Datoria, ca și concepție, își are
originile în timpuri imemoriale, mitice. Este strict legată de teoria creației.
Ea a apărut odată cu omenirea, ab inițio.
Potrivit religiei creștine
datoria apare odată cu prima lege a ființei umane. Această lege sau datorie
arată cât de liberi erau primii oameni în Rai, deoarece li se explicase câte au
voie să facă și câte nu.
Așadar, datoria umană și interdicția
divină sunt angajamentul asumat reciproc de către divin și uman potrivit unui
contract indestructibil. Aici întâlnim, în formă incipientă, forma contractului
de bună-conviețuire.
Pe de altă parte conceptul de
datorie poartă și o valoare subiectivă, deoarece se referă la datoria sau
datoriile unui subiect. De aceea trebuie să înțelegem că datoria nu comportă
numai aspecte personale, deoarece subiectul nu este singur, ci devine și are
valoare de sine - valoare individuală - numai raportându-se, integrându-se și
definindu-se, adică îndatorindu-se la cel de dincolo de el, la altcineva.
O clasificare a datoriilor
persoanei s-a încercat dintotdeauna, dar cristalizarea acestui concept începe
cu Immanuel Kant care a definit ideea de datorie analizând filosofic datoria față
de sine, față de ceilalți, față de patrie, de Dumnezeu, etc.
Potrivit filosofiei kantiene
putem vorbi de datorii absolute, fundamentale cum ar fi cele raportate la
divinitate și concretizate în credințe și manifestări religioase, și de datorii
generale, personale adică cele raportate la sine, la căutările din adâncul
propriei ființe.
Astfel, datoria și implicarea în
cunoaștere, descoperă cazuri și cutume tradiționale ce se potrivesc cu datoria
de membru al societății. Cel care dorește să se implice va trebui să își înțeleagă
datoria față de adâncul sinelui spiritual. Motivat de acest obiectiv, de
această datorie va lupta necontenit spre
a spori în dorința sa de cunoaștere.
Pentru a reuși să facă acești pași
extraordinari va trebui să își analizeze zilnic toate provocările și
încercările externe sau interne, începând cu cele mai nesemnificative și
continuând – potrivit puterii sale de aprofundare și dorinței de cunoaștere –
cu cele de care depinde cel mai mult, până la momentul în care dincolo de ele
va vedea că și-a îndeplinit datoria de a căuta esența în absolut. Acest pas
devine o necesitate vitală în momentul în care conștiința se raportează la o
autoritate superioară, transcedentă.
Nu trebuie uitat însă că esența
căutărilor constă întotdeauna în aflarea esenței divine, ceea ce dă un sens nou
expresiei: ”este mai ușor să îți faci datoria, decât să o cunoști”.
Revenind la titlu, este necesar
să reafirmăm - pentru o mai bună înțelegere viitoare - că noțiunea de datorie
era cu desăvârșire necunoscută ritualurilor vechi. În acest sens nu trebuie să
uităm Istoria. Ea rememorează fapte adevărate, reține date și întâmplări
potrivit povestirilor biruitorilor și îndeamnă continuu la meditație. Așadar,
firul istoriei ne ajută să înțelegem că balansând între valori morale și
teorii, facem jocul rațiunii divine care corectează mersul lumii precum
gramatica corectează și ortografiază exprimarea unei limbi.
Starea aceasta se bazează și azi
pe ideia datoriei fundamentele, adică aceea care se raportează la absolutul
primordial și se consideră a fi, din punct de vedere constructiv, un concept fundamental
în perspectiva devenirii și desăvârșirii.
În raport cu libertatea, datoria
se impune la modul imperativ și ține cont de formarea și cunoștiința aceluia
care o îndeplinește. De aceea putem vorbi despre datorie ca o atitune morală,
atică una principială care comportă obligatoriu cel puți două aspecte:
Datoria obștească. Aceasta se
alcătuiește din varii interpretări deoarece depinde de religia, societatea,
patria, etnia etc., potrivit cărora se manifestă și își justifică existența.
Această datorie este una naturală. Ea vine din mediul intim și reprezentativ. O
astfel de atitudine, vis-a-vis de ideea de datorie, nu are un caracter
motivant;
Datoria esențială, pe de altă
parte, se adresează direct celui care caută să se raporteze la Absolut prin munca
depusă spre a afla sensul esențial al ființei, adică spre a înțelege și
practica datoria față de semeni, față de sine, dar mai ales spre a accepta și
împropria aflarea drumului ce duce spre Adevărul care adună la un loc toate
cele risipite. Datoria ca datorii comportă dimensiuni multiple și prin modurile
de manifestare urmărește dezvoltarea înțelepciunii pentru a pregăti
aprofundarea dimensiunilor spirituale și profunzimilor intelectuale, cum ar fi:
datoria de a medita, datoriile prevăzute în momentele sfinte ale vieții, a
persevera în cunoaștere, a păstra tăcerea când trebuie, a căuta dreptatea în
toate împrejurările, a-ți iubi frații, a te supune legii și disciplinei, etc. Dar, în toate aceste cazuri
trebuie să reținem că este vorba de datorii și nu de Datorie, căci spre cele ce
avem de făcut și spre ceea ce suntem datori, Datoria se definește a fi o cale
infinită. A o afla și a o urma comportă o vocație ce se definește prin datul rațiunea
de a fi. Aflați pe calea Datoriei, întâmpinăm numeroase alte îndatoriri pe care
trebuie să le împlinim sau să le rezolvăm, iar țelul suprem pe care trebuie să
îl atingem constă în înțelegerea profundă a sinelui. Pentru a realiza acest
obiectiv avem de căutat Adevărul și Dreptatea în tot ceea ce ne înconjură și ne
reprezintă. Adevărul îl descoperim prin raportarea la dimensiunile răsăritului și
apusului, iar Dreptatea o împarțim potrivit unităților egale și necesare,
urmărind negreșit să adunăm laolaltă ceea ce s-a pierdut pentru recâștigarea
ființei ca simbol al unității. În vederea acestui scop ideea de datorie devine
un obiectiv cu valențe mistice și astfel înțelegem că marea Datorie este intim
reprezentată de imagine. Imaginea unei chei care reține în imaginea, în linia și
forma sa parola, formula, intrarea sau deschiderea unei bune orânduiri obștești.
Dacă raportăm sensul cunoașterii și căutării personale la dimensiunea
nedefinită a sinelui divin, înțelegem că datoria fiecăruia comportă atitudini
diverse în numele cărora ar trebui să încercăm să ne aprofundăm în propria
cunoaștere de sine. Cei care admiră o astfel de muncă ar trebui să capete la
rândul lor valori existențiale și raționale potrivit etapelor prin care caută a
încerca să se autodepășească. Ei sunt asemeni razei vii de lumină care aleargă
prin întuneric pentru a da dovadă pretutindeni de existenței unui fiat lux primordial. Cel care împlinește toate aceste
datorii sau îndatoriri este un muncitor care lucrează în carierea luminii. Bucățile
de lumină ce le desprinde din muntele soarelui veșnic sunt etape care definesc
părțile unei construcții intime și interioare ce răspund cerințelor Absolutului
în vederea realizării unui Univers reclădit pe temelia Cuvântului Primordial.
Am zis!
F.·. Mircea N.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu