Din zorii altor vremuri...

După multe veacuri de războaie a căror cauză a fost femeia, trăim vremea mileniilor de războaie motivate de credință și, după ce vor trece alte multe vremuri, va veni timpul războaielor cauzate de alte și alte principii, însă mereu, oricât timp va mai trece, toate războaiele omului se vor justifica în numele păcii. De aceea, îmi amintesc vremea în care Împăratul Înțelepciune și-a schimbat chipul în nălucă și a început să bântuie mințile tuturor împăraților cu ideile sale. Îi spunea fiecăruia cât de înțelept poate deveni sau că Solomon, în toată strălucirea pe care a avut-o, va fi o umbră ștearsă a ceea ce ar putea el să ajungă dacă îi va urma sfaturile. Și da mai marilor lumii nopți nedormite, zile frământate și griji despre cum să conducă imperiile, cum să înțeleagă divinitatea, cum să stăpânească societatea, cum să biruie în războaie sau cum să construiască o lume perfectă. Astfel ajunse Împăratul Înțelepciune mai mare peste toți împărații. Toți îl lăudau și îi mulțumeau, îi ridicau statui și îi compuneau cântece de laudă, poeme de slavă, cărți în care îl studiau și îl explicau și construiau biblioteci unde îl cercetau pe toate părțile și temple în care i se închinau în toate felurile, iar Împăratul Înțelepciune, ca un văl își așternuse peste întreaga lume toga sa imperială ca o binecuvântată mângâiere și un infinit scut oferind cele mai înțelepte soluții în ața tuturor provocărilor din viața fiecărui om. Cu toate acestea, Universul fierbea ca un cazan de smoală. Lumina înțelepciunii primită în exces de mințile mai marilor lumii, nu făcea mai multă lumină, ci conflictul dintre gândurile tot mai înțelepte ale tot mai înțelepților, care păreau la început numai niște pisici arțăgoase, au devenit nu numai răgetele leilor turbați, ci bombe care au distrus întâi spiritual și apoi material aproape definitiv tot ceea ce se construise în numele Împăratului Înțelepciune. Și, deși acum toți locuiau pe sub pământ și între ruine, nu au renunțat la Împăratul Înțelepciune, ci dimpotrivă, îl căutau și mai abitir, dorind ca din ideile Lui să reaprindă lumina în care odată viețuise o lume plină până la refuz de înțelepciune. Pe semne că uitaseră că tocmai multa înțelepciune cu toate luminile ei colorate, îi adusese în starea profundului întuneric în care se târau. Împăratul Înțelepciune, acum devenise mai celebru ca niciodată. Stăpânea râvnit de inimile oamenilor și înrobind mințile lor peste un imperiu înnegrit, uitat și profund mistic. Înțelepciunea lui era iar o nălucă care bântuia prin mințile noilor împărații ai lumii și iar nu îi lăsa să doarmă noaptea sau să se liniștească ziua. Cu toga sa plumburie, veche și cârpită, sorbind din când în când dintr-un pocal de argint plin cu vin alb și sec, în fața unei ferestre de piatră deschisă spre un orizont fumuriu, cu ochii albi, aproape orb, părul în șuvițe lungi și subțiate de vreme, prea înalt ca să poată sta drept, slab și cu nas subțire, gura doar o linie care abia se deschidea, deoarece Împăratul Înțelepciune mănâncă foarte rar și puțin dintotdeauna, își scobea cu degetul arătător al mânii drepte în tâmplă de când se știa, ca un copil care se joacă cu un băț uscat într-o mică baltă nămoloasă, și privind la coroana sa masivă de argint din mâna stângă înnegrită de timpul interminabil care trecuse, încerca să înțeleagă de ce este atât de adorat, căutat și adulat, dacă din cauza Sa se ridică și cad imperii, se scriu și se ard cărți, se mută cursul și locul stelele pe cer și apele pe pământ și nimic, dar nimic din toate acestea, nu a rămas imuabil, așa cum ar trebui să fie și cum promite mereu El, Împăratul Înțelepciune. Cu toate acestea în lume, de când e lumea, bântuie cum suflă vântul, numai unde și când vrea el, Cavalerul Dreptate. Se spune că fusese cândva în slujba Împăratului Înțelepciune. Eu cred că încă e, deși acum părea liber fiindcă avea propria sa împărăție. Împărăția sa era un tărâm de vis în care puteai să faci orice, dar cel mai mult conta să duci lupte în numele dreptății, să lupți pentru dreptate, să cauți insistent și vajnic dreptatea pentru a o dărui celorlalți, celor care nu pot singuri să și-o facă, împartă sau procure. Ceea ce fac de obicei cavalerii. Purta la el Legea și Soarta. Legea era scutul său de diamant. Greu, strălucitor și impenetrabil, iar Soarta era sulița sa care nu își greșea niciodată ținta. Făcută din cea mai rezistentă fibră de lemn, îmbrăcată cu fire de aur și tot felul de pietre scumpe, dar mai ales ascuțită ca o limbă de viperă, sulița Cavalerului Dreptate părea în mintea și în inima tuturor un fulger din cer care lovește întotdeauna negreșit. Cavalerul Dreptate intra peste tot, oriunde era poftit sau nepoftit. El se lăsa lăudat și ridicat de glasurile și brațele mulțimilor ca o femei frumoasă de brațele amantului sau ca un vin bun de carafa paharnicului. Vrăjea pe toată lumea cu frumusețea sa sclipitoare, prezența de spirit, tăria de caracter, ideile glorioase și verva ori vivacitatea cu care și le prezenta și susține, lovind, bineînțeles precis, întotdeauna la sfârșit exact acolo unde voiau și așteptau cu toții. Pentru o așa paradă extraordinară, fie că vorbea mujicilor, țăranilor, călătorilor, precupeților, muncitorilor sau domnilor, preoților, administratorilor locali sau centrali, președinților sau societății civile plină de alese doamne și domnițe, îşi construia tacticos și meticulos ideea de dreptate care îl definea ontologic. Întâi sta lângă ușă departe de unde putea privi și analiza mulțimea căreia i se va adresa, apoi propunea subiecte comune și potrivite pentru acapararea și intrarea sa în atenția tuturor, după care cerea impetuos soluționarea unei dileme care tensiona, chipurile vizibil, adunarea și căreia nimeni nu avea curajul să o abordeze asemenea lui, adică direct și concis. Nu el va rezolva problema, căci a identificat pe cei care o aveau deja. Problema doar este pusă de El în numele lor și a dreptății pe care o reprezintă, a ideii de corectitudine, vigilență și reparare a unei stări care trebuie detensionată. Odată tulburat Universul, odată semănat vântul așteptăm furtuna care neîndoielnic va veni. Și pornind de la idei frumoase cu vorbe alese va fi cineva care supus presiunii unor întrebări sau a unor împrejurării va ceda și se va ivi discordia, neputința, orgoliile și amărăciunile, chiar regretele. Așadar, înțelegem că de cele mai multe ori, cei care caută dreptate ajung la nerecunoștință, lipsă de respect, remușcări, vină, reproșuri, întristare și multă singurătate. Cineva, mai târziu, în numele dreptății va căuta cauza întâmplărilor și tot pentru o anume dreptate va afla că deși există vinovați nimeni nu este de vină, deoarece drept este și că nimeni nu ar fi reacționat în nici-un fel dacă nu ar fi fost motivat pe drept să o facă. Cam greu de explicat și de înțeles, dar Cavalerul Dreptății va pleca întotdeauna cu meritele și nimeni nu îşi va mai aduce aminte de el sau de seara aceia, până la următorul eveniment, când va intra neinvitat să semene iar sămânța dreptății în inimile oamenilor de aici sau de oriunde altă parte. El, mai luminos ca soarele și mai impetuos ca cerul înstelat al nopții, mereu prezent ca o icoană pe altarul sfânt al rațiunii, cu fruntea acoperită de un coif doric și pieptul lat zăgăzuit în platoșă de oțel, privind peste lume de pe cel mai înalt vârf de munte ca un Zeus, se simte pretutindeni la fel de lăudat și de stimat în această lume, chiar dacă deși se împarte tuturor la nesfârșit nu rămâne al nimănui în fapt, niciodată. În urma lui lumea se schimbă radical. De multe ori binele pe care îl susține prin Lege și îl dăruie prin Soartă este o înlănțuire sau o condamnare, este o plată sau o palmă, dar dincolo de toate devine o permanentă rană adâncă, purulentă, gravă și nevindecabilă. De sub sprâncenele sale stufoase, ochii, ferestrele sufletului, ne descoperă că în inima Cavalerului Dreptății trăiesc bine ascunse violența, ura, tăcerea mocnită, gândurile negre, sfâșierile viscerale și viermii rațiunii bolnave care nu dorm niciodată. Sub masca sa strălucitoare se ascunde o persoană malefică. Cavalerul Dreptății este primul slujitor al războiului. Ca un fluture firav și plin de culori care plutește în joacă peste lanul plin de flori într-o poiană de munte printre razele călduțe ale soarelui de primăvară, astfel și Pacea își risipește aromele sale când trece peste lume. Plină de vise ca o copilă, dansează mereu împrăștiind din piruetele sale bucurie excesivă în jur. Vivacitatea și delicatețea ei te duc cu gândul la tinerețe și inocență, la naivitate și dorință, la eternitate și viață..., dar nu este așa. Pacea este bătrână, uitată și săracă. Este aproape o minciună. Abia dacă există, căci trăiește mai mult noaptea și atunci în vise și idealuri. Dacă o aflăm ziua este pentru că dăinuie ca o fărâmă de idee pentru atunci când se va sfârși războiul. Pacea este tăcerea războiului, adică îngroparea morților, tratarea răniților și reînarmarea societății. Pentru Pace s-au inventat tot felul de cuvinte care exprimă sentimente care nu au legătură cu ea, cum ar fi: dragoste, iertare, bogăție, frumusețe, egalitate sau desăvârșire. Adevărate sloganuri, fățărnicii în numele cărora și pentru care am inventat Pacea. Atunci când noaptea nu se mai sfârșește, când lumânările ard numai în temple, când stelele sunt din ce în ce mai departe, când principiile devin orgolii și când modelele nu mai au suficientă putere pentru a se impune și ajung terfelite de proprii urmași, când jignirea devine o armă împotriva fratelui iar rațiunea se scaldă fără limite în licori care tulbură realitatea, Pacea este asemenea cerșetorului biblic de la poarta bogatului, care trăia din resturile de la mesele îmbelșugate ale acestuia sau este o slugă asemenea câinelui care mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânului lui. Deși cred că toată viața am trăit în pace, niciodată nu am întâlnit-o cu adevărat. Cu mine mereu am fost într-un continuu război intim intelectual, spiritual și moral și simt că încă mai am mult de luptat, că pacea mea este departe. Cu lumea sunt de când mă știu în războiul cunoașterii, relaționării și aprofundării pentru a fi asimilat și a o asimila cu tot ce îmi poate ea dărui. Sunt cumva, în acest fel, un cuceritor luptând asiduu pentru a o stăpâni. Pacea, în acest dat existențial, este o utopie. Bătrână, o grămadă de haine vechi nespălate și rupte tremurând ca un pui de porumbel plecat prea devreme din cuib și fără a ști suficient să zboare, fără mâini, deoarece nimeni nu s-a plimbat alături de ea, lângă ea pentru a fi miluită o cutie veche de lemn legată de picior, asemenea cutiilor de pe la biserici în care se vindeau demult lumânări, fredonând o melodie a cărei linie nu mai sfâșie inima trecătorului și nu îl mai motivează să dăruie ceva, oricât de puțin, astfel este azi Pacea. Astfel închipuită, Pacea cerșind nu face altceva decât să fie de nerecunoscut, refuzată și uitată. Prin nepăsarea ei, deci a noastră, prin neimplicarea ei, adică a noastră, Pacea - mai bine zis Noi - susține acțiunile războiului dus prin metode desuete și perfide de Împăratul Înțelepciune, ajutat eficient de Cavalerul Dreptate. Timpul cu cele trei stări ale sale: trecut, prezent și viitor, în mitologia greacă era numit Cerber, un câine cu trei capete, și era pus să păzească intrarea în Infern ca cei care intră acolo să nu mai iese iar cei care vor de acolo să nu mai intre. Numai Hercule prin forță fizică și Orfeu prin forță spirituală au reușit să îi înșele vigilența. Azi, omenirea are un Cerber cu altfel de capete: Împăratul Înțelepciune, Cavalerul Dreptate și Gârbova Pace. Acest Cerber păzește Pământul de Lumină. Suflă rece pretutindeni să stingă focurile care transformă alchimic firea umană în fire divină și așează temeinic mantia grea a întunericului peste rațiunea divină a Lumii. Surprinși uneori din visul nostru de zorii tulburi ai acestor vremuri, ne întrebăm dacă mai merită să luptăm, dacă se cuvine în numele înțelepciunii să căutăm dreptatea pentru a oferi pace. Dacă înțelepciunea, dreptatea și pacea sunt dimensiunile în care vrem cu adevărat să trăim și să construim. Dacă odată ce am primit lumina suntem vrednici să o întreținem atâta timp cât credem că numai prin înțelepciune, cu dreptate și pentru pace arde ea. Dacă nu credem în lumina noastră și așteptăm mereu lumina altora, atunci însemnă fie că suntem orbi ca Înțelepciunea, fie suntem rătăciți și mândri ca Dreptatea, fie doar cerșetori și mulțumiți cu puțin precum Pacea. Este bine ca la fiecare început de drum să ne reamintim că Lumina nu este un foc de noapte iar noi niște fluturi care ne aruncăm în el ca spre lumina zilei și sfârșim arzându-ne aripile și pierzându-ne sufletele, ci să privim atent prin întunericul din jur ca atunci când persuasivul Împărat Înțelepciune va încerca să ne ademenească să nu uităm că nu suntem singurii care suntem ademeniți și să mergem să spunem, să discutăm, să dialogăm între noi; că atunci când Cavalerul Dreptății intră la masa noastră festivă, nu face altceva decât să aducă gâlceavă în numele lui și tristețe și reproșuri în inimile noastre, deci să căutăm ca Dreptatea să fie a tuturora nu numai a unora; iar când Săraca și Bătrâna Pace o vom afla lângă Poarta Templului să nu credem că suntem binecuvântați și că o putem cumpăra cu puține metale aruncate în cutia ei de lumânări, ci să o invităm alături de noi la masa noastră, cu bani mulți de e nevoie, deoarece alături de ea trebuie să construim cea de-a treia față a actualului Cerber, adică viitorul.

Am zis!

Bacchus din Teba