A
lucra “Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.” înseamnă a recunoaşte de fapt existenţa unui
Principiu Creator (“La început era Cuvântul...). Acceptarea existenţei unui
Dumnezeu necesită în acelaşi timp existenţa unor legi care trebuie respectate,
ceea ce face să ne confruntăm cu probleme de conştiinţa, presupunând o
autocenzură a propriilor fapte (paradoxal poate, tocmai respectarea acestora
conferă deplină libertate prin eliberarea din robia patimilor). Problema
existenţei emerge, plecând de la conştientizarea neantului şi a morţii, a conştientizării
acestei tensiuni între “a fi” şi “a deveni”, între eternitate şi timp. Pentru
Om, “a exista” nu se reduce niciodată la simplul fapt de “a fi”. De altfel, existenţa
este aici sinonimă cu o viaţă umană, deoarece contrar lucrurilor care doar “sunt”,
Omul există, adică îşi conştientizează existenţa şi îşi pune problema sensului
acesteia. Doar omul realizează că are conştiinţă şi căutarea sensului vieţii nu
este doar o problemă a filosofiei, ci şi o necesitate elementară cotidiană. Astfel "a exista” şi “a fi” semnifică
poate acelaşi lucru în aparenţă dar echivalenta este înşelătoare. A spune că un
lucru “există” înseamnă a-l opune nefiinţei, dar a spune ce este înseamnă să-i
defineşti esenţa. De exemplu, un triunghi desenat pe o tablă dispare când îl
ştergi cu buretele, el nu mai există ca atare dar esenţă lui persistă. Esenţă,
care constituie natură permanentă şi universală a unui lucru, pare că posedă o
superioritate asupra existenţei. Ritul nostru se adresează acelora care cred că
materia nu este singura realitate existentă. Întâietatea spiritului asupra
materiei este afirmată în toate declaraţiile sale de principii şi contituie
prima particularitate. Dacă omul a ajuns la nivelul său actual de dezvoltare, aceasta
se datorează eforturilor pe care spiritul le-a făcut asupra materiei pentru a
se putea manifesta. Glorificarea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.
nu este o atitudine religioasă, implică o acţiune ca şi invocarea sa de altfel.
În primul caz, este acţiunea care se face Întru Gloria Sa, adică pentru
strălucirea Sa, nu pentru a noastră. În al doilea caz, pentru a reuşi în
această acţiune este invocat, adică chemat ca susţinător, dar să nu uităm că
invocarea presupune aducerea spiritului în tine însuţi. Prin particularităţile
sale, R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. oferă fiecărui om bun o cale realistă, deoarece este
iniţiatică, pentru ca eforturile sale să contribuie la păstrarea supremaţiei
ordinii asupra haosului, conform planului Marelui Arhitect. Dar fiecare trebuie
însă să descopere şi mai ales să respecte legile universale ale filosofiei
hermetice, străduindu-se să descifreze singur Planul, respectând armonia. Şi
aceste legi fundamentale, ca şi înţelegerea Planului se descifrează în trecutul
omului şi în ceea ce constituie Tradiţia, pe care am legat-o deja de Cuvânt;
doar cunoaşterea planului poate da naştere unor perspective de speranţă pentru
Umanitate. Ideea de Dumnezeu
este universală, dar concepţia proprie pe care şi-o face omul despre Divinitate
este în raport cu propria sa dezvoltare personală. Din cele mai vechi timpuri,
omul a încercat să-L definească, considerându-l comun tuturor muritorilor. Dacă
ne raportăm la Cartea Legii Sacre (Geneza) conform căruia Dumnezeu l-a creat pe
Om după chipul şi asemănarea Sa, am putea spune că şi Omul i-a servit bine lui
Dumnezeu, creându-l după propria gândire şi ca o reflectare a personalităţii
sale. Omul este creat ca o fiinţă care participă, predestinat, chiar în
structura sa la iluminarea minţii. Chipul lui Dumnezeu face referire
la partea imaterială din oameni, îl face pe om diferit şi îi permite să
comunice cu Creatorul său. Mental omul a fost creat ca o fiinţă raţională,
capabil să gândească şi să aleagă, moral omul a fost creat curat iar social,
omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu semenii săi.
La
fel putem afirma că nu există atâţia “Dumnezei” câte fiinţe care gândesc există
dar din această multitudine emerg două mari tendinţe care împart filosofii
între cei care cred într-o finalitate a existenţei, existenţialiştii şi cei
care susţin absurditatea lumii. Evoluţia lumii şi în special a speciilor vii
poate, după Charles Darwin, să se rezume astfel: toate fiinţele vii şi noi de
asemenea sunt rezultatul unei lungi serii de transformări care au condus la
apariţia apoi la clasificarea speciilor prin filiaţie, plecând de la forme de
viaţă elementare. Pierre Teilhard de Chardin rezumă această teorie prin drumul
de la alfa la omega care descrie evoluţia bacteriei primordiale la omul cel mai
evoluat. Omul reprezintă un palier al unei evoluţii care tinde spre perfecţiune
şi Creatorul îi propune prin Plan (simbolizat aici prin planul Templului
Universal) ca el să-şi aducă contribuţia personală, construind astfel împreună. La capătul opus acestui punct
de vedere stau partizanii absurdităţii lumii, pentru care aceasta nu ar avea
nici un sens. Ei opun o concepţie pesimistă a existenţei, pentru ei viaţa fiind
absurdă deoarece nu ai alt motiv de “a fi” decât cel de a vrea să trăieşti orb
şi fără scop. Omul este atunci un Sisif care-şi acceptă destinul tragic cu
toată luciditatea. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. tine
de aceste două moduri de a vedea lumea. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.
înseamnă a afla că există o ordine, că există un Plan după care se realizează
acestă ordine în mod progresiv şi că există o finalitate. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.
înseamnă a înţelege această ordine, a desluşi Planul şi a pricepe finalitatea,
incluzând aici propria viaţă dar păstrând libertatea de conştiinţă. Pentru un
iniţiat este importantă posibilitatea alegerii, liberul arbitru care implică
existenţa libertăţii, că stare de fapt. Francmasonul scoţian nu crede deci că
absolut tot ceea ce se întâmplă în jur este inevitabil şi chiar dacă el
consideră că totul se supune legilor universale simte că totuşi “jocurile” nu
sunt făcute, că responsabilitatea sa este imensă. Dumnezeu le oferă oamenilor
posibilitatea de a face alegeri care le afectează destinul. Noi nu doar că avem
abilitatea de a alege, ci avem şi responsabilitatea de a alege în mod înţelept.
Fără un ajutor permanent care să îl ghideze, fără o lege care să îl călăuzească
şi fără o înţelepciune care să îl direcţioneze, ar fi o lume tristă pentru un
muritor care încearcă să-şi menţină liberul arbitru în mijlocul acestui Univers
despre care cunoaşte atât de puţin.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu