Universalitate și singurătate

Nu știu dacă ochii minții îmi crează o iluzie, dar certitudinea unui dor adânc pentru lumina rațiunii mă ademenește să-i urmăresc firul și, de aceea, pot afirma cu tărie că, deși sunt percepute ca atare, universalitatea și singurătatea sunt stări ce nu pot fi contrare. Și nu pentru că nu ar putea fi, ci pentru că exprimă idei care nu se pot defini una în lipsa alteia sau una fără cealaltă, deoarece universalul nu poate însemna singurătate, căci a fi singur nu înseamnă a fi unic, unul. Pe de altă parte unul, ca semn al universalului, este partea fundamentală din care se alcătuiesc toate celelalte. Este plusul, întregul, totul, pe când zero, ca semn, este nimicului, este lipsa, golul desăvârșit, dar nu singurul, deoarece el este lipsa întregului. Se definește numai în raport cu întregul. Dacă întregul nu ar fi, nici nimicul nu ar putea fi. Așadar, dualismul este cauza care dă dreptul de a fi nimicului. Am putea spune, de altfel și invers, însă, potrivit rațiunii, o astfel de afirmație ar fi ilogică. Din nimic nu poți face, construi, gândi, realiza ceva.
Continuând descoperim că a fi singur nu însemană a fi întreg, ci rupt de întreg; nu înseamnă a fi tot, ci o parte din acesta. A fi singur înseamnă a reprezenta ceva din altceva. Nu poți fi nici măcar nimic, ci doar o parte din nimic. Ceva bine definit, clar formulat, atent poziționat și cu certitudine izolat. A fi singur înseamnă și a fi pedepsit, îndepărtat și condamnat la a fi departe, uitat, risipit, împrăștiat, neiubit, rătăcit… rămas numai cu tine. Eul tău cu tine alcătuind tot ceea ce este cunoscut, suferit, conștientizat, acceptat și purtat numai de și în sine. Un sine dezgolit de interior și constrâns în forme care păstrează doar o identitate anonimă. Singurătatea este mărturia unei realități aflate în confuzie. Singurătatea este urma unei treceri. Singurătatea nu este o lipsă, ci o stare reală a formei care a uitat să se perfecționeze, să se definească pentru a se regăsi și a mai fi regăsită. Singurătatea este plină de timiditate, nesiguranță, naivitate și multe, multe răni. Singurătatea nu este numai o boală incurabilă, ci și o autocondamnare. Singurătatea în toate aspectele ei se definește prin ceva, dar nu prin sine, precum putem defini unicitatea, unicul, monada care cuprinde totul și astfel și există și o putem numi universalitate.
De aceea consider că universalismul nu poate fi contrariul singurătății, ci numai o reprezentare a unicului sau un alt nume al totului. Universalitatea este un atribut al celui care comunică mereu starea de manifestare, de viu, de autodevenire. Universalitatea nu se ascunde în sine sau de sine și nici față de alții, nu se retrage, nu se împuținează, nu se șterge. Universalitatea este modul de înțelegere al universului. Am putea spune, în intenția de a o defini cât mai clar, că universalitatea este alcătuită dintr-o infinitate de potențiale singurătăți. În goliciunea ei singurătatea își dezgolește sinele pentru a permite altor singurătăți să se dezgolească la rândul lor, alcătuindu-se astfel un șir interminabil de forme care își caută locul spre a deveni și alcătui universalul. Nu putem spune însă că universalitatea este o singurătate mai mare, deoarece, deși se manifestă prin singurătate, caracteristica ei principală este fărâmițarea, atomizarea, multiplicarea prin micșorare la nesfârșit a singurătăților, atitudine ce n-o întâlnim ca fiind caracteristică singurătății. Singurătatea se golește fară a se multiplica. Izolarea este un mod de ieșire în evidență pentru singurătate, pe când pentru universalitate izolarea este o gură hulpavă care caută să înghită infinite spații de singurătate. Pietrificarea este starea ce alcătuiește singurătatea, iar devenirea este esența ce constituie universalitatea. În acest sens putem compara singurătatea cu o însușire a răului și universalitatea cu un atribut al binelui, deoarece răul care nu poate exista în lipsa binelui, își alimentează existența din neforma pe care nu știe cum să o folosească și rămâne astfel nemișcat, iar binele, ca fundament al existenței, își păstrează mereu aceași formă, modicicându-și constant dimensiunile pentru a se exprima și a fi, ca atare, mereu în acțiune, în mișcare.
Extrapolând, putem compara singurătatea cu dogma. Aceasta încearcă mereu să găsească formule singure de exprimare îngrădind într-o formă inexprimabilă și golind de înțelesul rațiunii ceea ce universalitatea, ca și mod de manifestare a tradițiilor și obiceiurilor, adaptează și transformă constant, stările spirituale din motive concrete de necesitate a exprimării existenței. Dovadă este istoria. Acolo unde s-a încercat și se încearcă impunerea unui regim care crede că poate singur să simtă, să gândească, să dorească, să vadă, să audă și să știe, veacurile acelor vremuri s-au rupt brutal din cartea lumii, ca o coală de hârtie pe care s-a scris eronat și care s-a aruncat, mototolită în singurarea și umbra coșului de gunoi al memoriei colective. Pe când, acolo unde există o multitudine de manifestări, fie chiar și de manifestări ale unor singurătăți, istoria și-a urmat firesc cursul și e încă vie. Aici gâlgâie ideile, viața clocotește, curg fluvii întregi pline vârtos cu putere de muncă și realitatea se supradimensionează universalizându-se. Dacă trebuie să raportăm universalitatea și singurătatea la rugăciune trebuie să subliniem că această stare spirituală, rugăciunea, este una pur ideatică și se comportă ca o manifestare realmente intimă. Nu poți vorbi de rugăciune decât interpretând diferite fenomene sociale sau speculând tot felul de stări emoționale. Ceea ce putem spune pe înțelesul tuturor despre rugăciune este faptul că se vrea a fi un dialog între credincios și Dumnezeu, dialog în care primul cere, mulțumește sau se formalizează și așteaptă un semn, iar Cel de-al doilea se ascunde tot mai în adânc, un adânc paradoxal interminabil tocmai în sufletul aceluia care Îl cheamă. Dar exact această înadâncire umple, mărește, redimensionează sinele interior al celui ce Îl caută în propria singurătate, crescându-și astfel în propriu gol conținutul și sensul formei, universalizându-se. De asemenea, poate fi și un dialog între sine și conștiință, unde sinele se comportă ca o tendință primară a psihicului și conștiința este conținutul ubicuu al educației. Rugăciunea mai poate fi și o stare ritualică care se compune din interpretarea unui rol reptat la infinit potrivit unor conveniențe și principii influențate permanent de motivații, idealuri și conflicte de tot felul.
Stabilind aceste aspecte care definesc rugăciunea înțelegem că ea poate fi și o necesitate a universalității, precum și una a singurătății. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu se întâlnește în ființa lor cu rugăciunea, deoarece ab initio rugăciunea este deopotrivă universală cât și singulară. De unde desprind evident înțelesul că realitatea, ca și universalitatea, nu pot fi contrariul singurătății niciodată. Nici măcar în rugăciune. Și chiar dacă în rugăciune nu poți poți fi singur, poți fi în singurătate.
Universalitatea își definește forma din indefinita ei singurătate. Contrariile se împacă și gândurile caută să se întoarcă în sinele pe care l-au dezgolit cu frământările singurătăților lor universale.

Am zis!

F.˙. Mircea N.

Imnurile sacre ale lui Pitagora

Cinsteşte înainte de toate pe Zeii nemuritori, în ordinea ce le-a fost rânduită de Lege.

Respectă jurământul. Cinsteşte apoi pe Eroii glorificaţi.
Cinsteşte şi pe Geniile pământeşti, împlinind tot ce este hotărât de lege.
Cinsteşte pe tatăl tău, pe mama ta şi pe rudele ce-ţi sunt apropiate.
Dintre ceilalţi oameni, fă-ţi prieten pe cel încununat de virtute.
Supune-te întotdeauna în faţa vorbelor blânde şi a faptelor folositoare.
Nicicând să nu-ţi urăşti prietenul pentru o greşeală de nimic,
atât cât poţi; căci posibilul vecin e cu necesitatea.
Află că toate acestea sunt astfel, şi învaţă să biruieşti cele ce urmează:
mai întâi lăcomia pântecului, apoi lenevia, luxul şi mânia.
Nu săvârşi nicicând vreo faptă de care să te ruşinezi,
nici faţă de un altul
nici faţă de tine. Şi, mai ales, respectă-te pe tine însuti.
Fă apoi dreptatea cu fapta şi cuvântul.
Nu te purta în nici-o-mprejurare fără să gândeşti.
Ci aminteşte-ţi că omul sortit e ca să moară;
şi află că averea aşa cum se câştigă, la fel se risipeşte.
Cât priveşte necazurile îndurate de oameni
din pricina Destinului potrivnic,
primeşte-le ca şi când li s-ar cuveni; îndură-le
răbdător şi nu te-mpotrivi.
Caută să le înlături, pe cât îţi va sta în putinţă.
Dar cugetă temeinic la aceasta:
că, pe cei buni, Soarta îi păzeşte de multe din aceste nenorociri.
Multe vorbe, bune sau răutăcioase, ies din gura oamenilor;
nu le-arăta prea multă preţuire, dar nici nu le-nfiera.
Chiar lucruri mincinoase de auzi, îndură cu răbdare şi blândeţe.
Ia seama-n orice împrejurare la cele ce-ţi voi spune:
Ca nimeni, niciodată, prin vorbe sau prin fapte, să nu poată
să te împingă să spui sau să săvârşeşti ceva nefolositor pentru tine.
Cugetă înainte de a făptui, ca nu cumva să te porţi nesăbuit,
căci numai omul păcătos spune sau face lucruri nesocotite.
Nicicând, aşadar, să nu faci ceva de care apoi să te căieşti.
Nu săvârşi nimic din cele ce nu ştii; ci învaţă
tot ce se cuvine să ştii, şi viaţa fericită îţi va fi.
Ingrijeşte-te de sănătatea trupului tău,
dar dă-i cu măsură băutura, mâncarea şi mişcarea,
şi numesc măsură ceea ce nicicând nu te va stânjeni.
Deprinde-te cu o viaţă curată şi simplă;
şi păzeşte-te să faci ceea ce trezeşte ranchiuna.
Nu cheltui fără rost, ca cei ce nu ştiu în ce stă binele.
Dar nici nu fi zgârcit; dreapta măsură e ce mai bună-n toate.
_ Nu-ţi lua drept îndatoriri ceva ce ţi-ar putea dăuna,
şi mai ales cugetă înainte de-a trece la fapte.
Nu lăsa ca dulcele somn să-ţi închidă pleoapele,
mai înainte de a te-ntreba astfel
despre faptele tale de peste zi:
Cu ce-am greşit? Ce am făcut?
Ce n-am făcut din ce se cuvenea să fac?
începe cu prima şi meditează apoi asupra celorlalte.
Şi apoi, dacă socoti că ai greşit, necâjeşte-te;
iar dacă ai făcut bine, bucură-te.
Străduieşte-te să pui în practică aceste precepte,
meditează asupra lor; dă-le toată dragostea ta,
şi ele te vor pune pe calea virtuţii divine.
Mă jur pe cel ce ne-a sădit în suflet sacra Tetradă,
izvorul Naturii al cărei curs e veşnic.
Dar nu începe o lucrare mai înainte
de a-i ruga pe Zei să ţi-o desăvârşească.
Când toate aceste precepte îţi vor fi bine cunoscute,
vei înţelege alcătuirea Zeilor Nemuritori
şi a oamenilor muritori, vei afla
până la cel punct lucrurile se despart
şi până la ce punct ele se unesc.
Vei mai cunoaşte, după Dreptate,
că Natura este în totul asemănătoare sieşi,
încât nu vei mai nădăjdui ce nu e de nădăjduit,
şi nimic nu îţi va fi ascuns.
Vei mai şti că oamenii îşi atrag relele prin propria şi libera lor alegere,
nefericiţii; ei nu ştiu nici să vadă, niă să audă
adevăratele bunuri ce lângă ei se află.
Puţini sunt cei ce-au învăţat să scape de suferinţele lor.
Asta este soarta ce tulbură mintea muritorilor.
Ca nişte cilindri, ei se rostogolesc încoace şi încolo,
împovăraţi de rele fără număr.
Căci, sădită în ei, necruţătoarea Vrajbă
îi urmăreşte şi-n somn,
fără ca ei să-şi dea seama;
şi ei n-ar trebui s-o stârnească, ci mai degrabă să o alunge neîntârziat.
O, Zeus, tatăl nostru, vei izbăvi pe oameni de nesfârşitele necazuri ce îi copleşesc,
de le-ai arăta tuturora Geniul de care se servesc!
Dar tu, fă-ţi curaj, căci prea bine ştii
că neamul omenesc este divin,
şi că Natura sacră îi dezvăluie deschis toate tainele.
Iar de se v'a-ndura să ţi le înfăţişeze şi ţie,
vei ajunge la ţinta de care ţi-am vorbit;
căci lecuindu-ţi sufletul, îl vei izbăvi de toată suferinţa.
Dar înfrânează-te de la alimentele despre care ţi-am vorbit, folosindu-ţi judecata
la tot ce ţi-ar fi de folos pentru purificarea şi eliberarea sufletului.
Meditează asupra fiecărui lucru,
lăsându-te condus de Inteligenţa desăvârşită din înalt
Iar după ce, părăsindu-ţi trupul, te vei înălţa în liberul eter,
vei fi precum un zeu: nemuritor, etern, de-a pururi biruitor al morţii.