Imaginez
această comparație, deoarece oglinzile nesfârșite de apă ale pământului ascund
rădăcinile tuturor valurilor care au fost, sunt și vor fi, așa cum cerul
ascunde în adâncul infinitului său toate lacrimile și sâmburii lor de lumină
despre care noi credem că au fost, sunt și vor deveni propria lor ființă,
astfel încât ochiul minții noastre să le perceapă nu ca manifestări
existențiale, ci ca nașteri dureroase ale pântecului universal care din
întuneric năzuiește spre lumină.
Este
bine știut că cele mai strălucitoare lumini le găsești în cele mai dense
adâncimi ale întunericului. Cu cât întunericul este mai profund, cu atât lumina
este mai puternică, dar asta înseamnă că și cu cât întunericul este mai mult cu
atât lumina este mai puțină. Deci nu intensitatea luminii dă valoarea sclipiri
ei, ci puterea cu care arde și suprafața pe care o luminează. Cu cât
intensitatea ei scade și universul ei se micșorează. Lumina este un factor
crescător în raport cu lipsa intensității întunericului. Întunericul însă, acaparează
spațiul raportându-se la factorul care îi dă ființă, adică la ceea ce se
creează pentru a se interpune între sursa de lumină și ochiul care caută
lumina, adică la creșterea factorului lumină. De aceea putem afirma că
întunericul este primar, deoarece își are originea în creație, pe când lumina
este secundară, deoarece se naște din lipsa întunericului, fiindcă întunericul
este o umbră care se întinde în spatele unei existențe liniare ce ocupă un
spațiu de-a lungul timpului.
Considerând,
pe de altă parte, timpul o convenție a rațiunii, umbra nu mai comportă
dimensiunea spațiului și, ca atare, întunericul nu mai este produsul lipsei
luminii, ci numai o extensie a ei. Ca atare, întunericul nu este contrariul
luminii, ci o manifestarea a acesteia. Este o extremă din evantaiul de nuanțe
pe care ochiul minții îl interpretează prin ficțiune și pe care nu o poate
defini decât ca extremă, ca pe un ”alfa” sau ”omega” al realității în culori.
Astfel,
îi explicam unui prieten că, lumina există numai acolo unde, înaintea ei se
aprind infinite alte lumini, scântei infinitezimale care produc scântei mai
mari ce încarcă spațiul cu raze care se împrăștie explodând precum niște
artificii, dar a căror lumină nu se pierde așa cum percepe ochiul omenesc, ci
pleacă mai departe, împletindu-se cu alte raze de lumină și astfel alcătuiește
un foc care arde din ce în ce mai intens, atât de intens încât ochiul și mintea
umană nu îl mai poate percepe și care, prin propria sa mistuire, orbește și
întunecă pe cei care îl privesc devenind depărtatul și profundul întuneric.
Este
un foc bengalez a cărui frumusețe o descoperim în fiecare seară când privim
cerul. Este ca atunci când privim în cenușa unui cuptor unde, când plimbi prin
praful cenușii vătraiul, vezi sclipind scântei de o secundă care pier sau limbi
de foc ridicându-se sporadic peste praful de lemn, ca apoi să dispară în
neființă, și uimit te întrebi despre asemănarea care există între vatra
cuptorului din pământ și cerul plin de stele și comete desfășurat deasupra ta
noaptea.
Te
simți asemenea prafului de stele a cărui rost este acelea de acoperi alte
sclipiri de stele până dincolo de întunericul pe care îl poți închipui și chiar
mai departe, până dincolo de propriul tău întuneric. În trăirile tale
interioare volute infinite se desfășoară ridicând din adâncul propriei ființe
universuri necunoscute ce tind spre alte adâncuri despre care nici nu știai că
pot exista. Aici lumina este numai o intuiție. Despre raze și sclipiri se face
numai o referire la ceea ce încă nu se poate defini. Lumina ca sâmbure a
stelelor și ca reflecție a acelor corpuri ce o reflectă, prin alcătuirea și
ființa lor, este numai un gând ce încă nu a fost gândit.
Coborând
tot mai adânc sub straturile ce ascund tot mai mult scânteierile luminii, deși
munca căutărilor este din ce în ce mai grea iar straturile de întuneric ce
trebuie îndepărtate sunt tot mai groase și compacte, speranța de a descoperi
prețioasele pietre ale luminii devin obsesive și apăsătoare.
Atunci,
din smolitul adânc al întunericului, încep să explodeze razele luminii care,
intense la începuturi, apar de-a lungul eonilor tot mai rar și, de aceea, ochii
rațiunii cât și ai inimii devin din ce în ce mai puțin obișnuiți să vadă zorii
luminii.
În
această zi, universul revine la starea primordială și creează începând cu
întunericul: ”Întâi a fost seară și apoi dimineață.” Starea dintâi a lumii
devine întunericul existențial. În și din supa aceasta se va concretiza primul
program de calculator. Proiectul divin este un joc binar interpretat infinit de
întunericul primordial și lumina secundară. Caracterul dual al creației se
definește prin raza de lumină care se naște din scânteia ce apare în momentul
ciocnirii între două corpuri inexprimabil de dure datorită întunericului
infinit din care sunt alcătuite. Imensitatea luminii care nu se mai oprește din
manifestare se datorează contradicției care o alcătuiește în existența sa
primordială.
Noaptea
este cel mai bun sfetnic, spune un proverb românesc, însă lumina stelelor care
o împodobesc este mărturia că noaptea este, de fapt, numai un câmp de întuneric
peste care trece un semănător risipindu-și semințele de lumină. Vremea roadelor
categoric nu va fi a lui, deoarece potrivit rânduielii vremurilor unii seamănă
și alții treieră, iar ceea ce rămâne necules vor veni săracii timpului și vor
aduna și, ceea ce tot nu va fi cules, nu se va risipi căci va fi mâncat de
păsările cerului și de vietățile pământului.
Așa
că sub cerul scânteietor al nopților și în căutarea luminii nimic nu se pierde.
Toate sunt de folos și toate își au un rost.
Tot
așa se va spune și despre cei care caută să fie și vor să facă lumină. Aceștia
trebuie să știe că munca lor nu este de prisos, chiar dacă poate părea infinit
repetată asemenea luminii stelelor nopții și revenirii valurilor mării.
F.˙. Mircea N.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu