Rodim
era ultimul fiu al Atotputernicului Mare Țar Pământovici. Potrivit tradiției,
cutumelor și istoriei, el urma să devină următorul țar. Însă, Rodim era mic.
Mic. De mărimea unei pene, doar că era mult mai alb, mult mai delicat și mult,
mult mai ușor. Sămânță de puf lăsată în voia vântului în speranța că își va
găsi țarina în care să rodească spre a se înălța până la stelele cerului și
spre a se coborî în nesfârșitul inimii pământului. Chiar și când devenise
bărbat, Rodim era tot de mărimea unei pene, dar a unei pene mature.
Atotputernicul Mare Țar Pământovici, tatăl său, se rugase multe nopți în
paraclisul palatin, aflat chiar lângă camera împărătească, la toate statuiele
heruvimilior cu șase aripi, pentru a-i descoperi viitorul celui mai mic fiul al
său, prințul Rodim. Divinitatea refuzase să răspundă pătimașelor, insistentelor
și puternicelor sale rugi. Atotputernicul Mare Țar Pământovici nu putea
înțelege cum va stăpâni sângele său peste toate neamurile împărăției ce o
crease prin trupul firav, delicat și suav al lui Rodim. Mai alb decât puful,
mai delicat decât mătasea, mai ușor aproape decât aerul, Rodim nu era, nu avea
nimic care să îl poată recomanda ca viitor Atotputernic Mare Țar. Astfel Rodim
plutea ușor peste zile, peste ani, dus de mișcarea firelor de vânt ce adiau
dintr-o cameră în alta, ditr-o sală în alta, dintr-un palat în altul și
aștepta, firesc, vremea în care va fi încoronat, vremea în care va deveni
Marele Țar. Cu toate că fizic nu avea nici o calitate potrivit părerilor acelor
vremuri - fiindcă era prea delicat, prea fin, prea gingaș - faptul că îi curgea
sânge regal în trup făcea ca viitorul întregului imperiu, cu toată măreția lui,
cu toată istoria, bogățiile, armatele și sfinții să depindă de numirea
prințului Rodim ca Atotputernic Mare Țar. Imensitatea imperială pe care o
crease tatăl său nu și-ar avea sens, valoare și direcție, dacă Rodim nu
ar deveni moștenitorul întregii împărății. Vremea fuge ca și gândul și timpul
poate face orice. Rodim a plâns la înmormântarea tatălui său, apoi a plâns la
înmormântarea mamei sale și a vărsat lacrimi pentru câțiva nepoți, pentru eroii
neamului precum și chiar pentru câteva surori după tată... A plâns atât de mult
încât întreaga împărăție se minuna cum poate un om atât de delicat, de educat,
de fin și nemaiîntâlnit - fiindcă împărăția nu a avut până acum decât regi
violenți, puternici și agresivi - să verse lacrimi care ar fi putut să facă
râurile să dea peste margini și norii să nu se mai înalțe de la pământ,
târându-se sub greutatea apelor ce le adunaseră din lacrimile lui Rodim. Dar
lumea uită. Istoria este scrisă de cei care biruie. Astfel Rodim, deși știa că
este cât o pană, conducea cu atenție, dăruire și delicatețe imperiul tatălui
său așa cum nimeni din înaintașii săi nu o făcuse. Era o conducere atât de bună
încât nimeni nu era deranjat de faptul că era condus. Echilibrul legilor și
mișcărilor sociale păreau a se construi din voința poporului și nu a Atotputernicului
Mare Țar Rodim. Toate decurgeau firesc și fiecare avea încredere în celălalt ca
în sine. Tot imperiul știa că sunt conduși de un țar delicat precum o pană și,
poate tocmai faptul că îl credeau ușor de purtat, unicat în ființă și mult,
mult mai alb, adică mai curat decât oricare individ al Imperiului, crea tuturor
starea de liniște, de pace, începând cu membrii Consiliului de Corană și
încheind cu cea mai simplă și needucată persoană aflată sub imperiala sa
cârmuire. Totul părea că este binecuvântat precum viața în Rai a cărui intrare
este păzită de săbiile de foc ale arhanghelilor și umbrit de aripile
heruvimilor. Mai mult, potrivit vrerii zeilor, Imperiul a fost așezat pe vârful
celui mai mare munte și acolo, ca într-un dans celest, toți locuitorii se
simțeau iubiți, fericiți, protejați. Erau în Rai și Raiul era pe pământ. Numai
că, mai mare decât cel mai Atotputenic Mare Țar, fie chiar și Rodim, este
timpul ca manifestare a voinței divinului. Astfel că, cu o singură suflare, ca
și cu o singură adiere de vânt, Atotputernicul Mare Țar Rodim, a pășit în
cealaltă lume. Acolo unde se spune că ești ceea ce ai făcut din numele pe care
l-ai primit atunci când ai fost inițiat din neființă în eternitate. Cu toate
acestea, Atotputernicul Mare Țar Rodim fiind de când se știe cât o pană, a
rămas în conștința contemporanilor și urmașilor săi pana care echilibra
întreaga făptură a Imperiului. Cei care și-l aminteau pe Rodim erau fascinați
de răbdarea, înțelpciunea și voința sa de a pune în balans cu sine toate tarele
istoriei doar cu delicata sa prezență. Măreția și incomprehensibilitatea
muncilor imperiale ce le-a purtat sunt dovada capacității sale de a măsura, cu
o intuiție perfectă, distanțele prin care punea în balans totul și toate.
Imperiul trebuia să fie mereu într-un dans în care să își găsească echilibrul,
pacea, liniștea și, totodată, corecta starea a tensiunile noilor dimensiuni
fără a tulbura ceva sau pe cineva. Înțelepciunea Atotputernicului Mare Țar Pană
era asemănată cu delicatețea, înțelepciunea și finețea, binențeles, a unei pene
- a celei mai mici pene pe care o poate avea cea mai mică pasăre - pană care,
pusă în vârful edificiului imperial poate contrapune cu mica, neînsemnata sa
greutate întregul complex imperial și îi poate da desăvârșit echilibrul interior.
Cu toții: supușii, aristocrații, oamenii liberi sau castele știau că dacă
această ”pană” ar fi doborâtă sau ar cădea din varii cauze din înaltul în care
plutea privirii tuturor și unde era divinizată de toți ochii Imperiului - din
cauze pe care nu le-am putem defini în amănunt - întreaga creație a imperiului
s-ar nărui în uitare instantaneu. Povestea lui Rodim - căci totul rămâne o
poveste, chiar și în vremurile bune - dă ritmul melodiei care a construit
zborul acestui stol de idei. Urmând pe cerul minții acest stol care pare a
pleca spre alte orizonturi, trăiesc continuu impresia că urmăresc o partitură
ce reproduce continuu motivul posterității în toate imensitățile și
infiniturile sale. Și, pe cât de impetuoase sunt roadele imaginației, înțeleg că
totul depinde de ceva infim, cum ar fi o pană. O pană care se odihnește
impecabil de întâmplător, nemișcată parcă dintotdeauna la o distanță bine
măsurată de întreg și de tot, cu scopul voit, dar neînțeles de a-l pune mereu
în echilibru. Astfel, tonul nesfârșitelor manifestări este asonant atât în sine
cât și în infinitul prin care se manifestă cu tonul inițial al poveștii
Atotputernicului Mare Țar Rodim. Mereu îmi amintesc că oricât de mari sunt
lucrurile pe care le privesc, la care mă raportez, pe care le trăiesc și simt,
ele se pot exprima ca atare deoarece în neasfîrșirea lor există un punct care
le ține în balans și o contra-greutate, de o micime inimaginabilă, care le dă
echilibrul mișcării și ritmul existențial. De aceea, ca și în Povestea lui Rodim,
există un celălalt capăt, care prin infinitatea lui, necunoscut menține în
echilibru întregul cunoscut. Este pana, ideea, artificiul fără de care întreaga
construcție, aflată chiar și în apogeul frumuseții sale, s-ar nărui într-o
clipă. Piatra din capul unghiului nu este o stâncă enormă ce poate fi văzută de
la celălat capăt al universului, ci un fir de praf care stă atât de departe de
imensitatea stâncii încât, prin infima și neînsemnata sa greutate, pune în
balans tot universul. Stânca, datorită distanțelor, impresiilor și
înțelesurilor care o separă de celălalt infim capăt al lumii, atârnă exact atât
cât pană de la capul opus al lumii pe care și-o imaginează. Echilibrul acestui
joc se rezumă în punctul care împarte întrega greutate între o stâncă și o
pană. Celui care ține cont de imporanța acestui calcul, acela este cel care va
reuși să păstreze infinuturile și nesfârșiturile în echlibru și, totodată,
într-o mereu cumva imperfectă dar totodată mereu perfectă egalitate. Așadar,
distanțele și justa lor apreciere dau siguranță și imensitate construcțiilor și
astfel fac posibil ca imaginarul să devină real. Măsurând corect greutățile,
intenistățile și valorile tensiunilor prin care urmărim să înțelegem Universul,
acceptăm că este nevoie doar de un punct și de o pană pusă perfect la o
distanță anume pentru a pune în echilibru întreaga existență. De aceea, pentru
ca să rodim, este nevoie de delicatețe, finețe și mult, mult alb... un alb de
primăvară... Totul îmbumbind la o anume și perfectă întotdeauna distanță de
punct.
Am
zis!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu