8 mar. 2016
Lupta cu sinele
Lupta cu sinele nu este doar o
etapă dintr-un război, ci este războiul în sine.
În dimensiunea care ne
caracterizează tot ceea ce ne reprezintă se constituie din Eul propriu. Tot ce
înțeleg, simt, trăiesc sunt eu și întreaga materie capătă formă datorită
posibilității mele de a recepta și de a relaționa. Ceea ce descriu aici există
datorită faptului că eu exist. Dacă nu aș fi eu, nimic din toate cele care sunt
nu ar avea cum să se raporteze mie și, ca atare, nu pot fi, nu se pot manifesta
și descrie. Acest raționament pare firesc atât timp cât suntem de acord că
existența capătă ființă numai prin rațiune. Realitatea însă este vie, chiar și
când este irațională. Nu trebuie să definim nimic prin simțuri și judecăți
pentru a exista. Rațiunea și simțurile nu fac decât să împropriem realitatea
ajustând-o puterii noastre de asimilare. Capacitatea de a descrie, reflecta și
sistematiza un ideal, o dimensiune sau o existență este viabilă doar pentru
ființe care dispun de senzori și capacități prin care să își împroprieze
universul înconjurător. În aceste condiții, universul înconjurător nu este realitate,
ci numai o manifestare, un atribut al unei dimensiuni, o percepție a unei stări
care reușește să intre în contact și să relaționeze fluid cu elementul
constatator.
Astfel, trebuie să reținem că a
fi nu este totuna cu a gândi. A fi și a gândi sunt și se comportă ca doi
parametri absolut diferiți care, atunci când se susțin reciproc, dovedesc
existența unei dualități ce prin împletirea activităților ce le constituie
definesc o realitate complexă și nu esența sau identitatea concretă a unui fapt
sau a unei realități. Așadar, a raționaliza nu înseamnă a fi.
A fi, însă, este o stare
cumulativă definită prin acceptarea unui volum care se autodepășește continuu.
Dacă ar exista ceva mai mare decât ar fi într-un oarecare moment, în acel
moment, a fi nu mai are identitate și sine die își anulează sensul și scopul.
De aceea spune Sinele spune despre ființa sa că este ”cel ce este”. În
existență nu poți fi niciodată mai puțin decât ești, ci întotdeauna mai mult.
În momentul în care te împuținezi, fie chiar și cu egalul propriiei entități,
în acea clipă nu mai exiști. Nu mai exiști deoarece ți-ai atins limitele
propriilor dimensiuni și odată mărginit te stingi, te mărginești tot mai mult.
Fiecare hotar devine o tușă tot mai groasă care umbrește și definitivează perpetuu
manifestarea sinelui propriu. Astfel se justifică capacitatea permanent
invazivă a lui a fi. Dimensiunea sa dominatoare se definește prin împropriere
continuu de ființă, de sine. Că este o auto-redimensionare sau o invazie a unor
spații virgine, ce se vor a fi descoperite, sau că este o prezentare absurdă a
unei stări interioare egoiste, indiferent cum ar fi reprezentată, ideea de a fi
este viabilă numai percepută într-o continuă redimensionare și reconfigurare.
Această mișcare de expansiune este posibilă și explicabilă prin atașarea
verbului ”a avea” chiar în intimitatea profundă a lui ”a fi”. Se poate vorbi de
verbe siameze dacă ne referim la ”a fi” și la ”a avea”. Deși sunt asemănătoare
ca formă și chip și sunt legate permanent, totuși au identitate proprie și mod
de manifestare absolut diferit. Teoretic pot exista separat și chiar au nevoi
sau dorințe deosebite. Această stare crează confuzii de percepere și de
raportare. În esență însă, ambele stări, dimensiuni se completează intim legate
de o stare naturală care le obligă să viețuiască și să moară în aceași viață. E
fantastic cum se poate spune că atunci când ești unul mori din viață, iar când
ești în doi, mori în aceași viață! Ca și cum nu ai muri…
Rațiunea, pe de altă parte,
starea care definește subiectul raportat la ceea ce apreciază ca fiind
realitate, este numai o stare indusă de simțuri, de judecăți și de sentimente.
Filiația dintre rațiune și stările senzoriale ale sufletului – dacă pot spune
astfel – nu justifică rațiunea ca fiind martor suficient în procesul
existenței. Simpla filtrare a unei realități precreate prin simțuri, cunoștințe
și sentimente nu este îndeajuns de profundă pentru a pune temelia unei
construcții stabile din punct de vedere rațional. Gândirea, marele labirint al
lumii, nu este definită doar de rațiune și nici doar de cunoaștere. Sunt stări
sau trăiri pe care gândirea le experimentează dincolo de ceea ce i se oferă ca
realitate exprimată prin trăiri și necesități. Capacitatea gândirii de a se
raporta la sine încă nu s-a definitivat în evoluția realităților care definesc
unversurile între care încercăm să ne localizăm ca ființă sau ca ideal.
Intuim nefiresc imaginarul ca pe
o lume ce poate deveni o alternativă realității cotidiene, iar această
intuiție, de cele mai multe ori nu se definește ca fiind rațională, ci mai ales
existențială. Este o experiență pe care au trăit-o alții în locul nostru și o
cunoaștem pentru că au trăit în aceași stări ca noi, iar noi trăim în aceleași
condiții și spații ca ei, o experiență vie ce, deși o trăim întâia dată, este
plină de intensitatea și profunzimea aceluia care a receptat-o altcândva,
înainte și foarte profund în experiența sinelui și ființei.
Imaginarul și rațiunea sunt alte
trăsături definitorii care se combat adesea și se întrunesc rareori, însă ele
constituie împreună ceea ce numim gândire, fie conștientă sau nu, a realității
care dorește să se perceapă și să se definească pe sine pornind de la sine și
din sine. Tocmai aici se dezvoltă abrut și infinit conflictul, războiul interminabil
al lui ”a fi” cu ”a gândi”, deoarece pentru a fi este suficient unul ca sine,
dar pentru a gândi trebuie creat un spațiu cel puțin dialectic în care doi,
trei și etc. să se poată reinterpreta infinit în căutarea lui unu. De aceea,
Descartes se poate să se fi înșelat când considera că a gândi este suficeint
pentru a exista, fiindca esența în sinele ei este ceea ce este numai în
monotonie, în unicat, în a fi, pe când gândirea este risipire, disecare,
aprofundare și îndepărtare a sinelui în fel și chip, în mii și mii de miriade
de feluri fără identitate și existență proprie.
La fel se întâmplă de fiecare
dată când un grup de prieteni își propun să aprindă lumini în mediul din care
provin. Unii se concentrează foarte mult în esența lui ”a fi”, încercând să
sintetizeze însăși esența principiilor și valorilor pe care le susțin și pentru
care luptă, obținând astfel bogățiile ce le oferă funcțiile, medaliile și
trofeiele aceste lumi pentru sine, iar alții se risipesc dorind să împartă
tuturor din valorile acestei lumi, să răspândească bucurie și lumină fără a
cere nici onoruri, nici măriri.
Conflictul dintre a fi și gândi
este vizibil în toate manifestările realității în care ne manifestăm, deoarece
mereu vor fi cei care sunt pentru că sunt și cei care gândesc și nu îi
interesează dacă sunt. Nu existența sau ființa își află rațiunea ori rostul în
acest joc al realității, ci războiul interminabil în numele căruia de veacuri
și veacuri se adună armate de lumină și de întuneric să lupte fără a avea
pentru ce sau de ce, ci numai pentru a își dovedi fiecare sieși că există sau
că gândește. Așa ceva este fie absurd, fie genial!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu