Zeul mort si inviat

Grecii antici au destinat fiecărui lucru câte un zeu; au existat zeul binelui, zeul răului, zeul focului, zeul soarelui, zeul iubirii, zeul războiului... Dupa mai mult de un secol de cercetari, Dionysos ramâne înca o enigma. Prin originea sa, prin modul sau de a fi, prin tipul de experienta religioasa pe care îl inaugureaza, el se desparte de ceilalti mari zei greci.

Dionysos era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era una dintre cele mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa, mai târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în sfârşit, în India.

Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile, sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos, Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină".

Osiris, ultimul zeu-faraon care a stapanit Pamantul, era echivalentul lui Dionisos, ultimul zeu olimpian. Ca si Zeus, Dionisos reprezenta evolutia unei noi forme de constiinta, pe care Titanii erau hotarati s-o nimiceasca. Titanii si-au dus la bun sfarsit planul si intr-o pestera l-au sfasiat pe Dionisos in bucati, pe care le-au aruncat intr-un cazan cu lapte clocotind, smulgand carnea de pe oase cu dintii. Intre timp Atena se strecurase in pestera nevazuta si a furat inima copilului inainte ca ea sa fie fiarta si mancata. I-o duce lui Zeus, care isi face o taietura in coapsa si o indeasa inauntru, cusand carnea la loc. Dupa o vreme, asa cum Atena tasnise din gata formata teasta a lui, Dionisos a renascut din coapsa lui Zeus.

Rolul lui Dionysos este de a confirma şi a aşeza mai bine, prin sacralizare, ordinea umană şi socială. El pune sub semnul întrebării această ordine, prin prezenţa lui se observă un alt aspect al statului care nu mai este bine definit, stabil şi ferm, ci bizar, imperceptibil şi derutant. Precum un iluzionist, se joacă cu aparenţele şi face să dispară frontierele între real şi fantastic. Mai mult chiar, este prezent peste tot, lumea de dincolo şi cea de aici, se contopesc în el şi prin el este cerul şi pământul. Face nulă distanţa ce separă pe zei de oameni şi pe oameni de animale.

Aceasta era credinţa celor iniţiaţi în cultul lui, zeul îi poseda şi astfel creatura umană imită zeul iar zeul din înlăuntrul credinciosului îl imită pe om. Pentru credincioşii aflaţi în comuniune cu zeul înseamnă bucurie supranaturală, însă pentru acele femei sau cetăţi care-l resping pe zeu, mania atinge oroarea şi nebunia. Putem afirma faptul că credinţa în Dionysos era obligatorie odată ce am descoperit-o, şi cultul lui trebuie acceptat şi oficiat pentru a nu duce la nebunie. El poate să aducă o plenitudine a extazului, a entuziasmului, o fericire adusă de vin, de sărbătoare, de teatru, de plăcerile dragostei, o mulţumire a cotidianului. Însă, în nici un caz el nu vine spre a anunţa o soartă mai bună în lumea de dincolo. Nu pretinde că printr-un mod de viaţă ascetic poate asigura sufletelor accesul la nemurire. Chiar dacă Dionysos a murit, sau a coborât în lumea celor morţi, el nu ne poate promite o viaţă mai bună după moarte.

Apostolul Pavel, iniţiat in orfism, a adaptat experienţa orfică faptului creştin. Christ era mult mai preţios ca Dionis iar realitatea lui Christ era mai palpabilă decat a zeului grec. Pavel a simţit imensele posibilităţi misterice ale lui Chris si de aceea a inlocuit, in cadrul misterului, pe Dionis prin Christ. Mitul lui Orfeu este interpretat ca dovadă a existenței a unei religii arhaice în Grecia, poate de origine tracă, caracterizată de mistere și de credința în nemurirea sufletului...Sectanții orfici l-au văzut de fapt pe Orfeu ca preot și inițiator al cultului lui Dionysos / Zagreus și nu în postura de cântăreț. Dionysos Zagreus este zeitatea centrală a cultului orfic, protectorul agriculturii și al femeilor care nasc.

Treptat, s-a ajuns la concepţia că individul iniţiat in misterele morţii şi renaşterii zeului (misterele de la Eleusis, etc.) se mantuie de moarte, renăscând odată cu invierea zeului.

Misteriile - la ale caror ceremonii nu puteau participa decat cei initiati, iar in Grecia initiati nu puteau deveni decat cei care vorbeau limba greaca - erau originare din Creta, din Tracia sau din Asia Mica (Frigia). Spre deosebire de ceea ce oferea religia oficiala a divinitatilor Olimpului, misteriile raspundeau unei nevoi intime a individului, de liniste si pace, promitandu-i salvarea sufletului, scapandu-l de frica de moarte si „asigurandu-i" o viata de dincolo senina si fericita. Ceea ce atragea indeosebi toate categoriile de oameni era ritul initierii, care insenina o „renastere", inceputul unei existente - adica tot ceea ce in religia oficiala lipsea. Misteriile atrageau mai ales masele, dar si persoanele instruite, culte, pentru conduita morala pe care o predicau si pe care o pretindeau adeptilor.

Misteriile erau recunoscute oficial si chiar protejate. Erau conduse de preoti apartinand unei anumite familii. Candidatilor la initiere li se cerea in prealabil o minutioasa purificare (prin stropire sau prin scufundare in bazinele rituale de pe langa sanctuare; sau, spre a se purifica de o crima savarsita, prin stropire cu sangele unui animal sacrificat); li se cerea sa posteasca si sa aduca sacrificii. Dupa care, candidatul era admis sa ia parte la o instruire secreta, tinuta intr-o ambianta stranie, care trebuia sa produca asupra candidatului un puternic efect; in cursul unei ceremonii spectaculoase i se arata un anumit obiect sacru, i se dezvaluia semnificatia simbolica, iar la urma era pus sa recite anumite formule rituale, - Dar, exact si in amanunte, nu se stie in ce consta si cum se desfasura actul initierii, in orice caz, dupa acest act - la care avea acces oricine, din orice categorie sociala si de ambele sexe - initiatul capata convingerea ca intra in contact direct cu divinitatea; fapt care il transporta intr-o stare psihica de puternica tensiune. La aceasta concura si caracterul de drama mistica pe care il lua desfasurarea cultului unui mister, repetand simbolic drama respectivei divinitati. - Forta de convingere a maselor, popularitatea misteriilor sta in lipsa unor dogme, precum si tocmai in suscitarea acestor puternice reactii emotionale. Ceea ce este insa mai semnificativ este raptul ca initiatul capata idei, convingeri, norme de comportare morala care religiei oficiale a zeilor Olimpului ii erau cu totul indiferente.

Zeu al vegetatiei, era adorat ca o incarnare a naturii si a bucuriei de viata. Aparea inconjurat de o ceata vesela si zgomotoasa de satiri, fauni, sileni, menade si nimfe, dansand la muzica flautului. Adoratorii lui Dionysos reconstituiau, cu ocazia sarbatorii lui, cortegiul astfel imaginat al zeului.

Riturile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munti. Adeptii - incununati cu coroane de iedera, uneori aplicandu-si simbolic coame de tapi, iar in Tracia incingandu-se cu serpi vii si strecurandu-si-in par, - se excitau cu dansuri salbatice si cu actul sacramental al consumarii unei bune cantitati de vin. in felul acesta ajungeau la o asemenea stare de delir incat, mai ales femeile, prindeau si sfasiau de vii animale, consumandu-le imediat carnea cruda in sange, cu sentimentul ca se impartasesc cu insusi trupul zeului. Aceasta isterie colectiva care elibera psihicul de toate inhibitiile aruncandu-l in frenetica dezlantuire a simturilor, dadea adeptilor convingerea mistica de uniune cu divinitatea - ceea ce echivala pentru ei tot cu o „renastere", cu inceputul unei noi vieti. Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le dadea; consolarea, pacea si speranta. -

Un loc aparte il ocupau misteriile orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu trac, era dupa traditie un cantaret de dinaintea lui Homer, care cu farmecul lirei lui imblanzea fiarele; il fermecase si pe zeul Infernului, incat acesta i-a restituit-o pe iubita sa Euridice, reluandu-i-o apoi. Poet si cantaret, inventator al lirei si nascocitorul magiei, legendarul Orfeu era considerat si fondatorul misteriilor omonime si initiatorul unei adevarate religii. Asociindu-si figura lui Dionysos, orfismul ramanea insa total diferit si infinit superior cultului dionysiac. Era o miscare religioasa, cu asociatii secrete, cu o intreaga literatura (celebrele „imnuri orfice"), cu o teogonie, o cosmogonie si o antropogeneza bine articulate, precum si cu o doctrina a salvarii, elaborata in detalii.

Potrivit doctrinei orfice omul poarta inca de la nastere, mostenit din timpurile Titanilor, pacatul stramosesc pe care trebuie sa si-l ispaseasca prin suferinte. Sufletul omului este intemnitat in trup intocmai ca intr-o inchisoare. Pentru a-si elibera si salva sufletul, pentru a pune capat ciclului etern al renasterii succesive, migratiei continui a sufletelor de-a lungul altor existente (idee identica metempsihozei buddhiste), pentru a se sustrage deci acestui destin si a gasi calea mantuirii - care era supremul scop al vietii, - initiatului nu ii ramane - pe langa rugaciunile si purificarile rituale - decat sa se realizeze intr-o viata morala, de indeplinire a ritualurilor purificatoare, o viata de renuntari si de abstinenta de la orice hrana animala. Ceea ce aducea nou prin urmare orfismul era conceptia despre pacat (ideea pacatului originar va reapare si in crestinism) si rascumparare, de ispasire prin acte purificatoare si prin ascetism. - Dar si dupa moarte, in drumul sau spre fericirea eterna sufletul este pandit la tot pasul de ispite si de primejdii; pentru a fi pregatiti sa le ocoleasca sau sa le invinga, initiatii trebuiau sa cunoasca anumite formule salvatoare. Aceste adevarate ghiduri de comportare morala au fost gasite, in Creta si in sudul Italiei, scrise pe mici placi de aur, pe care in mormant defunctul le avea atarnate la gat ca niste amulete. O bogata literatura de acest gen, fixand doctrina si datand inca din sec. VI i.e.n., o constituie Imnurile orfice, poeme scurte asemanatoare intr-un fel psalmilor ebraici, intre acestea se afla si un poem avand ca tema - cunoscuta si in literatura babiloniana - o „coborare in Infern".

Prin idealul preconizat de puritate spirituala, influenta orfismului este vizibila la Pindar, sau in poemul religios Purificari al lui Empedocle, sau la pitagoricieni, si chiar la Platon. Dar influenta lui s-a manifestat si asupra ritualului crestin si a iconografiei crestine: in multe picturi din catacombe Hristos este simbolizat ca Orfeu in ipostaza „Bunului Pastor".

Viaţa zeilor se aseamănă cu cea a oamenilor, dar necazurile şi suferinţele zeilor au totdeauna un sfârşit fericit.

Misterele din Eleusis

Termenul de mistere denumeşte în mod generic în istoria religiilor cultele iniţiatice, cu precădere cele din antichitate. Aceste culte au jucat un rol important în reprezentările religioase şi în mentalitatea lumii greco-romane. Cuvantul grec mysterion (taină, secret) desemnează în context religios caracterul arcan al unui ritual, în care se face deosebirea între iniţiaţi şi neiniţiaţi. Datorită acestui caracter istoria religiilor întâmpină astăzi mari dificultăţi în reconstruirea conceptelor religioase manifestate prin intermediul misterelor. De reţinut este că şi primii creştini au fost văzuţi în lumea romană iniţial ca adepţi ai unui cult de mistere.
Drept surse ale riturilor care includ misterele au fost identificate atât iniţierile arhaice şi societăţile secrete cât şi un ansamblu de mituri proprii civilizaţiilor agrare, în care este vorba de uciderea unui zeu ca punct de trecere la o temporalitate caracterizată de moarte, nevoia de hrană şi procreere.
Religiile de mistere sunt însă, sub forma în care au fost cunoscute în Europa, un fenomen tipic civilizaţiei elene, chiar dacă au luat fiinţă prin contaminarea cu sfera religiilor orientale. Formele iniţiatice tipice acestor mistere au apărut pentru prima oară în cadrul venerării zeiţei agrare Demetra. Continuatorele moderne ale misterelor sunt diversele societăţi şi loje secrete, precum cele ale francmasonilor, iluminaţilor, cercurilor esoterice etc. Aceastea au în comun cu misterele antichităţii venerarea cultică a unui principiu divin, o bogată practică rituală care presupune iniţierea şi un mit respectiv concept care explică toate aspectele realităţii.
Cuvântul mysterion trimite în primul rând la verbul myein ("a închide", "a încuia"). Myesis se pare că desemna, conform acestui înţeles, o iniţiere preliminară în cadrul MISTERELOR ELEUSIENE. Iniţiaţii purtau denumirea de mystes, transmisă împreună cu adjectivul mysticos şi cu substantivul mysterion de către dramaturgii greci clasici.
Un alt termen central al cultului de la Eleusis este cel de teleté, înrudit cu telos ("ţel", scop"), prin care era desemnată atât iniţierea în sine cât şi ritualurile care o însoţeau. Conform acestei semnificaţii templul din Eleusis se numea Telesterion. Cea mai înaltă treaptă a iniţierii era Epopteia ("vederea de sus").
Ta orgia caracteriza festivităţile secrete în cinstea lui Dionis şi a Demetrei prin accentuarea laturii emoţionale a cultului (orgé înseamnă "înflăcărare", "pasiune", mânie"). Derivat din orgé, orgiazein putea însemna atât "a sărbători orgii" cât şi, mult mai general, "a îndeplini un act solemn". Sensul profund religios al acestui termen a fost dat uitării datorită orgiilor romane şi mai ales datorită condamnării acestora în literatura creştină.
Misterele din Eleusis au fost sărbători bianuale ţinute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiţei Demetra şi fiicei ei Persefona din recunoştinţă pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejaţi de Demetra fiindcă se arătaseră primitori faţă de ea când luase înfăţişarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona.
Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivităţile misterelor din Eleusis aveau parţial un caracter esoteric, care presupunea iniţierea şi prin mitul Persefonei denotau credinţa în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusice se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr.. Antichitatea lor este confirmată şi de descoperirile arheologice.
Pe lăngă cele două zeiţe chtonice, misterele a fost sărbătorite mai târziu la Eleusis şi Dionis, numit acolo Iachos, era prezent drept reprezentant al forţei creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea iar relicvele sale se găsesc şi în Egipt. Sacerdoţiul eleusin era transmis ereditar. Principalii celebranţi ai misterelor erau Hierofantul (preotul suprem), Daducos (purtătorul făcliei), Hierokeryx (crainicul sfănt) şi Epibomios (preotul celebrant). Iniţierea în cult se făcea prin mai multe ceremonii tainice de purificare şi prin rostirea unor formule magice. Ca participanţi au fost admişi iniţial doar atenienii, mai târziu cercul adepţilor s-a extins şi au incluşi toţi cei devotaţi cultului Demetrei.
