Armonie si Geometrie la Bookfest

Aclamația Scoțiană

Aclamația Scoțiană se intalneste la sfârșitul deschiderii și închiderii lucr.·. primelor trei grade ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat, completând trilogia formată din semn, baterie și deviza republicană "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Originea acestui cuvânt a facut obiectul multor cercetări și teorii, atât din partea profanilor cât și din partea initiatilor in tainele Masoneriei. Prima înregistrare ne duce către imperativul verbului turcesc "urranack - a ucide". Acesta ar fi fost salutul (strigătul) ienicerilor, soldați însărcinați cu paza sultanului, atunci cand suveranul trecea prin fata lor, ceea ce înseamnă: "Ucideți-l! ". Avand in vedere viitoarele masacre ale dușmanilor sultanului, ar putea fi dubii asupra sensului aclamatiei dacă am traduce așa. Dar masonic vorbind, putem eventual spera ca acești dușmani să fie cei trei companioni responsabili pentru moartea lui Hiram?!

Potrivit scrierilor lui Delaunay (1815) și lui Vuillaume (1821), aceasta aclamatie ar însemna "Trăiască regele!" dar nimic nu poate justifica o astfel de interpretare din punct de vedere etimologic. Potrivit generalului si istoricului Louis Philippe, conte de Ségur, Prea Puternicul Suveran Mare Comandor al Suprême Conseil de France in perioada 1822-1825, acest strigăt de război ar fi fost adoptat ulterior, sub forma „URA”, de către cazaci în timpul dezastruoasei campanii din Rusia in anul 1812. În dicționarul limbii franceze publicat între 1863 și 1872, Fratele Émile Littré notează o etimologie slavă a expresiei "HU - RAJ" însemnând "către Paradis" și oferă o interpretare "în conformitate cu ideea că toţi care luptă cu vitejie și mor astfel se duc în Ceruri", la fel cum luptătorului jihadist i s-au promis optzeci de fecioare în paradisul lui Allah. Acest proces de reflectie trebuie sa fii ridicat semne de intrebare pentru membrii Grand Orient de France, care înlătura credința în Dumnezeu în anul 1877 și invoca Marele Arhitect al Universului în anul 1884.

Mai aproape de vremurile noastre, experţii Comisiei de Istorie si Ritualistică a Grande Loge de France i-au găsit o origine ebraică, „OZEH”, căreia îi propun o versiune distorsionată, „OZ'ZE”, însemnând "aceasta este puterea mea", făcând aluzie binenţeles la Marele Arhitect al Universului. Această interpretare a fost adoptată de către Conventul din 1961 și inclusă în ritual din anul 1962. Aclamatia „OZ'ZE” dispare în favoarea HOUZZAI în 1992. Faptul că profanii nu au observat radacinile acestei aclamaţii este scuzabil dar că masonii care practică Ritul Scoțian Antic si Acceptat s-au pierdut în cercetări academice si au omis indicația anunțată în mod clar de către Venerabil în primele trei grade este dezamăgitor: "Cu mine, frații mei, prin semn, baterie și aclamație scoțiană!".

Astfel, HUZZAI este o aclamație de origine scoțiană. Utilizarea sa este atestată în galica scoţiană, un dialect vorbit în Scoția secolului al XVI-lea. Face parte din aceeași familie ca și verbul "heeze" însemnând "a ridica", acest cuvânt a fost folosit pentru prima dată de către marinarii scoțieni pentru a se încuraja să ridice greutăți. Expresia franceză "Ho! Hisse (Ridicați)!" provine din acest verb scoțian. Sintagma a fost adoptată în sec. al X-lea de către marinarii englezi, care au folosit-o ca expresie consacrată in onoarea liderilor lor sau în onoarea unei personalități care vizitează o navă a Royal Navy. Marine Royale Française o va prelua ca strigăt al mateloţilor așezaţi astfel pe catarg și punte în anumite ceremonii oficiale, cum ar fi vizita șefului statului sau a miniștrilor, sau chiar ca dovadă a simpatiei pentru o altă națiune apropiată.

