Distanta de punct

Rodim era ultimul fiu al Atotputernicului Mare Țar Pământovici. Potrivit tradiției, cutumelor și istoriei, el urma să devină următorul țar. Însă, Rodim era mic. Mic. De mărimea unei pene, doar că era mult mai alb, mult mai delicat și mult, mult mai ușor. Sămânță de puf lăsată în voia vântului în speranța că își va găsi țarina în care să rodească spre a se înălța până la stelele cerului și spre a se coborî în nesfârșitul inimii pământului. Chiar și când devenise bărbat, Rodim era tot de mărimea unei pene, dar a unei pene mature. Atotputernicul Mare Țar Pământovici, tatăl său, se rugase multe nopți în paraclisul palatin, aflat chiar lângă camera împărătească, la toate statuiele heruvimilior cu șase aripi, pentru a-i descoperi viitorul celui mai mic fiul al său, prințul Rodim. Divinitatea refuzase să răspundă pătimașelor, insistentelor și puternicelor sale rugi. Atotputernicul Mare Țar Pământovici nu putea înțelege cum va stăpâni sângele său peste toate neamurile împărăției ce o crease prin trupul firav, delicat și suav al lui Rodim. Mai alb decât puful, mai delicat decât mătasea, mai ușor aproape decât aerul, Rodim nu era, nu avea nimic care să îl poată recomanda ca viitor Atotputernic Mare Țar. Astfel Rodim plutea ușor peste zile, peste ani, dus de mișcarea firelor de vânt ce adiau dintr-o cameră în alta, ditr-o sală în alta, dintr-un palat în altul și aștepta, firesc, vremea în care va fi încoronat, vremea în care va deveni Marele Țar. Cu toate că fizic nu avea nici o calitate potrivit părerilor acelor vremuri - fiindcă era prea delicat, prea fin, prea gingaș - faptul că îi curgea sânge regal în trup făcea ca viitorul întregului imperiu, cu toată măreția lui, cu toată istoria, bogățiile, armatele și sfinții să depindă de numirea prințului Rodim ca Atotputernic Mare Țar. Imensitatea imperială pe care o crease tatăl său nu și-ar  avea sens, valoare și direcție, dacă Rodim nu ar deveni moștenitorul întregii împărății. Vremea fuge ca și gândul și timpul poate face orice. Rodim a plâns la înmormântarea tatălui său, apoi a plâns la înmormântarea mamei sale și a vărsat lacrimi pentru câțiva nepoți, pentru eroii neamului precum și chiar pentru câteva surori după tată... A plâns atât de mult încât întreaga împărăție se minuna cum poate un om atât de delicat, de educat, de fin și nemaiîntâlnit - fiindcă împărăția nu a avut până acum decât regi violenți, puternici și agresivi - să verse lacrimi care ar fi putut să facă râurile să dea peste margini și norii să nu se mai înalțe de la pământ, târându-se sub greutatea apelor ce le adunaseră din lacrimile lui Rodim. Dar lumea uită. Istoria este scrisă de cei care biruie. Astfel Rodim, deși știa că este cât o pană, conducea cu atenție, dăruire și delicatețe imperiul tatălui său așa cum nimeni din înaintașii săi nu o făcuse. Era o conducere atât de bună încât nimeni nu era deranjat de faptul că era condus. Echilibrul legilor și mișcărilor sociale păreau a se construi din voința poporului și nu a Atotputernicului Mare Țar Rodim. Toate decurgeau firesc și fiecare avea încredere în celălalt ca în sine. Tot imperiul știa că sunt conduși de un țar delicat precum o pană și, poate tocmai faptul că îl credeau ușor de purtat, unicat în ființă și mult, mult mai alb, adică mai curat decât oricare individ al Imperiului, crea tuturor starea de liniște, de pace, începând cu membrii Consiliului de Corană și încheind cu cea mai simplă și needucată persoană aflată sub imperiala sa cârmuire. Totul părea că este binecuvântat precum viața în Rai a cărui intrare este păzită de săbiile de foc ale arhanghelilor și umbrit de aripile heruvimilor. Mai mult, potrivit vrerii zeilor, Imperiul a fost așezat pe vârful celui mai mare munte și acolo, ca într-un dans celest, toți locuitorii se simțeau iubiți, fericiți, protejați. Erau în Rai și Raiul era pe pământ. Numai că, mai mare decât cel mai Atotputenic Mare Țar, fie chiar și Rodim, este timpul ca manifestare a voinței divinului. Astfel că, cu o singură suflare, ca și cu o singură adiere de vânt, Atotputernicul Mare Țar Rodim, a pășit în cealaltă lume. Acolo unde se spune că ești ceea ce ai făcut din numele pe care l-ai primit atunci când ai fost inițiat din neființă în eternitate. Cu toate acestea, Atotputernicul Mare Țar Rodim fiind de când se știe cât o pană, a rămas în conștința contemporanilor și urmașilor săi pana care echilibra întreaga făptură a Imperiului. Cei care și-l aminteau pe Rodim erau fascinați de răbdarea, înțelpciunea și voința sa de a pune în balans cu sine toate tarele istoriei doar cu delicata sa prezență. Măreția și incomprehensibilitatea muncilor imperiale ce le-a purtat sunt dovada capacității sale de a măsura, cu o intuiție perfectă, distanțele prin care punea în balans totul și toate. Imperiul trebuia să fie mereu într-un dans în care să își găsească echilibrul, pacea, liniștea și, totodată, corecta starea a tensiunile noilor dimensiuni fără a tulbura ceva sau pe cineva. Înțelepciunea Atotputernicului Mare Țar Pană era asemănată cu delicatețea, înțelepciunea și finețea, binențeles, a unei pene - a celei mai mici pene pe care o poate avea cea mai mică pasăre - pană care, pusă în vârful edificiului imperial poate contrapune cu mica, neînsemnata sa greutate întregul complex imperial și îi poate da desăvârșit echilibrul interior. Cu toții: supușii, aristocrații, oamenii liberi sau castele știau că dacă această ”pană” ar fi doborâtă sau ar cădea din varii cauze din înaltul în care plutea privirii tuturor și unde era divinizată de toți ochii Imperiului - din cauze pe care nu le-am putem defini în amănunt - întreaga creație a imperiului s-ar nărui în uitare instantaneu. Povestea lui Rodim - căci totul rămâne o poveste, chiar și în vremurile bune - dă ritmul melodiei care a construit zborul acestui stol de idei. Urmând pe cerul minții acest stol care pare a pleca spre alte orizonturi, trăiesc continuu impresia că urmăresc o partitură ce reproduce continuu motivul posterității în toate imensitățile și infiniturile sale. Și, pe cât de impetuoase sunt roadele imaginației, înțeleg că totul depinde de ceva infim, cum ar fi o pană. O pană care se odihnește impecabil de întâmplător, nemișcată parcă dintotdeauna la o distanță bine măsurată de întreg și de tot, cu scopul voit, dar neînțeles de a-l pune mereu în echilibru. Astfel, tonul nesfârșitelor manifestări este asonant atât în sine cât și în infinitul prin care se manifestă cu tonul inițial al poveștii Atotputernicului Mare Țar Rodim. Mereu îmi amintesc că oricât de mari sunt lucrurile pe care le privesc, la care mă raportez, pe care le trăiesc și simt, ele se pot exprima ca atare deoarece în neasfîrșirea lor există un punct care le ține în balans și o contra-greutate, de o micime inimaginabilă, care le dă echilibrul mișcării și ritmul existențial. De aceea, ca și în Povestea lui Rodim, există un celălalt capăt, care prin infinitatea lui, necunoscut menține în echilibru întregul cunoscut. Este pana, ideea, artificiul fără de care întreaga construcție, aflată chiar și în apogeul frumuseții sale, s-ar nărui într-o clipă. Piatra din capul unghiului nu este o stâncă enormă ce poate fi văzută de la celălat capăt al universului, ci un fir de praf care stă atât de departe de imensitatea stâncii încât, prin infima și neînsemnata sa greutate, pune în balans tot universul. Stânca, datorită distanțelor, impresiilor și înțelesurilor care o separă de celălalt infim capăt al lumii, atârnă exact atât cât pană de la capul opus al lumii pe care și-o imaginează. Echilibrul acestui joc se rezumă în punctul care împarte întrega greutate între o stâncă și o pană. Celui care ține cont de imporanța acestui calcul, acela este cel care va reuși să păstreze infinuturile și nesfârșiturile în echlibru și, totodată, într-o mereu cumva imperfectă dar totodată mereu perfectă egalitate. Așadar, distanțele și justa lor apreciere dau siguranță și imensitate construcțiilor și astfel fac posibil ca imaginarul să devină real. Măsurând corect greutățile, intenistățile și valorile tensiunilor prin care urmărim să înțelegem Universul, acceptăm că este nevoie doar de un punct și de o pană pusă perfect la o distanță anume pentru a pune în echilibru întreaga existență. De aceea, pentru ca să rodim, este nevoie de delicatețe, finețe și mult, mult alb... un alb de primăvară... Totul îmbumbind la o anume și perfectă întotdeauna distanță de punct.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.

Coborând la amănunt

M-a smintit coarda de vioară ce vibrează atunci când este mângâiată de arcuș și, de aceea, când am voit să pricep de ce Dumnezeu și-a dorit să construiască mai mult decât era Sinele Său, adică să creeze pentru Sine, din Sine, am retrăit tulburător acea vibrare a corzii de vioară. Mi-am amintit cum plutește aerul dimprejurul viorii cântate și am înțeles faptul că zgomotele pe care le emite nu sunt simple unde sau valuri prin aer, ci altceva. Sunt mult, nu simple sunete. Artiștii ce le interpretează după partituri, obțin din ele melodii și armonia lor încântă atunci când își păstreză nota inițială, dar mai ales când, indiferent de linia interpretată, își modifica ritmul pentru a sublinia și evidenția mesajul... Abia atunci am înțeles că, dintr-o coardă de vioară, Dumnezeu poate interpreta lumea, dar și că Dumnezeu este un melod, iar noi melodiile pe care le interpretează. Aceeași trăire am simțit-o privind flacăra focului. Arzându-și sinele, focul vibrează în jur risipind unde de căldură. Sacrificiul lui face ca cei care îi văd razele să se poată bucura de lumină și căldură. Dumnezeu este focul, iar creația lui sunt razele. Căldura este ceea ce transmite prin noi mai departe. Sunetul corzii și pâlpâitul flăcării conțin și sunt dovada că omul își caută în instrumentele prin care se exprimă un simbol care, într-o oarecare măsură, mărturisește aceași dorință ancestrală, aceea de a construi din sine așa cum și divinitatea o face. Pe de o parte, dacă ar fi să explic de ce se compune și de ce este necesar sunetul armonios, aș spune că ascultătorul are nevoie de el. Deci, precum ascultătorul are nevoie de emiterea unui sunet de un alt organ pentru a-l recepționa, așa și fiecare organ emițător are obligatoriu nevoie de un organ receptor. Adică, fiecare compozitor are nevoie de muzicieni și fiecare muzician are nevoie de ascultători. În acest context trebuie evidențiat că mesajul muzicianului nu este al lui și nici mesajul compozitorului nu este interpretarea muzicianului. Dacă este să piardă cineva ceva, acela este ascultătorul, deoarece fie primește, simte și trăiește mesajul compozitorului, fie interpretarea și simțirea muzicianului. Undeva, în lanțul acestui expozeu, ceva se reinterpretează, deci cineva intervine in sens negativ. În întreg totul devine un lanț al necesităților. Nimic nu se poate manifesta ca existență fără a fi necesar, necesitatea este un dar în cauza existenței. Interpretând astfel am putea spune că divinitatea ne-a creat din necesitate, fiindcă fără noi nu și-ar putea manifesta ca dat și firesc ceea ce este. Divinitatea crează din necesitatea de a fi diviniate și acceptă intervenții, interpretări și trăiri interimare în acest continuum ființial. Prin ele se definește în amănunt. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmi explic de ce este focul cauza propriei arderi și razele pe care le emite esența flăcărilor sale, ar trebui să susțin că divinitatea crează consumându-se singură și consumându-se devine proprie materie în sine pentru a avea ce să ardă. Divinitatea se reconsumă, se reinventează, se reconstruiește din propria ființă, din propria cenușă, din propria materie. Atributul eternității se definește ca o interminabilă spirală. O revărsare a sinelui în propriul interior din care interiorul se revarsă spre a urca coborând în propriul exterior. O lume nelimitată în propriile sale limite și delimitată de propriile sale nelimite. Fascinația acestui continuu revărsat din sine în sine definește noțiunea de infinit a divinului. Cumva, focul în jocul său de-a arderea și rearderea în cenușa care nu se stinge, definește amploarea incomensurabilă a divinului. Coborând la amănunt, trebuie să evidențiem că această gigantică idee a divinului etern nu se construiește pe o structură în care divinitatea este atotputernică și singura care are puterea pretutindeni precum și în propria creație, ci și numai în și din sine. Aici comportă toate aspectele, proporțiile și dimensiunile divinității definite ca organizații bine definite, rânduite după legi verificate în veacuri și stabilite definitiv potrivit unei experiențe profunde. Ceea ce nouă ni se pare a fi întreg, în sine este alcătuit din unități, subunități și materiale diverse potrivit mediului, zonei și timpurilor pentru care sunt folosite. Într-un întreg nu totul este la fel. Întregul este bine definit numai atunci când este conceput din proporții exacte, adecvate spațiilor și ideilor care alcătuiesc cupaje ce corespund necesităților și solicitărilor. Universul este infinit prin irepetabilitate și este definit prin repetatibilitate. Împreună, finitul și infinitul, construiesc asemnei cărămizilor sau pietrelor, ziduri care închid căi pentru a ascunde sau exprima intenții și dirijează spre direcții spre care nesfârșitul tinde să devină incomprehensibil. Un labirint fără ieșiri și intrări este infinitul ca dimensiune a divinității, dar divinitatea nu poate fi o capcană. Ea trebuie să aivă și să ofere soluții. Altfel dimensiunea nesfârșitului nu s-ar defini ca divinitate ci s-ar contrazice în propria ei construcție și manifestare. Potrivit acestor interpretări putem afirma că:          -creația, ca manifestare a divinității, este o stare a infinitului în care conștientizăm propria existență. În această dimensiune este posibilă existența în toate aspectele ei. Nimeni și nimic nu se raportează la sine și totul poate fi orice. Totul e tot și nimic diferit. Aici forma definește întregul și ceea ce pare a fi parte pare a fi și întreg. Nu poți descrie punctul decât raportându-l la întreg, iar întregul nu poate fi definit decât analizânt punctul. Desăvârșirea stă în punctul care cuprinde în sine întregul. Este vorba despre o parte întreagă de aceași dimensiune cu sine, care se regăsește întreagă în propria ei parte.          -creația, ca realitate post manifestare a absolutului, lasă loc imaginației și creației. Aici trebuie să ne raportăm la timp și spațiu. Orice se raportează la altceva, atunci și acel altceva poate fi definit în funcție de orice. Divinitatea, în infinitatea ei, devine când ciclică, când liniară. Alternanța crează hiatusuri între care se ridică și coboară valuri, unde vibrează spații și oscilează sensuri. Nimicul nu este vid, ci parte întreagă unei alte părți întregi. Partea este tot și totul se mișcă prin părțile care îl definesc. Perfecțiunea este posibilă numai prin divizare și