Deși în limba română substantivul înviere este de gen feminin, nu există, sau cel puțin nu cunosc să
fi existat o reprezentare de orice fel a actului învierii ca sex feminin.
Oricare înviere în toate religiile, de-a lungul culturilor și civilizației umane,
este înfăptuită și reprezentată de un personaj masculin. Dacă mergem în Egipt,
Orfeu este zeul care va învia din morți, în India Buddha ne învață despre o
înviere spirituală, creștinismul îl are pe Iisus cel înviat din morți, iar în
alte credințe religioase învierea, cu sensul de inițiere, este atributul unui
personaj neapărat masculin: Zarathustra, Zeus, Zamolxis, Moise, Apollonius,
Thor ș.a.m.d.
Pentru fiecare personaj mitic
învierea comporta valori sociale și interumane care urmăreau să transmită
împlinirea unor idealuri cerute de zeul suprem. Intermediarii învierii aveau
puteri supraomenești, vindecau tot felul de boli, erau foarte înțelepți, milostivi,
înviau morți, trăiau cu gândul la sacrificiul de sine în numele comunității,
impuneau moduri de comportament, rânduiau legi și combăteau nedreptatea și
inechitatea.
Învierea pentru toți acești
oameni profetici este, în primul rând o normă și, în al doilea rând, un pachet
de valori morale, sociale, etice și interumane. A învia nu înseamnă neapărat a
birui moartea decât dacă numai moartea este considerată un obstacol în calea
vieții și a rânduirii acesteia.
De aceea am putea reține că sunt
sculpturi închinate tuturor valorilor și principiile umane, cum ar fi:
dreptatea, dragostea, frumusețea, sinceritatea, înțelepciunea, victoria,
vânătoarea, iertarea, precum și moartea, uitarea, răutatea, invidia, sărăcia,
ura, dezmățul, trădarea și multe altele. Mintea umană a sculptat tot felul de
zei și zâne, însă niciodată nu am întâlnit o statuie închinată învierii ca
zeitate feminină. Poate pentru că învierea era exclusiv rezervată bărbaților.
Sunt morminte întregi în care descoperim, alături de personajul decedat,
nenumărate ființe feminine îngropate de vii, fie femei și fiice, fie tot felul
de animale.
Ceea ce s-a dovedit cu
certitudine, este că ideea de înviere apare prin credința că există viață
dincolo de cea în care viețuim. Fiind legată de cultul îngropării bărbatului
este, în definitiv putem spune că învierea este o idee care apare odată cu
patriarhatul. În perioada matriarhală, a fi viu înseamnă a te naște și trăi în
această lume. Nașterea și învierea nu neapărat trebuiau să se confunde. Între
ele nu exista nici o diferență. În cele mai vechi morminte trupurile celor
morți erau puse în poziții de făt în pământ, iar gropile erau vopsite în roșu,
semn al sângelui în care este viața, pentru ca trupurile după ce mor în această
viață să poată renaște în alta care îi urmează acesteia. Astfel înțelegem că a
crede într-o altă viață de după aceasta este o credință practicată din cele mai
îndepărtate perioade ale existenței umane. Din matriarhat omul credea în viață
de după viață, însă pe atunci asta nu însemna înviere. Era numai o continuare a
acestei vieți, care începe din pântecul matern, într-o altă viață care începe
din pântecul pământului. Legătura dintre om și natură consta într-o
continuitate fizică firească în care trecerea trupului prin fazele nașterii, copilăriei,
maturității, bătrâneții și îngropării reprezentau un întreg, o singură
existență, o viață indestructibilă în toată plinătatea ei. Omul se întorcea în
pântecul naturii pentru a se reconforma întregului fără a i se opune. Erau
necesare numai câteva ritualuri a căror simbolism cuprindea ideea că el este un
călător atât în această viață, cât și în cea pe care nu o cunoaște, pentru care
este tot atât de pregătit pe cât este și atunci când se naște din pântecele
mamei. Continuitatea nașterilor nu însemna însă Înviere.
Învierea nu este o aducere la
viață precum nașterea. Învierea nu este ceva firesc, natural, creativ. Ea este
o zguduire a temeliilor creației, o radicalizare majoră a raporturilor dintre
firesc și nefiresc. Ea nu se face prin moarte, ci prin jertfă. Diferența este
că moartea este naturală, iar jertfa este o crimă motivată de credințe și
principii indiferent de ce fel. Atunci când vorbim de înviere, vorbim de
reproșuri, de revoltă, de lipsă de autoritate, de umilință, de dramaturgie,
despre o forță care se adună de-a lungul timpului asemenea lavei într-un con
vulcanic și care, atunci când erupe, arde totul în cale, pârjolește fără a face
diferență, întunecă și cerul nopții și cerul zilei, pustiește și sfărâma totul
din temelii și îngroapă parcă pentru totdeauna.
Învierea unui decedat nu poate
produce aceste mișcări structurale. Este o minune ca și nașterea unui copil,
însă nu schimbă valorile și principiile umane. De aceea, pentru a vorbi despre
înviere trebuie întâi analizate dimensiunile culturale și sensurile etice și
morale ale acesteia. În sens istoric învierile au fost multe, în sens
cultural învierea este specifică pentru fiecare civilizație. Modul de percepere
este divers, însă ceea ce rămâne comun tuturor învierilor este latura profund structurală
prin care aceasta transformă definitiv și brusc perspectivele asupra
viitorului. Învierea este asemenea națiilor migratoare care, deși nu au lăsat
multe dovezi în istorie din trecerea lor, au provocat totuși prin atitudinea
lor agresivă și instabilă, ca alte imense mase umane să migreze pe suprafața
pământului și astfel, prin complexa lor imixtiune, să creeze noi imperii, noi
civilizații, să construiască și să revitalizeze continentele lumii peste
veacuri și prin milenii.
Așadar, când facem referire la
Ziua Învierii, gândul nu ar trebui să ne ducă la imaginea care o reprezintă, ci
la contextul civilizator pe care un om unic a făcut-o posibilă. Învierea nu
vorbește despre biruirea unei stări fiziologice a naturii umane, ci despre
ridicarea naturii umane deasupra sinelui. A muri și a învia sunt două
activități care fac parte din capacitatea umană dar în regiștri total diferiți.
Moartea este naturală, Învierea este supranaturală. Moartea este a fizicului,
Învierea este a psihicului. Când se moare totul se sfârșește. Când se învie se
trece dintr-o stare în altă stare. Învierea nu este după moarte și nu are de-a
face cu ideea de moarte. Ea se petrece în viață și atâta timp cât este viață.
Ea este viață și constă într-o trecere a vieții dintr-o etapă inferioară la
alta superioară. Este clipa în care poți să accepți cât de firească este și cât
de nefirească este moartea, dar nu este moarte, deoarece, odată cu moartea
învierea nu mai este posibilă. Este posibilă renașterea, dar renașterea este
altceva decât moartea. Moartea este comună și veșnică. Învierea este personală
și de moment. Învierea este ridicarea de sine prin sine pe un palier al
cunoașterii personale. Ea este atât intimă, dar și filozofică, pe când moartea
este numai firească.
În timp, învierea este ciclică.
Putem învia regulat, potrivit unui calendar, tocmai pentru a ne aminti cât de
important este a ne cunoaște, a ne descoperi și a ne depăși continuu. Asta nu
înseamnă că învierea nu tinde spre eternitate, numai că odată raportată acestei
dimensiuni, învierea este exprimată ca salvare, adică se permanentizează
asemenea morții. Eternitatea nivelează valorile, iar o înviere eternă nu numai
că își pierde miracolul și rostul, dar se bagatelizează până la paradox.
Moartea însă nu se poate bagateliza, deoarece ea există datorită consumului
etern al ideii de sine. Dacă fiziologic moartea transformă realul în risipă,
ideologic moartea există tocmai pentru că face ca totul să nu existe. Acest
paradox este unul viabil și corect și, datorită modului sănătos de a se
manifesta al morții, învierea pare numai o lamă de fulger prin întunericul
profund al morții. Când și când, unde te aștepți mai puțin, vuiește adâncul și
din forțe necunoscute apar lumini bengaleze care lumină cerul ființei cu stări
onirice aproape reale care transpun irealul infinit în clipe vii de viață și de
confort sapiențial.
Pentru a reprezenta asemenea idei
într-un complex sculptural ar fi nevoie de geniul unui artist pentru care
învierea conține mai mult decât puținul pe care l-am exprimat aici. Ceea ce
rămâne din tot ceea ce am scris acum este praful care se va așterne peste
aceste rânduri, praf care se va ridica numai într-o zi în care cineva va dori
să completeze dimensiunea învierii cu noi sensuri și direcții. Cu siguranță voi
reîncerca, deoarece pentru mine, așa cum am arătat, a învia însemnă viață și
valori umane. A învia nu este o biruință, ci o tresărire de orgoliu
incomensurabilă capabilă să mute munții, să sece mările și să nască națiuni cu
valori și principii noi. Istoria, atât cât o cunoaștem, a consemnat tot felul
de mărturii despre astfel de învieri.
Am zis!
Bacchus din Teba
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu