Dacă este iertat, adică dacă
plăcerea este recunoscută, legiferată și admisă oficial, se comportă pe mai
departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar dacă este pedepsit, adică
plăcerea nu este recunoscută ca un dat al firii, nu uită niciodată greșeala ci,
pe viitor va încerca să nu o mai repete, ceea ce nu îi va reuși întotdeauna.
În teologia creștină omul, deși a
fost certat și alungat, se pare că nu i s-a iertat cu adevărat greșeala
plăcerii și de aceea plăcerea greșelii s-a mai repetat de multe ori în istoria
omenirii. Plăcerea, în toate dimensiunile sale, este motivul pentru care
Dumnezeu și-a sacrificat propriul fiu. Este oare o jertfă suficientă pentru a
justifica o plăcere? Desigur! Poate fi numai în cazul în care actul
jertfirii este în sine o plăcere.
Așadar, nu greșeala este cauza
jertfei, ci faptul că acela căruia i s-a greșit nu a avut capacitatea să
accepte că plăcerea este o stare care poate fi împărtășită, comunicată și
realizată în diversitate și nu doar în unitate sau că cel ce își propune să
jertfească dorește să simtă o stare de plăcere infinit superioară tuturor
plăcerilor trăite și experimentate până atunci.
Plăcerea devine astfel primul bun
de valoare al omenirii. Datorită ei lumina a început să despice umbre și
umbrele să urmeze obligatoriu și constant luminii. Plăcerea poate fi totul.
Pentru ea se luptă stările și manifestările existenței și în numele ei părțile
se împart infinit pentru a moșteni cât mai mult din comportarea ei
fundamentală. Plăcerea ca obsesie este fundamentalul a fi și
interesul esențial a lui a deveni. Nu poți fi ceva și deveni altceva, dacă
ceea ce faci nu îți oferă plăcere. Durerea este mereu alungată și distructivă.
Plăcerea este motivantă și constructivă. Prin ea imaterialul devine material,
finitul devine infinit, inexistentul existent și visul realitate. Tot ceea ce
facem facem pentru că ne place, iar ceea ce este nu este pentru că vrea să se
manifeste, ci pentru că vrea să se bucure de sine, de propria manifestare ca
esență și ca întreg.
Greșeala și experimentarea
greșelii ca lipsă a plăcerii sunt de fapt povestea creației. Tot ceea ce
există se manifestă în numele plăcerii. Adam a mușcat din măr pentru că era
frumos și apetisant, pentru că Eva era seducătoare, pentru că părea că poate
oferi plăceri și stări nebănuite.
Pentru crestini, Dumnezeu a
sacrificat propriul fiu cu multă durere, dar a făcut totul din dorul de a
reîmpărtăși cu Adam plăcerea serilor în care se plimbau și discutau în umbra
pomilor din Rai. Aici singurătatea este o lipsă a plăcerii
rătăcite datorită dorului unei lumi pierdute. Dumnezeu îl dorea pe Adam în
Rai pentru propria plăcere. Este vorba de o plăcere absolută în care chiar fiul
Său este inferior creației și, ca atare, lui Adam. Acesta este și motivul
pentru care poate fi sacrificat, crucificat.
Lumea, ca și creație ascunsă
dincolo de plăcerea divină, se manifestă prin legi și căutări, iar Creatorul,
ca și proprietar, este cel care concepe acte adiționale pentru a readuce în
starea incipientă și la relația amiabil fundamentală, relația dintre intenție
și manifestare. Sculptorul primordial descoperă ființa îndepărtând materialul
aflat în surplus din blocul primordial al ființei. Ceea ce face se manifestă
continuu prin teama de a nu greși și prin dorința de a obține bucuria plăcerii.
Este manifestarea unei stări egocentrice din care și în care se exercită
direcții ce pot deveni realități sau iluzii, fiecare urmărind asiduu propria
plăcere.
Așadar, binele și răul, albul și
negrul, multul și puținul, infinitul și nimicul, războiul și pacea sunt dimensiuni
care se împletesc construind, ca niște cărămizi, edificiul primordial al
plăcerii. Contrastele nu sunt contrarii, ci direcții prin care realitatea
devine și se manifestă urmărind îndeplinirea frumuseții propriei ființe. Ceea
ce se manifestă ca rațiune este o stare care contribuie la starea de
îndrăzneală, acea plăcerea care devine un obiectiv obsesiv al manifestării și
un vehicul ce transportă toate ideile existențiale dinspre risipire
înspre esență, din nimic în tot, din neființă în ființă.
De aceea este bine să ne rușinăm
când greșim, să ne ascundem când ne este rușine, să învățăm din greșeli,
deoarece numai astfel ne putem bucura deplin de plăcerea de a îndrepta, de a
corecta și a reface, de a accepta ceea ce greșim.
Plăcerea de a greși este benefică,
este salvatoare, deși uneori este un sacrificiu inadmisibil, o rană
nevindecabilă, o condamnare la moarte. În acest sens plăcerea comportă o stare
indefinita, o dimensiune, o durere de nedescris, de neconceput, nejustificată.
Proprietarul ei este sadic, dar sadismul său este justificat. Durerea ca
plăcere și plăcerea ca manifestare existențială constituie cheia
ființei ca realitate.
Ceea ce rămâne de analizat este
strict o manifestare a plăcerii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu