23 ian. 2016

Never Forget

"Cu ocazia recentei comemorări a 75 de ani de la pogromul legionar anti-evreiesc din Bucureşti, o zi deosebit de tristă dedicată memoriei suferinţei, membrii Supremului Consiliu Român aduc un pios omagiu fratern tuturor celor care au fost victimele acţiunilor extremiste şi xenofobe, fiilor ţării noastre faţă de care toţi avem obligaţia de onoare de a nu uita niciodată această pagină tulburătoare a istoriei moderne şi de a nu permite ca astfel de tragedii să se mai repete vreodată... Respectul pentru diversitate, toleranţă şi libertate de expresie sunt valori universale la care noi, francmasonii de Rit Scoţian Antic şi Acceptat am aderat pe deplin, valori care pot preveni astfel de episoade întunecate ale destinului Umanităţii şi care reprezintă până la urmă nişte principii esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a unei societăţi cu adevărat democratice.  Ordinul nostru va rămâne mereu angajat în reafirmarea adevărului istoric dureros precum şi în combaterea antisemitismului, a rasismului şi a prejudecăţilor. De aceea, susţinând eforturile de educare a tinerei generaţii în spiritul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, suntem convinşi că lupta definitorie împotriva extremismului o vom putea câştiga doar prin solidaritate deplină şi bună înţelegere, prin dorinţa sinceră de a construi o societate mai bună şi mai unită…"

Florian NICULAE 33°, Mare Secretar General

12 ian. 2016

Ultimele trei dorinte ale lui Alexandru cel Mare

Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
Înainte de a muri, şi-a chemat generalii şi şi-a spus ultimele trei dorinţe:

1.Sicriul să fie dus pe umerii celor mai buni medici ai vremii;
2.Comorile dobândite (aur, argint, pietre preţioase) să fie risipite pe drum până la mormânt;
3.Mâinile sale să atârne în afara sicriului, să poată fi văzute de toţi.

Unul dintre generali, surprins de cererea lui, l-a întrebat pe Alexandru care sunt motivele acestor dorinţe neobişnuite. Dar Alexandru a explicat:
1.Vreau ca medicii cei mai eminenţi ai vremii să-mi ducă sicriul şi în felul acesta să le arate tuturor cât de neputincioşi sunt în faţa morţii.
2.Vreau ca pământul să fie acoperit de comorile mele pentru ca toată lumea să poată vedea că toate comorile ce le câstigăm aici pe pământ, tot aici rămân.
3.Vreau ca mâinile mele să atârne în aer, pentru a permite oamenilor să vadă că vom pleca cu mâinile goale, aşa cum am venit atunci când se termină tezaurul cel mai de preţ - Timpul.

Timpul este viaţa noastră. Cel mai bun cadou pe care îl poţi da cuiva este timpul tău... Şi tu, prietene, dacă ai intuiție, vei înțelege de ce ai primit acest TEZAUR.

25 dec. 2015

În noi se află Lumina Naturii, şi această Lumină este Dumnezeu!


Cel care nu știe nimic, nu poate să iubească nimic.
Cel care nu face nimic, nu poate să înțeleagă nimic.
Cel care nu înțelege nimic, nu este de luat în considerație.
Doar cel ce înțelege, vede și studiază.
Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dragostea față de om...
Cine crede că toate fructele maturează deodată ca și căpșunile,
Nu a înțeles nimic despre natura strugurilor!

22 dec. 2015

Cunoasterea se dobandeste in tacere

Sociologul Bruno Etienne (1937-2009) scria în volumul “La spiritualité maçonnique” : 
«Din clipa în care o confrerie se etalează în spaţiul public, ea pierde întreaga sa putere iniţiatică şi se depreciază la rangul de asociaţii repertoriate şi declarate de utilitate publică, ceea ce este foarte onorabil dar de un alt gen: autoritatea Francmasoneriei nu este de această natură… Autoritatea şi puterea reală a Francmasoneriei nu se pot fortifica decît în tăcere, poate chiar în tăcerea absolută, şi sub aparenţele non-acţiunii. Acţiunea se pregăteşte în calm şi cunoaşterea se dobîndeşte în tăcere şi retragere spirituală, departe de zgomotele lumii, în secretul Lojii şi lăsînd metalele la poarta Templului. Adevărata deviză a Francmasoneriei este Forţă, Înţelepciune, Frumuseţe şi, dacă ea este în serviciul Umanităţii, sloganul său ar trebui să fie cuvîntul lui Søren Kierkegaard şi forma lui Ibn’Arabi: “Forma servitorului este incognito”. Dacă francmasoneria se prezintă ca un Ordin Iniţiatic şi Tradiţional, deţinător al unei profunde Spiritualităţi, atunci este continuatoarea şi moştenitoarea Gnozei.»

18 dec. 2015

Timpul în dimensiunea divinului

De-a lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea ce mintea nu poate defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt aproape sinonim cu eternitatea și infinitul, însă fiecare comportă dimensiuni și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori în tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.
Veșnicia, potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se definește ca durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune niciunei determinări temporale, fie ca o durată ce are un început, dar nu are sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.
În literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se definesc fin stările ei de manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia: ”Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în schimb, consideră veșnicia un gol, o lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei și sensul de repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.”
Un sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că eternitatea este o ”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei”. Aici sunt reale două idei. Prima se referă la existența recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-manifestare a infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire la materie ca fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit infinitul. Ca atare, eternul se comportă infinit nu pentru că este veșnic, ci pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba de forma care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un vas în care lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul pereților săi. Odată spart vasul, lichidul se risipește și își pierde forma și, ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit. Odată risipit infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de ideea de necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în anonimat îndată ce nu este definită de veșnicie. O clipă poate cuprinde în forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin necuprinsul imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut dinainte de a se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte de a se ascunde. Deși pare că materia trebuie să piară veșnic, ea este chemată să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul învierii, pieirea este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un spațiu infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în perfect echilibru. Acolo se găsesc toate direcțiile din care a plecat infinitul și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea. Acolo este veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura proaspăt scoasă din fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care îndrăznește să privească spre cerul infinit al cunoașterii.
În acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece infinitul cunoașterii are nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se raporteze pentru a se exprima. La fel cum înțelegem veșnicia ca dimensiune unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca expresie a spațiului și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel și infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar că veșnicia nu este esențial infinită, deoarece infinitul se raportează la timp și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin eternitate ca mod de relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura, împreună-lucrarea veșniciei cu timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și timpul nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o mărime valabilă care poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în spațiu sau nesfârșit în timp. Ea comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau spre minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi pozitive date, iar infinitul mare este mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi pozitive date. Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem spune că ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și totodată extrem de mare.
Am analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în felul său, există un atribut al divinului.  Ori divinul cuprins în acești termeni ni se descoperă numai atât cât putem înțelege noi prin ideile care îi definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de divin pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd. Este absurd deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar pentru a face, pentru a acționa, pentru a împlini. În divin totul este instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința este nu numai un act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este și desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu mai vorbim de divin, ci de o manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic, deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl definește, îl raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi anulează trăsătura sa fundamentală, divinitatea. 
De aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe care el nu a făcut-o niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul ar fi o împuținare a manifestării totale , o pierdere a veșniciei și o raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de sunete a căror mesaj se materializează datorită puterii noastre de a ne comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt comunicăm, explicăm, analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am colorat în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea de idei, dar nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau sateliților spațiali: odată rostite își doresc să devină sau să descopere altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată că dalta nu are voință și imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută, fără formă. Cu toate că în sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că aceasta este veșnicia, iar sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea, consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt întocmai exemplul potrivit atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și perpetuu absolut în sine, fără nicio inter-relaționare sau raportare din orice dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare impur, lipsit de absolut.
Pe de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se manifestă – indiferent cum – după cum voiește, deoarece am fi impostori. El poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri dincolo de explicațiile noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice, oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate dincolo de ceea ce numim noi veșniciei, infinit sau etern.  
Ca atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a accepta faptul că divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există cunoaștere decât în necunoaștere și necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se definesc ca stări interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei nesfârșite. Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul unei melodii universale pe care nimeni nu o ascultă încă pentru că nu are urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă pe vârful celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și spațiul.
Timpul și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare, agrare sau astrale. Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le împropriem. Păstorii și-au construit un calendar pastoral după care își desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți geografice ca în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și la ce vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul în căutarea pășunilor bogate. La fel au făcut și agricultorii și negustorii și marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru prosperitatea neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am împărțit timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul pentru câștig, cât mai mult câștig. Nu este nimic relevant în relația dintre divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o existență care prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de prosperitate a creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl poartă din creație în intimitatea ei existențială? Prosperitatea este, așadar, o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit.  Dar a ne îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață mărginită este posibil numai atât cât îți oferă această creație, adică este imposibil să te desăvârșești asemenea divinului, fiind mărginit, constrâns și supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales, ci le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este dezbinată de o prăpastie ce o împarte între ideea de divin și ideea de … altceva.
Divinul din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare înțeleasă doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii din ochi sau un ritual în care viața este o jertfă  săvârșită pentru cei care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă trăiește în mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.am.d. sunt toți sămânță din sămânța mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să învățăm urmașii să plivească bine recolta și să semene numai sămânță de soi pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva puntea dintre divinul și absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.

Bacchus din Teba