The Man Who Would Be King

Producţie Warner Bros, “The Man Who Would Be King”, regizat de celebrul John Huston şi lansat în Decembrie 1975, se bazează pe nuvela fratelui Rudyard Kipling (Christopher Plummer). Tragedie și triumf, reprezintă o minunată aventură a Spiritului şi nu cred să existe un alt film ARTISTIC cu o nuanță masonică atât de puternică... Cel puţin este primul de mare succes, care a înfăţişat publicului larg o imagine romantică a Masoneriei, mult mai bine şi mult mai devreme decât “National Treasure” (2004) sau “The Da Vinci Code” (2006). Personajele principale, în căutarea faimei și a norocului, vor să-și creeze propriul regat într-o lume îndepărtată, Kafiristan...  Per total, o peliculă distractivă cu o durată de cca. 2 ore, care are multe dialoguri amuzante, dar şi pline de duh între vedetele Michael Caine și Sean Connery. Gândit inițial pentru Clark Gable și Humphrey Bogart, două arhetipuri ale eleganţei şi masculinităţii, în rolurile lui Peachy Carnehan și Daniel Dravot, Huston nu a reușit să demareze proiectul înainte de moartea lui Bogart... Povestea emoţionantă este plină de aluzii la și despre francmasoni, tânărul Kipling folosind textul pentru a promova originea “antică” a Ordinului nostru. Sigur, conexiunea cu Alexandru cel Mare (zeitatea Sikander) este pur imaginară, dar rămâne totuși o istorie captivantă. Astăzi filmul poate părea doar o metaforă satirică cu  pretenții eroice a ascensiunii și decăderii colonialismului, în general și a Imperiului Britanic, în special. Celebra fraza “brother to a prince, and fellow to a beggar, if he be worthy...” reprezintă rezumatul perfect al filozofiei noastre. Alături de presupunerea greșită că filmul împărtășește rasismul sau diverse prejudecăți este și ipoteza simplistă conform căreia Masoneria este doar o stratagemă, un complot în structura poveștii. De fapt, la baza eşecului personajelor principale se află o serie de încălcări ale preceptelor noastre fundamentale, tocmai pentru a demonstra contrariul. Chiar dacă simpaticii “imperfecţi”, Daniel și Peachy, sunt singuri la final, deposedaţi de “metalele” lor și înfruntându-se cu moartea, ei rămân totuși cu prietenia, cu loialitatea și dragostea lor frățească. Acesta este practic cel mai bun moment al lor, un moment admirabil de demnitate și de forţă, esenţa filmului prezentat! Dacă nu l-ați văzut, atunci ar trebui pentru că nu veți regreta. Îl găsiţi pe net cu subtitrare în română.  

P.S. Nici unul dintre actori nu a fost iniţiat, deşi s-au făcut multe speculaţii pe această temă, mai ales după moartea lui Sean Connery care a survenit în 2020.

 

Mesajul Marelui Comandor, PIlF Ruslan OPRESCU, 33

 

Pantheon dei Gran Maestri

“Cimitero Monumentale del Campo Verano” este un adevărat muzeu în aer liber din Tiburtino - Roma, unde se află “Pantheon dei Gran Maestri e Grandi Dignitari del Grande Oriente d’Italia”. Cimitirul modern a fost înființat în timpul domniei napoleoniene din 1805-1814, în conformitate cu edictul care impunea înhumarile în afara zidurilor orașului. Cunoscut ca “Tomba Adriano Lemmi”, numele vine binențeles de la celebrul Mare Maestru GOI. Ca Mare Trezorier in exercitiu, acesta a achiziţionat de la municipalitate în septembrie 1880 un spaţiu care va fi rezervat Francmasoneriei. Acolo sunt păstrate rămășițele Iluștrilor Francmasoni ai Grande Oriente d'Italia, începând cu PRF Giuseppe Mazzoni.

Lumina se opune întunericului?

Obiectul multor culte religioase, Lumina are un simbolism bogat, strâns legat de cel al Focului, al Soarelui și al Lunii. Expresia unei Puteri superioare, izvorâtă dintr-o sursă primordială, Lumina creează, ordonează şi lămureşte. Prima caracteristică a Luminii este latura sa abstractă… Lumina este dincolo de formă, este intangibilă! Lumina este deci de natură spirituală, spre deosebire de materie, opacă şi eterogenă. Dar Lumina luminează materia, permite înțelegerea lucrurile fizice şi menține o relație strânsă cu tărâmul concretului. Pentru francmasoni, Lumina este de fapt o punte între materie și spirit! În sensul său cel mai profund, reprezintă intuiția și conștientizarea care ni se deschid prin iniţiere, Calea care duce la iluminare, accesul la Cunoaștere, la Adevăr. Dar oare Lumina se opune întunericului? O primă analiză ar consta în asocierea acestor termeni cu haosul și cu ordinea. Întunericul ar fi materia în dezordine, haosul primordial al materiei iar Lumina, dimpotrivă, lumea orânduită sub acţiunea Principiului Creator. Iată cum avem două Energii cosmice fundamentale, una negativă și cealaltă pozitivă. Separarea acestora amintește de FIAT LUX-ul Genezei biblice: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Această analiză tinde să despartă artificial materia și spiritul, favorizând abordarea transcendentală în detrimentul unei abordări imanente. Cu alte cuvinte, respinge ideea că materia ar putea să conțină în sine Principiul ordonator. Astăzi voi încerca o altă analiză, plasându-mă la nivelul psihicului uman. Prin urmare, întunericul ar fi o tulburare, incapacitatea de a vedea ordinea și perfecțiunea Lumii. Invers, Lumina ar fi aceea a Conștiinței iluminate, adică recunoașterea și acceptarea Ordinii eterne, universale. Întunericul ar fi o dezordine interioară, uitare, neînțelegere sau imposibilitatea de a vedea, un întuneric care ar provoca suferință și frământări în relațiile umane. Dimpotrivă, lumina ar fi amintirea Ordinii cosmice, recunoașterea Legilor hermeneutice care guvernează Universul sau, pur și simplu acceptarea lucrurilor așa cum sunt. Conectându-ne cu exteriorul, Lumina ne eliberează. Această idee de legătură este centrată în simbolismul Luminii și se referă direct la etimologia cuvântului „religie” (lat. „religare - a lega”). Lumina este o punte mentală care ne conexează cu lumea profană din care facem parte și, prin urmare, ne conectează la adevărata noastră ființă. Lumina este acceptarea naturii noastre umane și a originii divine, rezultatul unui lanț de cauze, care își au rădăcinile în negura timpului. Aceasta este amintirea Facerii din care decurge totul, din care provenim direct... realitatea profundă care ni se dezvăluie: noi suntem copiii cosmosului. Raza de Lumină simbolizează puntea dintre Întreg ca Divinitate, Cosmos sau Natură, în ansamblu și Spiritul uman, asociată cu cu Logosul și cu Adevărul. Raza de lumină constituie reamintirea naturii noastre interioare: nu suntem niște ființe separate de Lume, ci creaturi ale Lumii, care evoluează printre semenii lor! Dar „lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a cuprins-o”, verset care indică ignoranța Omului, incapacitatea lui de a recunoaște Adevărul. Cu toate acestea, Lumina este prezentă pretutindeni, irigă și conectează totul şi amintește de al cincilea element… eterul sau Chintesența Alchimică, adăugat de Aristotel. Întunericul reprezintă obstacole pe calea înțelegerii, este în primul rând Ego-ul nostru, care ne face să credem că suntem ființe distincte, autonome și libere. Un Ego care duce haotic la mândrie, la orbire și la triumful prejudecăților. Depăşirea acestei stări ne permite accesul către conștiința Întregului, într-o logică a reconcilierii cu lumea, cu ceilalți și cu destinul nostru. Atunci ni se deschide un regat al Luminii, un spațiu de pace, fericire și glorie, guvernat de Marea Lege a Unității și Iubirii. Este un spațiu din înlăuntrul nostru, unde Omul este perfect centrat în raport cu Axis Mundi. Atât spiritual, cât și biologic, Lumina este asociată cu viața şi asta reiese din prologul Evangheliei după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. A trăi cu adevărat înseamnă a primi Lumina cosmică, adică a-i recunoaște natura cea adevărată. A trăi cu adevărat înseamnă a-ți deschide conștiința pentru a te reveni la Întreg. Raza de lumină divină ne arată Calea iar a urma direcția acestei raze reprezintă întoarcerea la sursă pentru a fuziona cu Lumina primordială. Ca un paradox, Lumina poate fi o întoarcere la întuneric, o întoarcere la originea lucrurilor, o întoarcere la sursa uitată… Această cale este cea a soluţionării dualității, a reconstituirii Unității primare. Calea spre Lumină pare întunecată, dar Lumina simbolizează renașterea inițiatică, progresia către noi niveluri de Conștiință. Inițiatul singur este de fapt cel care își scoate bandoul pentru a primi Lumina, după ce a trecut prin diverse încercări şi a fost ajutat de cele „Trei Mari Lumini” ale Francmasoneriei – V.L.S, Compasul şi Echerul. Iar Lucrarea noastră rituală durează de la prânz până la miezul nopții, semn al percepției Luminii exterioare către interior. Lumina poate fi înțeleasă doar prin cunoaşterea tenebrelor şi ar fi greșit să opunem Lumina întunericului. Dualitatea Lumină - întuneric trebuie depășită, pe de o parte pentru că întunericul generează Lumină, pe de altă parte, pentru că Lumina luminează întunericul și astfel face posibilă înțelegerea lui. Întunericul poate fi echivalat cu lipsa Ordinii, chiar dacă această ordine se manifestă pretutindeni… o Ordine care poate fi numită Iubire fraternă. Fără îndoială, percepția materiei opace și întunecate corespunde unei concepții despre Lume marcată de instincte și de Ego. Ființa trezită nu mai distinge între materie și Lumină dar, în cele din urmă, puterea reciprocă a Luminii și întunericului demonstrează că vorbim de fapt despre aceeași realitate. O realitate absolută și eternă... Astăzi ne aflam la Sărbătoarea Sf. Ioan de Iarnă! Dincolo de caracterul lor religios, Sărbătorile Sfinţilor Ioan au pentru Francmasonii de R.S.A.A. o strânsă legătură cu simbolismul Luminii. În mod simbolic, Solstițiul de Iarnă evocă noaptea și întunericul, dar poartă mereu ocultată Speranța întoarcerii Luminii, marcând începutul creşterii zilelor. Cele două Solstiții oferă o reprezentare a dualității, dar o dualitate care se exprimă într-o dimensiune ciclică şi dinamică. Solstiţiile sunt atât opuse, cât și complementare pentru că joacă de fapt același rol şi descriu ciclul etern de rotație a Pământului în raport cu Soarele, anotimpurile succesive şi fazele vieții, etc. În riturile păgâne, celebrarea Solstițiului de Iarnă consta în invocarea forțelor sacre, magice pentru a trece cu bine de la anul vechi la cel nou. Sinonim cu abandonul şi moartea, Solstițiul de Iarnă anunță totuși o renaștere, este o ușă care se deschide spre o nouă lume, o nouă viață, o nouă șansă etc. La nivel metafizic, Solstițiul de Iarnă marchează capacitatea Naturii și implicit a Omului de a emite energia necesară regenerării. O regenerare care se produce prin atragerea forţelor interioare, mediul extern fiind unul ostil. Prin urmare, simbolizează prezența și dezvoltarea unei Lumini interioare! Ciclul solstițial prezintă o serie de purificări succesive, care se încadrează într-o logică a progresului, asemenea transmutărilor alchimice. Ca masoni am învăţat că fiecare declin aduce cu sine o nouă oportunitate, fiecare fază de creștere anunță un declin care se apropie și, prin urmare, o viitoare renaștere. Să nu uităm, dragii mei Ucenici, că în Lojile Simbolice, ca aceasta de azi, Volumul Legii Sacre este deschis la prologul Evangheliei după Ioan, anunţând simbolismul Luminii și al elevării inițiatice la Gradele Ritului nostru. 

Am zis!

 

Stâlpul din Nord

Vă rog să priviți cu atenție cei trei Stâlpi care strălucesc astăzi cu putere... luminile lor sunt Înțelepciunea Prea Puternicului Suveran Mare Comandor, Forța Puternicului Locotenent Mare Comandor şi Frumusețea Secundului Locotenent Mare Comandor. Prin întunericul de la Nord nu mai vedem nimic, în ciuda ochilor noştri larg deschiși... poate doar câțiva Frați Ucenici, care meditează în tăcere. Nişte Fraţi care pun la îndoială vizibilul și ridică cel de-al patrulea Stâlp într-o lume imaginară. Din păcate, astăzi un Stâlp invizibil pentru mulţi dintre cei prezenţi. Acolo, la Miazănoapte sunt Discipolii care încearcă să construiască o Lume a ideilor pentru a face transmutări între sensibil și inteligibil. O Lume care ne dă tuturor acces la Cunoaștere şi la Unitatea creatoare, grație Spiritului nostru de iniţiaţi. Fraților, Stâlpul invizibil trebuie să se ridice spre Bolta Astrală şi să strălucească tot mai tare printre noi... Grecii cunoșteau doar trei Ordine clasice de arhitectură: Doric, Ionic și Corintic, într-o evoluție aparte, care merge de la Forță la Frumusețe, printr-o Înțelepciune absolut necesară. Cele două Ordine auxiliare, Toscan și Compozit, au fost adăugate la canon de romani pentru a împodobi Templele antice şi ulterior de renascentiştii italieni, din dorința de a atinge apogeul Creației. Noi am învăţat că primele, care alcătuiesc un ternar, pot fi asociate cu cifra Unu sau cu Principiul Creator. Cei trei Stâlpi formează un Delta radiant de natură spirituală, marcat de un cerc înscris într-un pătrat. Prin Forță, Înțelepciune și Frumusețe obținem astfel o progresie, care merge de la Pământ la Cer şi de la Cer la Unitatea luminoasă a tuturor lucrurilor. Al patrulea Stâlp, cel Toscan, ar putea fi cel al Ucenicului francmason, trecând de la paloarea întunecată a Lunii la Lumina binefăcătoare a amiezii. Urmând direcţia solară, mersul nostru prin Templu începe cu piciorul stâng, de la întuneric la Lumină... oare de ce? Pentru că Lumina nu poate veni decât din întuneric, fără îndoială... Lumina nu poate apărea decât din inconștientul nostru, din adâncul sufletului unui om bun care îşi doreşte să fie şi mai bun. Fertilizarea optimă a bobului de grâu este legată de simbolismul Lunii şi de aceea ne începem călătoria spirituală cu piciorul stâng, de la întuneric la Lumină. Important pentru noi este să ajungem odată în Centrul cercului, unde tronează un alt Stâlp radiant... este Stâlpul cu capitelul Compozit,  cel compus din inimile noastre reunite care bat necontenit pentru binele Umanităţii! Dragii mei, Stâlpul din Nord este mereu invizibil pentru cei care nu şi-au finalizat călătoria spre lumina Iubirii fraterne... voi îl vedeţi azi, Prea Iubiţii mei Fraţi ?