divizarea constă în interpretarea totului ca parte al unui alt întreg  și mai mare, negândit de mare, imposibil de mare, alcătuit din mulți mari întregi care dau posibilitatea creerii unor alți mari întregi și mai mari. Urmărind firul acestui mare întreg care nu poate fi întreg decât adâugându-i-se mereu ceva, constat că nici punctul în unitatea sa nu poate fi punct decât dacă este alcătuit din alte puncte. Cu atât mai mult orice altceva. În creație Dumnezeu cel incomensurabil este un punct. Un punct în care se cuprind, există și se manifestă toate și tot. Un punct alcătuit din o universalitate de infinite puncte, care conțin în sine o altă nesfârșire de puncte, ce sunt construite dintr-o nemăsurabilă și inexprimabilă realitate de puncte a căror origine se află dincolo de puterea de exprimare a realității punctelor care le alcătuiesc și le putem gândi. Este un organism viu. O celulă se divide, se rupe, se împarte pentru a da viață unui cuplu de celule. Împreună, celulele se divid și construiesc un organ. Mai multe organe alcătuiesc un organism. Nici-o celulă nu își dorește să se rupă din acest trup. Toate se divid pentru a îi da mai multă viață și putere. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe oportunități de a construi. Cu cât mai multe celule, cu atât mai multe  posibilități de a realiza organe noi. Cu cât mai multe celule cu atât mai multe oportunități de manifestare a unor organisme vii, credibile, viabile și reale. Numai cei care se luptă pentru a se înmulți și organiza, prin divizarea lor, ajută să supraviețuiască în eternitatea sa întregului divinității. Cei care se complac în unitate și montonie, sfârșesc îmbătrânind în obscur, marcați de lipsa viziunii. Ceea ce trebuie să înțelegem, ca masoni, este că o Obediența nu trebuie să fie precum armata unui stat care are numai un singur lider, lipsit de comandanți. Condusă numai de un singur lider, o Obediența este condamnată la imobilitate și lipsă de inovație precum uriașul biblic cu picioare de lut. Soluția este divizarea, împărțirea RR.ˑ.LL.ˑ. în altele cu acceptul și ajutorul FF.ˑ., după mărimile și nevoile Orientelor  în care actualele Att.ˑ. activează. De exemplu, orientativ, aș propune ca obiectiv, o R.ˑ.L.ˑ. la 10.000. de locuitori. FF.ˑ. ar trebui să gireze și să susțină înfințarea acestora. Ar trebui să muncească pentre a crea LL.ˑ. noi din esențe tinere pe care să le motiveze și să le intereseze în vederea schimbărilor ce le impune societatea actuală. Turnurile sunt zidite pentru fi văzute de departe. Armatele pentru a le apăra. Cine vrea să urce la cer trebuie să zidească pe pământ. Pentru a fi ascultat, trebuie să vorbești clar purtând pietre în gură și strigând mai tare decât valurile mării. Trebuie să cunoști opiniile dușmanilor pentru a-ți motiva prietenii. Pentru a conduce este nevoie de cât mai mulți dușmani. Nimeni nu este mai presus de sine. Nici Dumnezeu. De aceea, consider că este necesar ca în activitățile și principiile masonice, cauza primordială în numele căreia trebuie să luptăm este aceea a divizării LL.ˑ., a înmulțurii lor în numele: Libertății, Fraternității și Egalității. Numărul cât mai mare al ținutelor, a planșelor, a ideilor și a viziunilor FF.ˑ. noștri trebuie să devină și să definească puterea noastră! Cei care voiesc să ne conducă să se comporte ca masoni și să nu ne folosească ca fiind surse materiale și masă ideologică. Cei care voiesc să ne fie modele trebuie să accepte că principiile spirituale ale Masoneriei nu sunt cele ale propriilor interese sau orgolii. Pentru un astfel de viitor muncesc. De aceea susțin și îndemn la înființarea cât mai multor LL.ˑ. și la înrolarea a cât mai multor postulanți sub idealul masonic.

Am zis!

F.ˑ. Mircea N.