Înainte de a ajunge la o formă finală în Masoneria de Rit Scoţian, această aclamație a avut diferite forme de ortografie, în conformitate cu cele două forme existente în vechiul dialect: HOUZZA și HOUZZAY. În prima formă grafică, vocala terminală este pronunțată fie cu un / a / "lung" (ca în interjecția franceză "ah!") fie printr-un / e / alungit în conformitate cu pronunția scoțiana, sau chiar cu diftongul / ei /, pronunția normală a vocalei în alfabetul englez. Acest lucru explică fluctuațiile grafice și fonice întâlnite în alte limbi in afară de galica scoțiană și engleza britanică.

Așa cum este cazul în Franța pentru orice împrumut dintr-o limbă străină, cuvântul a fost scris în conformitate cu adaptarea fonologică. Îl întâlnim pentru prima data sub forma HOUZZE în "Guide des Maçons Écossais" din 1804, apoi HOUZZA în 1813 în "Thuileur de L'Écossisme". În 1820, Vuillaurne păstrează această ortografie, dar face următoarele precizări: "a se pronunța Houzzai". Ortografia cea mai apropiată de original datează din primul sfert al sec. al XIX-lea după cum reiese din “Ritualul primelor trei grade conform vechilor indatoriri”, publicat sub egida Suprême Conseil de France în 1829.

SCdF și-a menținut ortografia HOUZZAI până în prezent. Pe parcursul tuturor secolelor acest cuvânt în forma sa originală HOUZZA(Y), a devenit un arhaism și nu mai este păstrat decât în forma sa din cadrul Ritului Scotian Antic și Acceptat. Printr-un fenomen de schimbare fonetică care datează din antichitate, cunoscut în lingvistică ca rotacism, consoana /z/ a fost transformată în unele medii fonologice, în special în poziția intervocalică (între vocale) în /r/. A fost utilizat rotacismul de asemenea la aclamatia HOUZZA(Y), care a devenit în engleza britanică HURRA(H) începând cu sec. al XVII-lea, cu o variantă HOORAY și trecută în limba franceză în forma HURRAH. Astfel, etimologia menționată la începutul acestui articol (a se vedea “URA”) nu a fost, probabil o închipuire. Pur și simplu autorii, care nu erau neapărat experți în filologie și etimologie au ales originile indo-europene, unele dintre ele comune, dar referitoare la diferite sisteme lingvistice ale sistemului germanic, căruia îi aparține galica scoțiană și engleza. In plus, au operat o abordare cronologică greșită.

Utilizarea aclamației scoțiene HOUZZAI în Masoneria Anticilor, din care a rezultat ramura scoțiană, este perfect coerentă. Ritul francez, care rezultă din Masoneria Modernilor, a folosit inițial aclamatia latină "Vivat, Vivat, Vivat sempre!" ("Trăiască, trăiască, trăiască pentru totdeauna!"), fiind ulterior înlocuită cu motto-ul republican "Libertate, Egalitate, Fraternitate".

Prin jertfă, spre Învierea spiritului!

Deși în limba română substantivul înviere este de gen feminin, nu există, sau cel puțin nu cunosc să fi existat o reprezentare de orice fel a actului învierii ca sex feminin. Oricare înviere în toate religiile, de-a lungul culturilor și civilizației umane, este înfăptuită și reprezentată de un personaj masculin. Dacă mergem în Egipt, Orfeu este zeul care va învia din morți, în India Buddha ne învață despre o înviere spirituală, creștinismul îl are pe Iisus cel înviat din morți, iar în alte credințe religioase învierea, cu sensul de inițiere, este atributul unui personaj neapărat masculin: Zarathustra, Zeus, Zamolxis, Moise, Apollonius, Thor ș.a.m.d.

Pentru fiecare personaj mitic învierea comporta valori sociale și interumane care urmăreau să transmită împlinirea unor idealuri cerute de zeul suprem. Intermediarii învierii aveau puteri supraomenești, vindecau tot felul de boli, erau foarte înțelepți, milostivi, înviau morți, trăiau cu gândul la sacrificiul de sine în numele comunității, impuneau moduri de comportament, rânduiau legi și combăteau nedreptatea și inechitatea.

Învierea pentru toți acești oameni profetici este, în primul rând o normă și, în al doilea rând, un pachet de valori morale, sociale, etice și interumane. A învia nu înseamnă neapărat a birui moartea decât dacă numai moartea este considerată un obstacol în calea vieții și a rânduirii acesteia.

De aceea am putea reține că sunt sculpturi închinate tuturor valorilor și principiile umane, cum ar fi: dreptatea, dragostea, frumusețea, sinceritatea, înțelepciunea, victoria, vânătoarea, iertarea, precum și moartea, uitarea, răutatea, invidia, sărăcia, ura, dezmățul, trădarea și multe altele. Mintea umană a sculptat tot felul de zei și zâne, însă niciodată nu am întâlnit o statuie închinată învierii ca zeitate feminină. Poate pentru că învierea era exclusiv rezervată bărbaților. Sunt morminte întregi în care descoperim, alături de personajul decedat, nenumărate ființe feminine îngropate de vii, fie femei și fiice, fie tot felul de animale.

Ceea ce s-a dovedit cu certitudine, este că ideea de înviere apare prin credința că există viață dincolo de cea în care viețuim. Fiind legată de cultul îngropării bărbatului este, în definitiv putem spune că învierea este o idee care apare odată cu patriarhatul. În perioada matriarhală, a fi viu înseamnă a te naște și trăi în această lume. Nașterea și învierea nu neapărat trebuiau să se confunde. Între ele nu exista nici o diferență. În cele mai vechi morminte trupurile celor morți erau puse în poziții de făt în pământ, iar gropile erau vopsite în roșu, semn al sângelui în care este viața, pentru ca trupurile după ce mor în această viață să poată renaște în alta care îi urmează acesteia. Astfel înțelegem că a crede într-o altă viață de după aceasta este o credință practicată din cele mai îndepărtate perioade ale existenței umane. Din matriarhat omul credea în viață de după viață, însă pe atunci asta nu însemna înviere. Era numai o continuare a acestei vieți, care începe din pântecul matern, într-o altă viață care începe din pântecul pământului. Legătura dintre om și natură consta într-o continuitate fizică firească în care trecerea trupului prin fazele nașterii, copilăriei, maturității, bătrâneții și îngropării reprezentau un întreg, o singură existență, o viață indestructibilă în toată plinătatea ei. Omul se întorcea în pântecul naturii pentru a se reconforma întregului fără a i se opune. Erau necesare numai câteva ritualuri a căror simbolism cuprindea ideea că el este un călător atât în această viață, cât și în cea pe care nu o cunoaște, pentru care este tot atât de pregătit pe cât este și atunci când se naște din pântecele mamei. Continuitatea nașterilor nu însemna însă Înviere.

Învierea nu este o aducere la viață precum nașterea. Învierea nu este ceva firesc, natural, creativ. Ea este o zguduire a temeliilor creației, o radicalizare majoră a raporturilor dintre firesc și nefiresc. Ea nu se face prin moarte, ci prin jertfă. Diferența este că moartea este naturală, iar jertfa este o crimă motivată de credințe și principii indiferent de ce fel. Atunci când vorbim de înviere, vorbim de reproșuri, de revoltă, de lipsă de autoritate, de umilință, de dramaturgie, despre o forță care se adună de-a lungul timpului asemenea lavei într-un con vulcanic și care, atunci când erupe, arde totul în cale, pârjolește fără a face diferență, întunecă și cerul nopții și cerul zilei, pustiește și sfărâma totul din temelii și îngroapă parcă pentru totdeauna.

Învierea unui decedat nu poate produce aceste mișcări structurale. Este o minune ca și nașterea unui copil, însă nu schimbă valorile și principiile umane. De aceea, pentru a vorbi despre înviere trebuie întâi analizate dimensiunile culturale și sensurile etice și morale ale acesteia. În  sens istoric învierile au fost multe, în sens cultural învierea este specifică pentru fiecare civilizație. Modul de percepere este divers, însă ceea ce rămâne comun tuturor învierilor este latura profund structurală prin care aceasta transformă definitiv și brusc perspectivele asupra viitorului. Învierea este asemenea națiilor migratoare care, deși nu au lăsat multe dovezi în istorie din trecerea lor, au provocat totuși prin atitudinea lor agresivă și instabilă, ca alte imense mase umane să migreze pe suprafața pământului și astfel, prin complexa lor imixtiune, să creeze noi imperii, noi civilizații, să construiască și să revitalizeze continentele lumii peste veacuri și prin milenii.

Așadar, când facem referire la Ziua Învierii, gândul nu ar trebui să ne ducă la imaginea care o reprezintă, ci la contextul civilizator pe care un om unic a făcut-o posibilă. Învierea nu vorbește despre biruirea unei stări fiziologice a naturii umane, ci despre ridicarea naturii umane deasupra sinelui. A muri și a învia sunt două activități care fac parte din capacitatea umană dar în regiștri total diferiți. Moartea este naturală, Învierea este supranaturală. Moartea este a fizicului, Învierea este a psihicului. Când se moare totul se sfârșește. Când se învie se trece dintr-o stare în altă stare. Învierea nu este după moarte și nu are de-a face cu ideea de moarte. Ea se petrece în viață și atâta timp cât este viață. Ea este viață și constă într-o trecere a vieții dintr-o etapă inferioară la alta superioară. Este clipa în care poți să accepți cât de firească este și cât de nefirească este moartea, dar nu este moarte, deoarece, odată cu moartea învierea nu mai este posibilă. Este posibilă renașterea, dar renașterea este altceva decât moartea. Moartea este comună și veșnică. Învierea este personală și de moment. Învierea este ridicarea de sine prin sine pe un palier al cunoașterii personale. Ea este atât intimă, dar și filozofică, pe când moartea este numai firească.

În timp, învierea este ciclică. Putem învia regulat, potrivit unui calendar, tocmai pentru a ne aminti cât de important este a ne cunoaște, a ne descoperi și a ne depăși continuu. Asta nu înseamnă că învierea nu tinde spre eternitate, numai că odată raportată acestei dimensiuni, învierea este exprimată ca salvare, adică se permanentizează asemenea morții. Eternitatea nivelează valorile, iar o înviere eternă nu numai că își pierde miracolul și rostul, dar se bagatelizează până la paradox. Moartea însă nu se poate bagateliza, deoarece ea există datorită consumului etern al ideii de sine. Dacă fiziologic moartea transformă realul în risipă, ideologic moartea există tocmai pentru că face ca totul să nu existe. Acest paradox este unul viabil și corect și, datorită modului sănătos de a se manifesta al morții, învierea pare numai o lamă de fulger prin întunericul profund al morții. Când și când, unde te aștepți mai puțin, vuiește adâncul și din forțe necunoscute apar lumini bengaleze care lumină cerul ființei cu stări onirice aproape reale care transpun irealul infinit în clipe vii de viață și de confort sapiențial.

Pentru a reprezenta asemenea idei într-un complex sculptural ar fi nevoie de geniul unui artist pentru care învierea conține mai mult decât puținul pe care l-am exprimat aici. Ceea ce rămâne din tot ceea ce am scris acum este praful care se va așterne peste aceste rânduri, praf care se va ridica numai într-o zi în care cineva va dori să completeze dimensiunea învierii cu noi sensuri și direcții. Cu siguranță voi reîncerca, deoarece pentru mine, așa cum am arătat, a învia însemnă viață și valori umane. A învia nu este o biruință, ci o tresărire de orgoliu incomensurabilă capabilă să mute munții, să sece mările și să nască națiuni cu valori și principii noi. Istoria, atât cât o cunoaștem, a consemnat tot felul de mărturii despre astfel de învieri.

Am zis!

Bacchus din Teba