Continuând descoperim că a fi singur nu însemană a fi întreg, ci rupt de întreg; nu înseamnă a fi tot, ci o parte din acesta. A fi singur înseamnă a reprezenta ceva din altceva. Nu poți fi nici măcar nimic, ci doar o parte din nimic. Ceva bine definit, clar formulat, atent poziționat și cu certitudine izolat. A fi singur înseamnă și a fi pedepsit, îndepărtat și condamnat la a fi departe, uitat, risipit, împrăștiat, neiubit, rătăcit… rămas numai cu tine. Eul tău cu tine alcătuind tot ceea ce este cunoscut, suferit, conștientizat, acceptat și purtat numai de și în sine. Un sine dezgolit de interior și constrâns în forme care păstrează doar o identitate anonimă. Singurătatea este mărturia unei realități aflate în confuzie. Singurătatea este urma unei treceri. Singurătatea nu este o lipsă, ci o stare reală a formei care a uitat să se perfecționeze, să se definească pentru a se regăsi și a mai fi regăsită. Singurătatea este plină de timiditate, nesiguranță, naivitate și multe, multe răni. Singurătatea nu este numai o boală incurabilă, ci și o autocondamnare. Singurătatea în toate aspectele ei se definește prin ceva, dar nu prin sine, precum putem defini unicitatea, unicul, monada care cuprinde totul și astfel și există și o putem numi universalitate.
De aceea consider că universalismul nu poate fi contrariul singurătății, ci numai o reprezentare a unicului sau un alt nume al totului. Universalitatea este un atribut al celui care comunică mereu starea de manifestare, de viu, de autodevenire. Universalitatea nu se ascunde în sine sau de sine și nici față de alții, nu se retrage, nu se împuținează, nu se șterge. Universalitatea este modul de înțelegere al universului. Am putea spune, în intenția de a o defini cât mai clar, că universalitatea este alcătuită dintr-o infinitate de potențiale singurătăți. În goliciunea ei singurătatea își dezgolește sinele pentru a permite altor singurătăți să se dezgolească la rândul lor, alcătuindu-se astfel un șir interminabil de forme care își caută locul spre a deveni și alcătui universalul. Nu putem spune însă că universalitatea este o singurătate mai mare, deoarece, deși se manifestă prin singurătate, caracteristica ei principală este fărâmițarea, atomizarea, multiplicarea prin micșorare la nesfârșit a singurătăților, atitudine ce n-o întâlnim ca fiind caracteristică singurătății. Singurătatea se golește fară a se multiplica. Izolarea este un mod de ieșire în evidență pentru singurătate, pe când pentru universalitate izolarea este o gură hulpavă care caută să înghită infinite spații de singurătate. Pietrificarea este starea ce alcătuiește singurătatea, iar devenirea este esența ce constituie universalitatea. În acest sens putem compara singurătatea cu o însușire a răului și universalitatea cu un atribut al binelui, deoarece răul care nu poate exista în lipsa binelui, își alimentează existența din neforma pe care nu știe cum să o folosească și rămâne astfel nemișcat, iar binele, ca fundament al existenței, își păstrează mereu aceași formă, modicicându-și constant dimensiunile pentru a se exprima și a fi, ca atare, mereu în acțiune, în mișcare.
Extrapolând, putem compara singurătatea cu dogma. Aceasta încearcă mereu să găsească formule singure de exprimare îngrădind într-o formă inexprimabilă și golind de înțelesul rațiunii ceea ce universalitatea, ca și mod de manifestare a tradițiilor și obiceiurilor, adaptează și transformă constant, stările spirituale din motive concrete de necesitate a exprimării existenței. Dovadă este istoria. Acolo unde s-a încercat și se încearcă impunerea unui regim care crede că poate singur să simtă, să gândească, să dorească, să vadă, să audă și să știe, veacurile acelor vremuri s-au rupt brutal din cartea lumii, ca o coală de hârtie pe care s-a scris eronat și care s-a aruncat, mototolită în singurarea și umbra coșului de gunoi al memoriei colective. Pe când, acolo unde există o multitudine de manifestări, fie chiar și de manifestări ale unor singurătăți, istoria și-a urmat firesc cursul și e încă vie. Aici gâlgâie ideile, viața clocotește, curg fluvii întregi pline vârtos cu putere de muncă și realitatea se supradimensionează universalizându-se. Dacă trebuie să raportăm universalitatea și singurătatea la rugăciune trebuie să subliniem că această stare spirituală, rugăciunea, este una pur ideatică și se comportă ca o manifestare realmente intimă. Nu poți vorbi de rugăciune decât interpretând diferite fenomene sociale sau speculând tot felul de stări emoționale. Ceea ce putem spune pe înțelesul tuturor despre rugăciune este faptul că se vrea a fi un dialog între credincios și Dumnezeu, dialog în care primul cere, mulțumește sau se formalizează și așteaptă un semn, iar Cel de-al doilea se ascunde tot mai în adânc, un adânc paradoxal interminabil tocmai în sufletul aceluia care Îl cheamă. Dar exact această înadâncire umple, mărește, redimensionează sinele interior al celui ce Îl caută în propria singurătate, crescându-și astfel în propriu gol conținutul și sensul formei, universalizându-se. De asemenea, poate fi și un dialog între sine și conștiință, unde sinele se comportă ca o tendință primară a psihicului și conștiința este conținutul ubicuu al educației. Rugăciunea mai poate fi și o stare ritualică care se compune din interpretarea unui rol reptat la infinit potrivit unor conveniențe și principii influențate permanent de motivații, idealuri și conflicte de tot felul.
Stabilind aceste aspecte care definesc rugăciunea înțelegem că ea poate fi și o necesitate a universalității, precum și una a singurătății. Niciuna dintre aceste dimensiuni nu se întâlnește în ființa lor cu rugăciunea, deoarece ab initio rugăciunea este deopotrivă universală cât și singulară. De unde desprind evident înțelesul că realitatea, ca și universalitatea, nu pot fi contrariul singurătății niciodată. Nici măcar în rugăciune. Și chiar dacă în rugăciune nu poți poți fi singur, poți fi în singurătate.
Universalitatea își definește forma din indefinita ei singurătate. Contrariile se împacă și gândurile caută să se întoarcă în sinele pe care l-au dezgolit cu frământările singurătăților lor universale.
Am zis!
F.˙.
Mircea N.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu