamentale, una negativă și
cealaltă pozitivă. Separarea acestora amintește de FIAT LUX-ul Genezei biblice:
„Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că
este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Această analiză
tinde să despartă artificial materia și spiritul, favorizând abordarea
transcendentală în detrimentul unei abordări imanente. Cu alte cuvinte,
respinge ideea că materia ar putea să conțină în sine Principiul ordonator. Astăzi
voi încerca o altă analiză, plasându-mă la nivelul psihicului uman. Prin
urmare, întunericul ar fi o tulburare, incapacitatea de a vedea ordinea și
perfecțiunea Lumii. Invers, Lumina ar fi aceea a Conștiinței iluminate, adică
recunoașterea și acceptarea Ordinii eterne, universale. Întunericul ar fi o
dezordine interioară, uitare, neînțelegere sau imposibilitatea de a vedea, un întuneric
care ar provoca suferință și frământări în relațiile umane. Dimpotrivă, lumina
ar fi amintirea Ordinii cosmice, recunoașterea Legilor hermeneutice care
guvernează Universul sau, pur și simplu acceptarea lucrurilor așa cum sunt. Conectându-ne
cu exteriorul, Lumina ne eliberează. Această idee de legătură este centrată în
simbolismul Luminii și se referă direct la etimologia cuvântului „religie”
(lat. „religare - a lega”). Lumina este o punte mentală care ne conexează cu
lumea profană din care facem parte și, prin urmare, ne conectează la adevărata
noastră ființă. Lumina este acceptarea naturii noastre umane și a originii
divine, rezultatul unui lanț de cauze, care își au rădăcinile în negura
timpului. Aceasta este amintirea Facerii din care decurge totul, din care
provenim direct... realitatea profundă care ni se dezvăluie: noi suntem copiii
cosmosului. Raza de Lumină simbolizează puntea dintre Întreg ca Divinitate,
Cosmos sau Natură, în ansamblu și Spiritul uman, asociată cu cu Logosul și cu
Adevărul. Raza de lumină constituie reamintirea naturii noastre interioare: nu
suntem niște ființe separate de Lume, ci creaturi ale Lumii, care evoluează
printre semenii lor! Dar „lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a
cuprins-o”, verset care indică ignoranța Omului, incapacitatea lui de a
recunoaște Adevărul. Cu toate acestea, Lumina este prezentă pretutindeni, irigă
și conectează totul şi amintește de al cincilea element… eterul sau Chintesența
Alchimică, adăugat de Aristotel. Întunericul reprezintă obstacole pe calea
înțelegerii, este în primul rând Ego-ul nostru, care ne face să credem că
suntem ființe distincte, autonome și libere. Un Ego care duce haotic la
mândrie, la orbire și la triumful prejudecăților. Depăşirea acestei stări ne
permite accesul către conștiința Întregului, într-o logică a reconcilierii cu
lumea, cu ceilalți și cu destinul nostru. Atunci ni se deschide un regat al
Luminii, un spațiu de pace, fericire și glorie, guvernat de Marea Lege a
Unității și Iubirii. Este un spațiu din înlăuntrul nostru, unde Omul este
perfect centrat în raport cu Axis Mundi. Atât spiritual, cât și biologic,
Lumina este asociată cu viața şi asta reiese din prologul Evangheliei după
Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina
oamenilor”. A trăi cu adevărat înseamnă a primi Lumina cosmică, adică a-i
recunoaște natura cea adevărată. A trăi cu adevărat înseamnă a-ți deschide
conștiința pentru a te reveni la Întreg. Raza de lumină divină ne arată Calea
iar a urma direcția acestei raze reprezintă întoarcerea la sursă pentru a
fuziona cu Lumina primordială. Ca un paradox, Lumina poate fi o întoarcere la
întuneric, o întoarcere la originea lucrurilor, o întoarcere la sursa uitată… Această
cale este cea a soluţionării dualității, a reconstituirii Unității primare.
Calea spre Lumină pare întunecată, dar Lumina simbolizează renașterea
inițiatică, progresia către noi niveluri de Conștiință. Inițiatul singur este
de fapt cel care își scoate bandoul pentru a primi Lumina, după ce a trecut
prin diverse încercări şi a fost ajutat de cele „Trei Mari Lumini” ale
Francmasoneriei – V.L.S, Compasul şi Echerul. Iar Lucrarea noastră rituală
durează de la prânz până la miezul nopții, semn al percepției Luminii
exterioare către interior. Lumina poate fi înțeleasă doar prin cunoaşterea
tenebrelor şi ar fi greșit să opunem Lumina întunericului. Dualitatea Lumină -
întuneric trebuie depășită, pe de o parte pentru că întunericul generează
Lumină, pe de altă parte, pentru că Lumina luminează întunericul și astfel face
posibilă înțelegerea lui. Întunericul poate fi echivalat cu lipsa Ordinii,
chiar dacă această ordine se manifestă pretutindeni… o Ordine care poate fi
numită Iubire fraternă. Fără îndoială, percepția materiei opace și întunecate
corespunde unei concepții despre Lume marcată de instincte și de Ego. Ființa
trezită nu mai distinge între materie și Lumină dar, în cele din urmă, puterea
reciprocă a Luminii și întunericului demonstrează că vorbim de fapt despre
aceeași realitate. O realitate absolută și eternă... Astăzi ne aflam la
Sărbătoarea Sf. Ioan de Iarnă! Dincolo de caracterul lor religios, Sărbătorile
Sfinţilor Ioan au pentru Francmasonii de R.S.A.A. o strânsă legătură cu
simbolismul Luminii. În mod simbolic, Solstițiul de Iarnă evocă noaptea și
întunericul, dar poartă mereu ocultată Speranța întoarcerii Luminii, marcând
începutul creşterii zilelor. Cele două Solstiții oferă o reprezentare a
dualității, dar o dualitate care se exprimă într-o dimensiune ciclică şi
dinamică. Solstiţiile sunt atât opuse, cât și complementare pentru că joacă de
fapt același rol şi descriu ciclul etern de rotație a Pământului în raport cu
Soarele, anotimpurile succesive şi fazele vieții, etc. În riturile păgâne,
celebrarea Solstițiului de Iarnă consta în invocarea forțelor sacre, magice
pentru a trece cu bine de la anul vechi la cel nou. Sinonim cu abandonul şi moartea,
Solstițiul de Iarnă anunță totuși o renaștere, este o ușă care se deschide spre
o nouă lume, o nouă viață, o nouă șansă etc. La nivel metafizic, Solstițiul de
Iarnă marchează capacitatea Naturii și implicit a Omului de a emite energia
necesară regenerării. O regenerare care se produce prin atragerea forţelor
interioare, mediul extern fiind unul ostil. Prin urmare, simbolizează prezența
și dezvoltarea unei Lumini interioare! Ciclul solstițial prezintă o serie de
purificări succesive, care se încadrează într-o logică a progresului, asemenea
transmutărilor alchimice. Ca masoni am învăţat că fiecare declin aduce cu sine
o nouă oportunitate, fiecare fază de creștere anunță un declin care se apropie
și, prin urmare, o viitoare renaștere. Să nu uităm, dragii mei Ucenici, că în
Lojile Simbolice, ca aceasta de azi, Volumul Legii Sacre este deschis la
prologul Evangheliei după Ioan, anunţând simbolismul Luminii și al elevării
inițiatice la Gradele Ritului nostru.
Am zis!