Cercetările actuale explică popularitatea serbărilor şi longevitatea lor prin implicarea subiectivă a participanţilor, bazată pe o experienţă personală a transei. Walter Burkert afirmă chiar caracterul prevalent al acestei experienţe în raport cu doctrina iniţiatică, date fiind preocuparea obsesivă cu moartea şi ritualurile extatice.
"Micile Mistere" (Myesis) se ţineau primăvara, în aparenţăa numai în onoarea lui Heracle, care, ca străin, nu a putut fi iniţiat în "Marile Mistere" (Teletai). Acestea aveau loc toamna, timp de nouă zile, începând cu cea de-a 15-a zi a lunii Boedromion (la începutul lui octombrie) şi comemorau coborârea Persefonei în infern pentru perioada pe care era obligată să fie alături de Hades.
Participanţii trebuiau să-şi anunţe cu mult timp înainte venirea, îşi asumau cheltuieli însemnate din cauza animalelor destinate sacrificiilor şi erau obligaţi să postească înaintea procesiunii timp de nouă zile. Festivităţile decurgeau în felul următor: În prima zi se întruneau adepţii dornici de iniţiere. Aceştia erau supuşi în decursul celei de a doua zile unor procese de purificare. În ziua a treia aveau loc sacrificiile. În ziua a patra se purta în procesiune statuia Persefonei sau un "copil divin" într-un recipient (Kalathos) ornat cu şerpi, care simboliza coşul cu flori al zeiţei. Răpirea ei de către Hades era deci repetată în mod alegoric. În procesiuni nu lipseau simboluri ale fertilităţii precum spice de grâu sau embleme falice.În cea de-a cincea zi se comemora prin lungi procesiuni cu făclii căutarea Persefonei de către Demetra. În ziua a şasea, festivităţile ajungeau la apogeu: era strămutată columna lui Dionis-Iachos de la Atena la Eleusis de către o mare mulţime de oameni. Noaptea începeau iniţierile în mistere, care constau şi în dezvăluirea soartei celor drepţi şi a celor blestemaţi în lumea de apoi. Iniţierile erau făcute, ca şi purificările, de către sacerdoţi mascaţi ca nimfe, satiri şi sileni. Ceremoniile erau însoţite atât de muzica fluierelor frigiene şi a timpanelor cât şi de dans, creându-se astfel prin ritmuri monotone o atmosferă extatică. În ziua a şaptea se organizau întreceri în onoarea zeiţelor. Ultimele două zile erau consacrate iniţierilor şi ofrandelor.
În anul 382 d. Hr., împăratul roman Teodosiu I a interzis cultul eleusin, ca dealtfel toate cultele celebrate prin mistere.
Aparut in 1914, studiul lui Paul Foucart Misterele de la Eleusis se bazeaza foarte mult pe marturiile autorilor antici precum Herodot, care ar fi mai aproape de sursa misterelor eleusine decit savantii con-temporani. in Grecia antica circulau o multime de legende despre calatorii initiatice in Egipt ale unor eroi si intemeietori de secte si scoli religioase (Pitagora sau Orfeu, de exemplu). Aceste biografii mitice stereotipe tin insa mai degraba de imagologie, iar valabilitatea lor istorica este foarte redusa. Cu toate acestea, Paul Foucart considera ca exista corespondente izbitoare intre cultul Demetrei si cultul isiac. Aceasta il face sa accepte vechea poveste a importului Misterelor eleusine, undeva pe la mijlocul mileniului al doilea i.Hr., din Egiptul antic, import ce a insotit raspindirea tehnicii cultivarii cerealelor din Egipt si Orientul Apropiat. Dovezile arheologice despre contactele intre Egipt si greci intaresc ipoteza imprumutului.
- La Atena preotia nu cerea o pregatire prealabila serioasa
Desi aceasta interpretare difuzionista a fost contestata de cercetatorii ulteriori, studiul merita atentie cel putin pentru morfologia ritualului eleusinic pe care o realizeaza. Paul Foucart descrie amanuntit functiile castelor sacerdotale (vechile familii ale Eumolpizilor si Kerykesilor), a preoteselor eleusine si a magistratilor atenieni implicati in organizarea Marilor si Micilor Mistere, realizind totodata o prezentare stufoasa a principalelor diviziuni si momente ale cultului.
Numai originea si functiile personajelor (de la hierofant la spondofori) implicate mai mult sau mai putin direct in ceremonialul initiatic ar merita un studiu aparte. Eumolpizii (casta sacerdotala eleusina) pretindeau ca au o anumita suprematie spirituala asupra Kerykesilor (familie sacerdotala de origine ateniana), desi Eumolpos, stramosul lor mitic, ar fi fost invins de Erehteu, stramosul atenienilor. Daca la Atena preotia nu cerea o pregatire prealabila serioasa si orice cetatean putea indeplini aceasta sarcina ca orice alta magistratura, la Eleusis hierofantul (preotul suprem Eumolpid) si daducul (al doilea mare preot Kerykes) erau alesi pe viata si de obicei erau supusi unui examen prealabil. in vreme ce la Atena religia oficiala, de stat, nu avea nici o dimensiune soteriologica, la Eleusis se celebra un cult privat (ce a devenit o religie pan-helenica), a carui miza era soarta sufletului post mortem.
Cu toate acestea, controlul exercitat de cetatea ateniana era foarte puternic: la sfirsitul ceremoniilor, arhontele-rege trebuia sa dea un raport amanuntit Adunarii Consiliului celor Cinci Sute. Un caz relevant este cel al lui Alcibiade. Acuzat de sacrilegiu (mutilarea efigiilor lui Hermes si dezvaluirea licentioasa a misterelor eleusine), cetatea ii cere hierofantului sa rosteasca imprecatii sacre la adresa lui (un soi de excomunicare). Cind cetatea considera ca are din nou nevoie de geniul militar al lui Alcibiade, se hotaraste tot prin vot revocarea acestor imprecatii, in ciuda protestelor hierofantului.
in ceea ce priveste structura riturilor eleusine, acestea se desfasurau in doua etape. Micile Mistere aveau loc primavara si presupuneau o serie de pregatiri si purificari a mystilor la Eleusinionul din Agra in Atena. Marile Mistere se desfasurau in septembrie-octombrie, cind mystii erau initiati in telesterion, incinta sacra de la Eleusis, dupa opt zile de procesiuni si lustratii. Existau doua grade de initiere: telete (majoritatea neofitilor se multumeau cu aceasta) si epoptea, initierea desavirsita, optionala, ce putea fi obtinuta in al doilea an. Daca in privinta celorlalte aspecte pregatitoare ale initierii exista date destul de concludente, telete si epoptea nu au fost niciodata dezvaluite. Destainuirile erau pedepsite cu moartea (Alcibiade fusese condamnat la moarte) sau cu ostracizarea.
Stim ca initierea presupunea o succesiune de cuvintari solemne (legomena), reprezentari mitico-rituale (dromena, cu referire la suferinta Demetrei si rapirea fiicei sale, Kore-Persephona, de catre zeul infernului) si deignumena (prezentarea unor obiecte sacre, hiera). Pornind de la o comparatie a lui Plutarh, Paul Foucart reface scenariul initierii din telesterion: mystii erau claustrati intr-o subterana a sanctuarului, lasati sa rataceasca in intuneric, timp in care le erau infatisate obiecte si figurine divine stranii, cind terifiante, cind linistitoare, pentru ca apoi sa fie dusi la etajul superior, unde erau inundati de o lumina puternica. Astfel, „din regiunea terorii, mystii treceau pe pajistile voioase ale Cimpiilor Elizee, peste care isi raspindea razele o lumina minunata. Calatoria lua sfirsit o data cu contemplarea Obiectelor Sacre, care era punctul final al initierii“. Foarte probabil, hiera erau niste dublete primitive din lemn, niste statui ale zeilor, considerate de origine divina (xoana si kolossoi).
Desi reconstructia lui Paul Foucart este plauzibila, cel putin sub aspect psihologic, ea are un defect major: sapaturile au aratat ca telesterionul nu are o incapere subterana. Mircea Eliade sublinia originea orfica a acestui tip de initiere atribuit de Paul Foucart riturilor de la Eleusis, iar fragmentele din dialogurile platoniciene citate de Foucart in sprijinul interpretarii sale confirma mai degraba opinia lui Eliade. Multe din interpretarile lui Paul Foucart nu au rezistat, in primul rind ipoteza importului din Egipt a fost abandonata de scolile de istorie a religiilor mai recente. Pentru Georges Milonas, o origine mult mai probabila a Misterelor ar fi Thessalia, unde existau vechi sanctuare inchinate zeitei centrale a misterelor, Demeter. Cu toate acestea, Misterele de la Eleusis ramine un studiu de referinta pentru intelegerea unuia dintre cele mai importante fenomene religioase grecesti.