Grecii antici au destinat fiecărui lucru câte un zeu; au existat zeul binelui, zeul răului, zeul focului, zeul soarelui, zeul iubirii, zeul războiului... Dupa mai mult de un secol de cercetari, Dionysos ramâne înca o enigma. Prin originea sa, prin modul sau de a fi, prin tipul de experienta religioasa pe care îl inaugureaza, el se desparte de ceilalti mari zei greci.
Dionysos era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa, mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în sfârşit, în India.
Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile, sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos, Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină".
Osiris, ultimul zeu-faraon care a stapanit Pamantul, era echivalentul lui Dionisos, ultimul zeu olimpian. Ca si Zeus, Dionisos reprezenta evolutia unei noi forme de constiinta, pe care Titanii erau hotarati s-o nimiceasca. Titanii si-au dus la bun sfarsit planul si intr-o pestera l-au sfasiat pe Dionisos in bucati, pe care le-au aruncat intr-un cazan cu lapte clocotind, smulgand carnea de pe oase cu dintii. Intre timp Atena se strecurase in pestera nevazuta si a furat inima copilului inainte ca ea sa fie fiarta si mancata. I-o duce lui Zeus, care isi face o taietura in coapsa si o indeasa inauntru, cusand carnea la loc. Dupa o vreme, asa cum Atena tasnise din gata formata teasta a lui, Dionisos a renascut din coapsa lui Zeus.
Rolul lui Dionysos este de a confirma şi a aşeza mai bine, prin sacralizare, ordinea umană şi socială. El pune sub semnul întrebării această ordine, prin prezenţa lui se observă un alt aspect al statului care nu mai este bine definit, stabil şi ferm, ci bizar, imperceptibil şi derutant. Precum un iluzionist, se joacă cu aparenţele şi face să dispară frontierele între real şi fantastic. Mai mult chiar, este prezent peste tot, lumea de dincolo şi cea de aici, se contopesc în el şi prin el este cerul şi pământul. Face nulă distanţa ce separă pe zei de oameni şi pe oameni de animale.
Aceasta era credinţa celor iniţiaţi în cultul lui, zeul îi poseda şi astfel creatura umană imită zeul iar zeul din înlăuntrul credinciosului îl imită pe om. Pentru credincioşii aflaţi în comuniune cu zeul înseamnă bucurie supranaturală, însă pentru acele femei sau cetăţi care-l resping pe zeu, mania atinge oroarea şi nebunia. Putem afirma faptul că credinţa în Dionysos era obligatorie odată ce am descoperit-o, şi cultul lui trebuie acceptat şi oficiat pentru a nu duce la nebunie. El poate să aducă o plenitudine a extazului, a entuziasmului, o fericire adusă de vin, de sărbătoare, de teatru, de plăcerile dragostei, o mulţumire a cotidianului. Însă, în nici un caz el nu vine spre a anunţa o soartă mai bună în lumea de dincolo. Nu pretinde că printr-un mod de viaţă ascetic poate asigura sufletelor accesul la nemurire. Chiar dacă Dionysos a murit, sau a coborât în lumea celor morţi, el nu ne poate promite o viaţă mai bună după moarte.
Apostolul Pavel, iniţiat in orfism, a adaptat experienţa orfică faptului creştin. Christ era mult mai preţios ca Dionis iar realitatea lui Christ era mai palpabilă decat a zeului grec. Pavel a simţit imensele posibilităţi misterice ale lui Chris si de aceea a inlocuit, in cadrul misterului, pe Dionis prin Christ. Mitul lui Orfeu este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului...Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos / Zagreus și nu în postura de cântăreț. Dionysos Zagreus este zeitatea centrală a cultului orfic, protectorul agriculturii și al femeilor care nasc.
Treptat, s-a ajuns la concepţia că individul iniţiat in misterele morţii şi renaşterii zeului (misterele de la Eleusis, etc.) se mantuie de moarte, renăscând odată cu invierea zeului.
Misteriile - la ale caror ceremonii nu puteau participa decat cei initiati, iar in Grecia initiati nu puteau deveni decat cei care vorbeau limba greaca - erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mica (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficiala a divinitatilor Olimpului, misteriile raspundeau unei nevoi intime a individului, de liniste si pace, promitandu-i salvarea sufletului, scapandu-l de frica de moarte si „asigurandu-i" o viata de dincolo senina si fericita. Ceea ce atragea indeosebi toate categoriile de oameni era ritul initierii, care insenina o „renastere", inceputul unei existente - adica tot ceea ce in religia oficiala lipsea. Misteriile atrageau mai ales masele, dar si persoanele instruite, culte, pentru conduita morala pe care o predicau si pe care o pretindeau adeptilor.
Misteriile erau recunoscute oficial si chiar protejate. Erau conduse de preoti apartinand unei anumite familii. Candidatilor la initiere li se cerea in prealabil o minutioasa purificare (prin stropire sau prin scufundare in bazinele rituale de pe langa sanctuare; sau, spre a se purifica de o crima savarsita, prin stropire cu sangele unui animal sacrificat); li se cerea sa posteasca si sa aduca sacrificii. Dupa care, candidatul era admis sa ia parte la o instruire secreta, tinuta intr-o ambianta stranie, care trebuia sa produca asupra candidatului un puternic efect; in cursul unei ceremonii spectaculoase i se arata un anumit obiect sacru, i se dezvaluia semnificatia simbolica, iar la urma era pus sa recite anumite formule rituale, - Dar, exact si in amanunte, nu se stie in ce consta si cum se desfasura actul initierii, in orice caz, dupa acest act - la care avea acces oricine, din orice categorie sociala si de ambele sexe - initiatul capata convingerea ca intra in contact direct cu divinitatea; fapt care il transporta intr-o stare psihica de puternica tensiune. La aceasta concura si caracterul de drama mistica pe care il lua desfasurarea cultului unui mister, repetand simbolic drama respectivei divinitati. - Forta de convingere a maselor, popularitatea misteriilor sta in lipsa unor dogme, precum si tocmai in suscitarea acestor puternice reactii emotionale. Ceea ce este insa mai semnificativ este raptul ca initiatul capata idei, convingeri, norme de comportare morala care religiei oficiale a zeilor Olimpului ii erau cu totul indiferente.
Zeu al vegetatiei, era adorat ca o incarnare a naturii si a bucuriei de viata. Aparea inconjurat de o ceata vesela si zgomotoasa de satiri, fauni, sileni, menade si nimfe, dansand la muzica flautului. Adoratorii lui Dionysos reconstituiau, cu ocazia sarbatorii lui, cortegiul astfel imaginat al zeului.
Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munti. Adeptii - incununati cu coroane de iedera, uneori aplicandu-si simbolic coame de tapi, iar in Tracia incingandu-se cu serpi vii si strecurandu-si-in par, - se excitau cu dansuri salbatice si cu actul sacramental al consumarii unei bune cantitati de vin. in felul acesta ajungeau la o asemenea stare de delir incat, mai ales femeile, prindeau si sfasiau de vii animale, consumandu-le imediat carnea cruda in sange, cu sentimentul ca se impartasesc cu insusi trupul zeului. Aceasta isterie colectiva care elibera psihicul de toate inhibitiile aruncandu-l in frenetica dezlantuire a simturilor, dadea adeptilor convingerea mistica de uniune cu divinitatea - ceea ce echivala pentru ei tot cu o „renastere", cu inceputul unei noi vieti. Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le dadea; consolarea, pacea si speranta. -
Un loc aparte il ocupau misteriile orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era dupa traditie un cantaret de dinaintea lui Homer, care cu farmecul lirei lui imblanzea fiarele; il fermecase si pe zeul Infernului, incat acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice, reluandu-i-o apoi. Poet si cantaret, inventator al lirei si nascocitorul magiei, legendarul Orfeu era considerat si fondatorul misteriilor omonime si initiatorul unei adevarate religii. Asociindu-si figura lui Dionysos, orfismul ramanea insa total diferit si infinit superior cultului dionysiac. Era o miscare religioasa, cu asociatii secrete, cu o intreaga literatura (celebrele „imnuri orfice"), cu o teogonie, o cosmogonie si o antropogeneza bine articulate, precum si cu o doctrina a salvarii, elaborata in detalii.
Potrivit doctrinei orfice omul poarta inca de la nastere, mostenit din timpurile Titanilor, pacatul stramosesc pe care trebuie sa si-l ispaseasca prin suferinte. Sufletul omului este intemnitat in trup intocmai ca intr-o inchisoare. Pentru a-si elibera si salva sufletul, pentru a pune capat ciclului etern al renasterii succesive, migratiei continui a sufletelor de-a lungul altor existente (idee identica metempsihozei buddhiste), pentru a se sustrage deci acestui destin si a gasi calea mantuirii - care era supremul scop al vietii, - initiatului nu ii ramane - pe langa rugaciunile si purificarile rituale - decat sa se realizeze intr-o viata morala, de indeplinire a ritualurilor purificatoare, o viata de renuntari si de abstinenta de la orice hrana animala. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era conceptia despre pacat (ideea pacatului originar va reapare si in crestinism) si rascumparare, de ispasire prin acte purificatoare si prin ascetism. - Dar si dupa moarte, in drumul sau spre fericirea eterna sufletul este pandit la tot pasul de ispite si de primejdii; pentru a fi pregatiti sa le ocoleasca sau sa le invinga, initiatii trebuiau sa cunoasca anumite formule salvatoare. Aceste adevarate ghiduri de comportare morala au fost gasite, in Creta si in sudul Italiei, scrise pe mici placi de aur, pe care in mormant defunctul le avea atarnate la gat ca niste amulete. O bogata literatura de acest gen, fixand doctrina si datand inca din sec. VI i.e.n., o constituie Imnurile orfice, poeme scurte asemanatoare intr-un fel psalmilor ebraici, intre acestea se afla si un poem avand ca tema - cunoscuta si in literatura babiloniana - o „coborare in Infern".
Prin idealul preconizat de puritate spirituala, influenta orfismului este vizibila la Pindar, sau in poemul religios Purificari al lui Empedocle, sau la pitagoricieni, si chiar la Platon. Dar influenta lui s-a manifestat si asupra ritualului crestin si a iconografiei crestine: in multe picturi din catacombe Hristos este simbolizat ca Orfeu in ipostaza „Bunului Pastor".
Viaţa zeilor se aseamănă cu cea a oamenilor, dar necazurile şi suferinţele zeilor au totdeauna un sfârşit fericit.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu