Obiectul multor culte religioase, Lumina are un simbolism bogat, strâns legat de cel al Focului, al Soarelui și al Lunii. Expresia unei Puteri superioare, izvorâtă dintr-o sursă primordială, Lumina creează, ordonează şi lămureşte. Prima caracteristică a Luminii este latura sa abstractă… Lumina este dincolo de formă, este intangibilă! Lumina este deci de natură spirituală, spre deosebire de materie, opacă şi eterogenă. Dar Lumina luminează materia, permite înțelegerea lucrurile fizice şi menține o relație strânsă cu tărâmul concretului. Pentru francmasoni, Lumina este de fapt o punte între materie și spirit! În sensul său cel mai profund, reprezintă intuiția și conștientizarea care ni se deschid prin iniţiere, Calea care duce la iluminare, accesul la Cunoaștere, la Adevăr. Dar oare Lumina se opune întunericului? O primă analiză ar consta în asocierea acestor termeni cu haosul și cu ordinea. Întunericul ar fi materia în dezordine, haosul primordial al materiei iar Lumina, dimpotrivă, lumea orânduită sub acţiunea Principiului Creator. Iată cum avem două Energii cosmice fundamentale, una negativă și cealaltă pozitivă. Separarea acestora amintește de FIAT LUX-ul Genezei biblice: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Această analiză tinde să despartă artificial materia și spiritul, favorizând abordarea transcendentală în detrimentul unei abordări imanente. Cu alte cuvinte, respinge ideea că materia ar putea să conțină în sine Principiul ordonator. Astăzi voi încerca o altă analiză, plasându-mă la nivelul psihicului uman. Prin urmare, întunericul ar fi o tulburare, incapacitatea de a vedea ordinea și perfecțiunea Lumii. Invers, Lumina ar fi aceea a Conștiinței iluminate, adică recunoașterea și acceptarea Ordinii eterne, universale. Întunericul ar fi o dezordine interioară, uitare, neînțelegere sau imposibilitatea de a vedea, un întuneric care ar provoca suferință și frământări în relațiile umane. Dimpotrivă, lumina ar fi amintirea Ordinii cosmice, recunoașterea Legilor hermeneutice care guvernează Universul sau, pur și simplu acceptarea lucrurilor așa cum sunt. Conectându-ne cu exteriorul, Lumina ne eliberează. Această idee de legătură este centrată în simbolismul Luminii și se referă direct la etimologia cuvântului „religie” (lat. „religare - a lega”). Lumina este o punte mentală care ne conexează cu lumea profană din care facem parte și, prin urmare, ne conectează la adevărata noastră ființă. Lumina este acceptarea naturii noastre umane și a originii divine, rezultatul unui lanț de cauze, care își au rădăcinile în negura timpului. Aceasta este amintirea Facerii din care decurge totul, din care provenim direct... realitatea profundă care ni se dezvăluie: noi suntem copiii cosmosului. Raza de Lumină simbolizează puntea dintre Întreg ca Divinitate, Cosmos sau Natură, în ansamblu și Spiritul uman, asociată cu cu Logosul și cu Adevărul. Raza de lumină constituie reamintirea naturii noastre interioare: nu suntem niște ființe separate de Lume, ci creaturi ale Lumii, care evoluează printre semenii lor! Dar „lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”, verset care indică ignoranța Omului, incapacitatea lui de a recunoaște Adevărul. Cu toate acestea, Lumina este prezentă pretutindeni, irigă și conectează totul şi amintește de al cincilea element… eterul sau Chintesența Alchimică, adăugat de Aristotel. Întunericul reprezintă obstacole pe calea înțelegerii, este în primul rând Ego-ul nostru, care ne face să credem că suntem ființe distincte, autonome și libere. Un Ego care duce haotic la mândrie, la orbire și la triumful prejudecăților. Depăşirea acestei stări ne permite accesul către conștiința Întregului, într-o logică a reconcilierii cu lumea, cu ceilalți și cu destinul nostru. Atunci ni se deschide un regat al Luminii, un spațiu de pace, fericire și glorie, guvernat de Marea Lege a Unității și Iubirii. Este un spațiu din înlăuntrul nostru, unde Omul este perfect centrat în raport cu Axis Mundi. Atât spiritual, cât și biologic, Lumina este asociată cu viața şi asta reiese din prologul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. A trăi cu adevărat înseamnă a primi Lumina cosmică, adică a-i recunoaște natura cea adevărată. A trăi cu adevărat înseamnă a-ți deschide conștiința pentru a te reveni la Întreg. Raza de lumină divină ne arată Calea iar a urma direcția acestei raze reprezintă întoarcerea la sursă pentru a fuziona cu Lumina primordială. Ca un paradox, Lumina poate fi o întoarcere la întuneric, o întoarcere la originea lucrurilor, o întoarcere la sursa uitată… Această cale este cea a soluţionării dualității, a reconstituirii Unității primare. Calea spre Lumină pare întunecată, dar Lumina simbolizează renașterea inițiatică, progresia către noi niveluri de Conștiință. Inițiatul singur este de fapt cel care își scoate bandoul pentru a primi Lumina, după ce a trecut prin diverse încercări şi a fost ajutat de cele „Trei Mari Lumini” ale Francmasoneriei – V.L.S, Compasul şi Echerul. Iar Lucrarea noastră rituală durează de la prânz până la miezul nopții, semn al percepției Luminii exterioare către interior. Lumina poate fi înțeleasă doar prin cunoaşterea tenebrelor şi ar fi greșit să opunem Lumina întunericului. Dualitatea Lumină - întuneric trebuie depășită, pe de o parte pentru că întunericul generează Lumină, pe de altă parte, pentru că Lumina luminează întunericul și astfel face posibilă înțelegerea lui. Întunericul poate fi echivalat cu lipsa Ordinii, chiar dacă această ordine se manifestă pretutindeni… o Ordine care poate fi numită Iubire fraternă. Fără îndoială, percepția materiei opace și întunecate corespunde unei concepții despre Lume marcată de instincte și de Ego. Ființa trezită nu mai distinge între materie și Lumină dar, în cele din urmă, puterea reciprocă a Luminii și întunericului demonstrează că vorbim de fapt despre aceeași realitate. O realitate absolută și eternă... Astăzi ne aflam la Sărbătoarea Sf. Ioan de Iarnă! Dincolo de caracterul lor religios, Sărbătorile Sfinţilor Ioan au pentru Francmasonii de R.S.A.A. o strânsă legătură cu simbolismul Luminii. În mod simbolic, Solstițiul de Iarnă evocă noaptea și întunericul, dar poartă mereu ocultată Speranța întoarcerii Luminii, marcând începutul creşterii zilelor. Cele două Solstiții oferă o reprezentare a dualității, dar o dualitate care se exprimă într-o dimensiune ciclică şi dinamică. Solstiţiile sunt atât opuse, cât și complementare pentru că joacă de fapt același rol şi descriu ciclul etern de rotație a Pământului în raport cu Soarele, anotimpurile succesive şi fazele vieții, etc. În riturile păgâne, celebrarea Solstițiului de Iarnă consta în invocarea forțelor sacre, magice pentru a trece cu bine de la anul vechi la cel nou. Sinonim cu abandonul şi moartea, Solstițiul de Iarnă anunță totuși o renaștere, este o ușă care se deschide spre o nouă lume, o nouă viață, o nouă șansă etc. La nivel metafizic, Solstițiul de Iarnă marchează capacitatea Naturii și implicit a Omului de a emite energia necesară regenerării. O regenerare care se produce prin atragerea forţelor interioare, mediul extern fiind unul ostil. Prin urmare, simbolizează prezența și dezvoltarea unei Lumini interioare! Ciclul solstițial prezintă o serie de purificări succesive, care se încadrează într-o logică a progresului, asemenea transmutărilor alchimice. Ca masoni am învăţat că fiecare declin aduce cu sine o nouă oportunitate, fiecare fază de creștere anunță un declin care se apropie și, prin urmare, o viitoare renaștere. Să nu uităm, dragii mei Ucenici, că în Lojile Simbolice, ca aceasta de azi, Volumul Legii Sacre este deschis la prologul Evangheliei după Ioan, anunţând simbolismul Luminii și al elevării inițiatice la Gradele Ritului nostru.
Am zis!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu