De-a
lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea
ce mintea nu poate defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt
aproape sinonim cu eternitatea și infinitul, însă fiecare comportă dimensiuni
și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori în
tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.
Veșnicia,
potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se
definește ca durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune
niciunei determinări temporale, fie ca o durată ce are un început, dar nu are
sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.
În
literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se
definesc fin stările ei de manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță
subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte mă cutremur, ci de
veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia:
”Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în
schimb, consideră veșnicia un gol, o lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe
vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei și sensul de
repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de
plăcere.”
Un
sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că
eternitatea este o ”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile
de bază ale materiei”. Aici sunt reale două idei. Prima se referă la existența
recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-manifestare a
infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire
la materie ca fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit
infinitul. Ca atare, eternul se comportă infinit nu pentru că este veșnic, ci
pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba de forma
care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un
vas în care lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul
pereților săi. Odată spart vasul, lichidul se risipește și își pierde forma și,
ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit. Odată risipit
infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de
ideea de necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în
anonimat îndată ce nu este definită de veșnicie. O clipă poate cuprinde în
forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin necuprinsul
imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut
dinainte de a se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte
de a se ascunde. Deși pare că materia trebuie să piară veșnic, ea este chemată
să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul învierii, pieirea
este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un
spațiu infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în
perfect echilibru. Acolo se găsesc toate direcțiile din care a plecat infinitul
și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea. Acolo este
veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura
proaspăt scoasă din fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din
licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care îndrăznește să privească spre
cerul infinit al cunoașterii.
În
acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece
infinitul cunoașterii are nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se
raporteze pentru a se exprima. La fel cum înțelegem veșnicia ca dimensiune
unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca expresie a spațiului
și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel
și infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar
că veșnicia nu este esențial infinită, deoarece infinitul se raportează la timp
și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin eternitate ca mod de
relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a
veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura,
împreună-lucrarea veșniciei cu timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea
este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și timpul
nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o
mărime valabilă care poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice
mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în spațiu sau nesfârșit în timp. Ea
comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau spre
minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă
a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi
pozitive date, iar infinitul mare este mărime variabilă a cărei valoare
absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi pozitive date.
Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem
spune că ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și
totodată extrem de mare.
Am
analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în
felul său, există un atribut al divinului. Ori divinul cuprins în acești
termeni ni se descoperă numai atât cât putem înțelege noi prin ideile care îi
definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de divin
pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd.
Este absurd deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar
pentru a face, pentru a acționa, pentru a împlini. În divin totul este
instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința este nu numai un
act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este
și desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu
mai vorbim de divin, ci de o manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic,
deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl definește, îl
raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi
anulează trăsătura sa fundamentală, divinitatea.
De
aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe
care el nu a făcut-o niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul
ar fi o împuținare a manifestării totale , o pierdere a veșniciei și o
raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează
lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de
sunete a căror mesaj se materializează datorită puterii noastre de a ne
comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt comunicăm, explicăm,
analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am colorat
în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea
de idei, dar nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau
sateliților spațiali: odată rostite își doresc să devină sau să descopere
altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este
precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată
că dalta nu are voință și imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și
ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută, fără formă. Cu toate că în
sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să
vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că
aceasta este veșnicia, iar sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea,
consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt întocmai exemplul potrivit
atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub
divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și
perpetuu absolut în sine, fără nicio inter-relaționare sau raportare din orice
dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare impur, lipsit de absolut.
Pe
de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se
manifestă – indiferent cum – după cum voiește, deoarece am fi impostori. El
poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri dincolo de explicațiile
noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice,
oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate
dincolo de ceea ce numim noi veșniciei, infinit sau etern.
Ca
atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a
accepta faptul că divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii
pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există cunoaștere decât în necunoaștere și
necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se definesc ca stări
interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei
nesfârșite. Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul
unei melodii universale pe care nimeni nu o ascultă încă pentru că nu are
urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă pe vârful
celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și
spațiul.
Timpul
și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare,
agrare sau astrale. Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le
împropriem. Păstorii și-au construit un calendar pastoral după care își
desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți geografice ca
în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și
la ce vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul
în căutarea pășunilor bogate. La fel au făcut și agricultorii și negustorii și
marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru prosperitatea
neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am
împărțit timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul
pentru câștig, cât mai mult câștig. Nu este nimic relevant în relația dintre
divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o existență care
prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de
prosperitate a creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl
poartă din creație în intimitatea ei existențială? Prosperitatea este, așadar,
o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit. Dar a ne
îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață
mărginită este posibil numai atât cât îți oferă această creație, adică este
imposibil să te desăvârșești asemenea divinului, fiind mărginit, constrâns și
supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales, ci
le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este
dezbinată de o prăpastie ce o împarte între ideea de divin și ideea de …
altceva.
Divinul
din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare
înțeleasă doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii
din ochi sau un ritual în care viața este o jertfă săvârșită pentru cei
care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă trăiește în
mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.am.d. sunt toți sămânță
din sămânța mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să
învățăm urmașii să plivească bine recolta și să semene numai sămânță de soi
pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva puntea dintre divinul și
absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.
Bacchus din Teba
