Ashlar

Libertate, egalitate, fraternitate sunt principiile fundamentale care definesc Masoneria.

Pornind de la acest aspect, țin să atrag atenția acelor frați care consideră că nu se pot implica în lucrările lojei căreia îi aparțin fiindcă nu au și nu găsesc suficiente motive să o facă.

În acest sens doresc să evidențiez că pentru a te implica fie în lucrările lojei sau în oricare alte lucrări, ca mason NU trebuie să aștepți motivare din partea nimănui, ci să vii personal cu propuneri, cu proiecte, să te implicit, motivând frații să participe alături de tine în programele și inițiativele tale. Pentru aceasta trebuie să știi să îți prezinți și să ceri ceea ce dorești să împlinești. Acești pași nu trebuie executați începând de la vârf, de la administrație, ci discutând cu fiecare membru al lojei, începând și convingând pe cel mai mic și tot astfel până la cel mai mare și cuprinzând în final pe toți. Numai astfel vei reuși să realizezi un proiect personal alături și cu frații împreună și, de fapt, asta înseamnă lucrare masonică, deoarece din ideea și munca ta, prin ea și prin implicarea celorlalți îi luminezi și îi perfecționezi și pe ceilalți. Tocmai acesta este scopul Masoneriei.

Revenind la afirmația din începutul prezentei lucrării și analizând motivele pe care frații le invocă spre a-și susține implicarea sau neimplicarea lor, lipsa sau activitatea în cadrul lojei, am aflat diferite explicații legate de inactivitatea în care s-a ajuns.

Unii s-au justificat prin faptul că Loja își desfășoară lucrările într-o zi care nu se potrivește cu programul personal sau, pur și simplu, implicarea lor în activitatea Lojei ar fi total în dauna lor profesională cât și în dezavantajul fraților care nu îi înțeleg.

Alții și-au exprimat incapacitatea de a participa prin faptul că nu se regăsesc între frații Lojei, în diferite dimensiuni, cum ar fi, în special, cea intelectuală. Aceștia deplâng nivelul cultural și intelectual scăzut al fraților din Lojă și consideră astfel motivată lipsa și neimplicarea lor, uitând că datoria lor, a noastră a tuturora, este luminarea celor care încă nu văd lumina.

Mai sunt și cei care, fiecare după domeniul de activitate, consideră că sunt atât de reprezentativi pentru societate, încât lucrările Lojei căreia îi aparțin, sunt banale, iluzorii și deșarte, motiv pentru care consideră că timpul alocat întâlnirii cu frații din Loja lor, ar fi o mare pierdere spirituală și poate chiar materială.

Sunt, de asemenea, și frați care caută mereu motive pentru a-și justifica superioritatea față de Loja și frații care o constituie, numai pentru că se consideră pur și simplu astfel. Recunoaștem că realizările materiale, funcțiile sociale sau activitățile profesionale sunt aspecte reale care să îi motiveze a gândi astfel. Masoneria, însă, cere tuturor să renunțe la o astfel de gândire profană și să fie frate, egal cu săracul spiritual, cultural sau material, tocmai pentru ca prin coborârea sa să poată trage spre lumină, spre bogăție spirituală în perspectiva realizării egalitarismului intelectual dar și de șanse a fraților din Lojă.

De aceea revin și spun că în lojile masonice de la noi, întâlnim constant o gândire profană, deformată și practicată inconștient de către noi toți, fără a realiza cât de ne-masoni suntem în felul nostru de a gândi, de a trăi sau de a relaționa.

Iisus, unul dintre modele masonice propuse de gradul al doilea masonic, spune că prietenii sunt aceia care își pun sufletul unul pentru altul. Drept este că sufletul este o noțiune greu de definit, invizibilă și la care ființa umană se raportează pe toate planurile sale existențiale de-a lungul istoriei și, tocmai prin dimensiunile și planurile prin care se manifestă și se desfășoară,comportă valori și aprecieri indefinibile și, ca atare, inevaluabile comportând astfel în sine o valoare nedescriptibilă. De aceea este de apreciat sufletul ca și prietenul. El, prietenul ar trebui să fie cel care își sacrifică tot ce are mai de preț, adică sufletul, chiar și dacă nu înțelege ce sacrifică, pentru semenul său. Tocmai neînțelesul face ca sacrificiul să pară incomparabil și tainic totodată. Deci, ceea ce este absolut de valoare în cea ce facem pentru prietenul nostru este să renunțăm la absolut tot ceea ce nu cunoaștem și nu înțelegem pe deplin și nu la ceea ce ne face să fim, între prieteni și în lumea în care trăim, deosebiți, absoluți, superiori și unici. Singurătatea este o caracteristică ce izolează. Unicitatea este una care premiază, inteligența una care selectează și face posibilă deosebirea în comunitate, între prietenii, darși construirea și ridicarea statutului uman de la un nivel la altul. A trăi însemnă a fi deosebit și nu unic. În universalitate ne aflăm identitatea și nu în izolare.

Cele mai înalte vârfuri ale munților sunt singure, dar nu ar fi cele mai înalte dacă nu ar fi ceilalți munți, mai mici, mai mărunți cu vârfurile lor care tind, asemenea celor mai înalte, spre aceleași idealuri.

Acest text este un manifest pe care îl adresez tuturor fraților care simt că nu se regăsesc în lucrările Masoneriei, că nu se regăsesc în Lojile din care fac parte datorită fraților, că nu sunt acceptați potrivit funcțiilor sau veniturilor care le realizează în lumea profană, că nu sunt ascultați potrivit funcțiilor ce le-au dobândit în administrarea Ordinului, care nu sunt de acord niciodată cu nimic sau care sunt prea obedienți și au o atitudine potrivit ”timpurilor de tristă amintire”, precum și acelora care caută relații politice, susținere religioasă sau influență personală.

Nici unul dintre aceste aspecte nu ar trebui să se regăsească în activitățile masonice și în organizarea sau în lucrările ei.

Masoneria este o instituție simbolică care urmărește construirea spirituală a membrilor ei și implicarea în cele mai intime dimensiuni ale societății pe care le reprezintă pentru a o metamorfoza de-a lungul istoriei transformând-o dintr-o lume fără principii și moravuri, într-o lume dreaptă, corectă și sinceră în care idealurile de libertate, egalitate și fraternitate să străluceascăluminând cele mai adânci trăiri ale fiecărui cetățean care aparține acestei lumi. Deși pare prezentată astfel, nu se vrea un Rai biblic, ci o lume responsabilă de propriile sale acțiuni, o lume care respectă și se dăruiește semenului, o lume în care munca este o vie trăire personală, o lume în care fiecare își are locul potrivit și este mulțumit de misiunea pe care o are, fiind implicat total și răsplătit desăvârșit pentru că există atunci când trebuie întocmai cum trebuie în construcția M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. .

Am zis!

F.˙. Mircea N.

AIME IASI 2015

Convent 2015

... et lux fit!

Sub semnul tolerantei si unitatii s-a desfasurat astazi la Bucuresti ceremonia de inchidere a Conventului anual 2015 al Marii Loji Nationale a Romaniei. Aceasta relativ “tanara” obedienta, care a ajuns la varsta maturitatii depline, a demonstrat inca o data ca, in numele Francmasoneriei care ne uneste, fratii romani isi pot “oficializa” relatia, existenta de altfel intr-un fel de conventie tacita, fara regularizari inventate de false titluri pe care unii si le abroga astazi, culmea, chiar IGMAAU. Au fost momente de mare bucurie  care practic au demonstrat ceea ce initiatii ar trebui demult sa o stie: ilegitimitatea s-a dovedit mai legitima decat orice “falsa stralucire”  a unui “charter batranicios” emanat de la cei care poate si-au propus ingradirea cautarii Adevarului si indoctrinarea celor a caror ignoranta tinde spre infinit. Alaturi de noi, s-au reunit intr-un cadru armonios reprezentanti ai Marilor Loji regulare din tara si din strainatate (unele nerecunoscute...), care au inteles intr-un final ca sunt mult mai multe lucruri care ne apropie decat cele care ne separa, Canalul Manecii disparand ca prin minune… Nu a fost o ceremonie “fastuoasa” si n-am fost deloc coplesiti de  “grandoarea” locatiei, insa cu totii am simtit ca energiile care s-au declansat au evocat spiritul Francmasoneriei Universale, ceea ce pana la urma cred ca este cel mai important, plecand in suflet cu satisfatia muncii implinite. “Amandoi suntem de-o mama, de-o faptură și de-o seama”... spunea poetul, cu totii avem aceeasi filiatie hiramica si trebuie sa  ramanem uniti pentru apararea Vaduvei lui, mama noastra. Asta chiar daca ne-am “deregularizat” vicios, imbratisandu-ne fratern si recunoscandu-ne ca frati ce suntem! In asteptarea anului de Adevarata Lumina 6017, sa ne reunim in Fraternitate spre binele nostru, al tuturor. Daca in sens biblic la inceput a fost Cuvantul, pentru noi, ceea ce conteaza acum sunt doar faptele.

Fratilor, am zis!

Muncă de Sisif

Despre stele, ca și despre valurile mării, se va spune mereu că sunt infinite.

Imaginez această comparație, deoarece oglinzile nesfârșite de apă ale pământului ascund rădăcinile tuturor valurilor care au fost, sunt și vor fi, așa cum cerul ascunde în adâncul infinitului său toate lacrimile și sâmburii lor de lumină despre care noi credem că au fost, sunt și vor deveni propria lor ființă, astfel încât ochiul minții noastre să le perceapă nu ca manifestări existențiale, ci ca nașteri dureroase ale pântecului universal care din întuneric năzuiește spre lumină.

Este bine știut că cele mai strălucitoare lumini le găsești în cele mai dense adâncimi ale întunericului. Cu cât întunericul este mai profund, cu atât lumina este mai puternică, dar asta înseamnă că și cu cât întunericul este mai mult cu atât lumina este mai puțină. Deci nu intensitatea luminii dă valoarea sclipiri ei, ci puterea cu care arde și suprafața pe care o luminează. Cu cât intensitatea ei scade și universul ei se micșorează. Lumina este un factor crescător în raport cu lipsa intensității întunericului. Întunericul însă, acaparează spațiul raportându-se la factorul care îi dă ființă, adică la ceea ce se creează pentru a se interpune între sursa de lumină și ochiul care caută lumina, adică la creșterea factorului lumină. De aceea putem afirma că întunericul este primar, deoarece își are originea în creație, pe când lumina este secundară, deoarece se naște din lipsa întunericului, fiindcă întunericul este o umbră care se întinde în spatele unei existențe liniare ce ocupă un spațiu de-a lungul timpului.

Considerând, pe de altă parte, timpul o convenție a rațiunii, umbra nu mai comportă dimensiunea spațiului și, ca atare, întunericul nu mai este produsul lipsei luminii, ci numai o extensie a ei. Ca atare, întunericul nu este contrariul luminii, ci o manifestarea a acesteia. Este o extremă din evantaiul de nuanțe pe care ochiul minții îl interpretează prin ficțiune și pe care nu o poate defini decât ca extremă, ca pe un ”alfa” sau ”omega” al realității în culori.

Astfel, îi explicam unui prieten că, lumina există numai acolo unde, înaintea ei se aprind infinite alte lumini, scântei infinitezimale care produc scântei mai mari ce încarcă spațiul cu raze care se împrăștie explodând precum niște artificii, dar a căror lumină nu se pierde așa cum percepe ochiul omenesc, ci pleacă mai departe, împletindu-se cu alte raze de lumină și astfel alcătuiește un foc care arde din ce în ce mai intens, atât de intens încât ochiul și mintea umană nu îl mai poate percepe și care, prin propria sa mistuire, orbește și întunecă pe cei care îl privesc devenind depărtatul și profundul întuneric.

Este un foc bengalez a cărui frumusețe o descoperim în fiecare seară când privim cerul. Este ca atunci când privim în cenușa unui cuptor unde, când plimbi prin praful cenușii vătraiul, vezi sclipind scântei de o secundă care pier sau limbi de foc ridicându-se sporadic peste praful de lemn, ca apoi să dispară în neființă, și uimit te întrebi despre asemănarea care există între vatra cuptorului din pământ și cerul plin de stele și comete desfășurat deasupra ta noaptea.

Te simți asemenea prafului de stele a cărui rost este acelea de acoperi alte sclipiri de stele până dincolo de întunericul pe care îl poți închipui și chiar mai departe, până dincolo de propriul tău întuneric. În trăirile tale interioare volute infinite se desfășoară ridicând din adâncul propriei ființe universuri necunoscute ce tind spre alte adâncuri despre care nici nu știai că pot exista. Aici lumina este numai o intuiție. Despre raze și sclipiri se face numai o referire la ceea ce încă nu se poate defini. Lumina ca sâmbure a stelelor și ca reflecție a acelor corpuri ce o reflectă, prin alcătuirea și ființa lor, este numai un gând ce încă nu a fost gândit.

Coborând tot mai adânc sub straturile ce ascund tot mai mult scânteierile luminii, deși munca căutărilor este din ce în ce mai grea iar straturile de întuneric ce trebuie îndepărtate sunt tot mai groase și compacte, speranța de a descoperi prețioasele pietre ale luminii devin obsesive și apăsătoare.

Atunci, din smolitul adânc al întunericului, încep să explodeze razele luminii care, intense la începuturi, apar de-a lungul eonilor tot mai rar și, de aceea, ochii rațiunii cât și ai inimii devin din ce în ce mai puțin obișnuiți să vadă zorii luminii.

În această zi, universul revine la starea primordială și creează începând cu întunericul: ”Întâi a fost seară și apoi dimineață.” Starea dintâi a lumii devine întunericul existențial. În și din supa aceasta se va concretiza primul program de calculator. Proiectul divin este un joc binar interpretat infinit de întunericul primordial și lumina secundară. Caracterul dual al creației se definește prin raza de lumină care se naște din scânteia ce apare în momentul ciocnirii între două corpuri inexprimabil de dure datorită întunericului infinit din care sunt alcătuite. Imensitatea luminii care nu se mai oprește din manifestare se datorează contradicției care o alcătuiește în existența sa primordială.

Noaptea este cel mai bun sfetnic, spune un proverb românesc, însă lumina stelelor care o împodobesc este mărturia că noaptea este, de fapt, numai un câmp de întuneric peste care trece un semănător risipindu-și semințele de lumină. Vremea roadelor categoric nu va fi a lui, deoarece potrivit rânduielii vremurilor unii seamănă și alții treieră, iar ceea ce rămâne necules vor veni săracii timpului și vor aduna și, ceea ce tot nu va fi cules, nu se va risipi căci va fi mâncat de păsările cerului și de vietățile pământului.

Așa că sub cerul scânteietor al nopților și în căutarea luminii nimic nu se pierde. Toate sunt de folos și toate își au un rost.

Tot așa se va spune și despre cei care caută să fie și vor să facă lumină. Aceștia trebuie să știe că munca lor nu este de prisos, chiar dacă poate părea infinit repetată asemenea luminii stelelor nopții și revenirii valurilor mării.

F.˙. Mircea N.