Graffiti

Visul unei nopti de toamna

Am visat că venise la mine Marcel Iureș, deoarece auzise că aș avea ceva potențial poetic și dorea să se implice în dezvoltarea talentului meu literar. În discuțiile avute nu mi-a vorbit despre poezie, însă mi-a șters câte ceva de pe un caiet în care-mi scriam gândurile, însemnându-le câteodată așa scâlciate și la întâmplare. De fapt, ceea ce urmărea Marcel Iureș era să intre în Masonerie. M-a surprins faptul că încă nu fusese inițiat, deoarece din numele său făcuse o imagine râvnită de orice fel de organizație... Ba, mai mult, se făcea că Marcel Iureș se afla în pragul inițierii de către cea mai importantă Obediență din țară și, pe motiv că discutăm despre poezie, marele actor mi-a cerut să-i vorbesc despre masonerie. Spunea că dorește să facă acest pas în deplină cunoaștere. Era puțin iritat, cumva supărat și într-un fel bănuitor, ca atunci când știi deja ceva, dar nu ești sigur că ceea ce știi este ceea ce trebuie să știi. M-a surprins faptul că mă alesese pe mine să îi prezint masoneria, dar… am încercat cu toate cunoștințele mele să fiu cât mai corect în prezentarea mea. Nu ascund că în adâncul inimii mele îmi doream nespus să îl conving să primească inițierea din partea lojei în care lucrez. Așa că, se făcea că eram deja într-un local cu terasă în care, la mese diferite, firesc și întâmplător, așteptau ceea ce numai ei știau, oameni îmbrăcați în costume negre cu papion. Majoritatea vorbeau la telefon astfel încât părea că localul sta prins într-o pânză de păianjen, împletită din unde telefonice. Uneori chiar Marcel Iureș vorbea la telefon. Purta pantofi negri de lac care străluceau în lumina candelabrelor, pantaloni negri bine croiți pe trupul său înalt și o cămașă albă cu butoni argintii, deschisă larg la gât... De peste masă, de pe scaunul în care se făcea că stăteam, se auzea în difuzorul minuscul al telefonului o voce gravă de fumător înrăit: ”… în Masonerie este foarte multă ordine… de fapt, totul se bazează pe ordine, iar ordinea este un principiu fundamental al Masoneriei…”. Marcel Iureș asculta tăcut și grav, iar vocea continua: ”Odată intrat în Masonerie nu se mai poate ieși, fiindcă vei depune jurăminte peste care nu vei mai putea trece. Ele sunt formula de bază care consfințesc inițierea ta.” Deodată închise telefonul și se întoarse spre mine. Mă privea ca pe omul său de încredere sau, cel puțin, așa voia să cred. ”Tu ce îmi spui despre Masonerie?”, mă întrebă direct și foarte grav. Atunci, încercând să fiu la fel de serios, i-am spus tot ceea ce am învățat de la Frații mei: ”Masoneria este un lucru foarte important! Deși este de cele mai multe ori manipulată din interior sau din exterior, totuși are diferite paliere de valoare. Sunt loji constituite din interesele membrilor sau loji care își doresc să perfecționeze, iar aceste ateliere valorează exact cât oamenii din care sunt compuse, dar există și loji care nu au nici o valoare, deoarece sunt înființate din curiozitate sau oportunism ieftin. Masoneria este o mișcare supravegheată de autoritățile statului și de foarte multe ori manipulată și folosită. Masoneria caută să aleagă din societate oameni care sunt deja influenți în pozițiile ocupate și pe care îi folosește în scopul îndeplinirii idealurilor ei, asta în caz fericit...” Telefonul începu iar să sune discret. Marcel Iureș, care până atunci mă ascultase cu capul plecat, părea că privea fix într-un punct de pe fața de masă, deoarece eu nu îi vedeam privirea, și, tot astfel, sorbea fiecare cuvânt pe care îl rosteam. ”Da!”, răspunse scurt, și vocea de fumător începu să vorbească ca o înregistrare: ”Calitatea de mason își poate deschide multe uși, însă depinde din care Obediență faci parte. Obediența noastră este cea mai influentă și cea mai puternică. Știu că discuți despre masonerie și știu și cu cine discuți. Îți pot spune direct că nu îți poate oferi prea multe. Face parte dintr-o lojă tânără, fără experiență și aparține unei Obediențe care nu contează în țara noastră.” ”Bine!”, zise Marcel Iureș și închise iar telefonul cu un gest hotărât. Apoi, își ridică privirea către mine. Avea o față nemulțumită, muncită de gânduri care păreau că îl dor și care îi adânceau ridurile de pe față. ”Tu ce îmi spui despre Obediențe?”, întrebă cu un ton adânc. ”A, Obediențele masonice sunt multe la noi în țară și … nu le știu pe toate. Noi facem parte din Ritul X iar Obediența noastră este a nu stiu cata ca mărime. Cu cât este mai mare o Obediență, cu atât capătă valoare, iar mare înseamnă aici atât numărul cât și valoarea socială, culturală, politică a membrilor din care este alcătuită. Cea mai mare Obediență din țara noastră este puternică pentru că are cel mai mare număr de membrii și printre ei și multe valori, însă și-a pierdut din strălucire, deoarece a adus și mulți membrii compromiși veniți din straturi sociale lipsite de principii și de educație, membri de care nu suntem nici noi, cei din alte Obediențe bucuroși că au intrat în Masonerie. Sunt unele ”personalități” cu care chiar nu te poți asocia, cu atât mai mult atunci când vorbești despre Masonerie.” Marcel Iureș, care privea în jur spre niciunde, își îndreptă instinctiv privirile asupra unor domni îmbrăcați în negru de pe la alte mese despre care părea a avea anumite cunoștințe. Tăcea meditativ. Telefonul nu mai suna și dintr-o dată, în vis se făcea că ieșim pe o portiță scundă. Îl măcina o întrebare și, ca niște umbre, după noi mai veneau câțiva prieteni. Păreau niște păsări ale conștiinței. Vorbeau unul peste altul și i se adresau lui Marcel: ”Întreabă-l, poți fi și mason și preot? Masoneria nu este un păcat? Nu este cumva duplicitar?... Cum te poate chema în Masonerie, cum poate vorbi despre Masonerie unul care s-a lepădat de Dumnezeu?!” Auzeam totul. Marcel Iureș se uita la mine întrebător de parcă zicea: ”Îi auzi ce zic?! Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?” Nu m-au tulburat întrebările, mai mult faptul că nu aș fi reușit să îl conving pe omul acesta că nu este politicos să pui întrebări personale, că acest lucru se face numai între prieteni și că pot răspunde, însă nu așa, în goana ieșirii pe poarta restaurantului și că … ”loja noastră, m-am pripit să spun, este o lojă echilibrată, așa cum ar trebui să fie toate lojile, alcătuită din frați veniți din toate păturile societății. La noi sunt medici, economiști, oameni de afaceri, polițiști, preoți, avocați, actori, psihologi, profesori, ceea ce face ca împărțirea experiențelor fiecăruia să îmbogățească cunoștințele tuturor și să ne șlefuiască pe fiecare în parte.”? Marcel Iureș simțeam că mă urmărește, însă mergea într-o altă direcție. În minte, ca un ecou, revenea întrebarea ”Dar tu ce poţi să-mi spui despre tine?”… Și am continuat: ”În ceea ce privesc convingerile mele masonice consider că sunt întocmai cu credința mea creștină. Masoneria ne cere să fim lumină acolo unde lucrăm și să ne perfecționăm continuu. Biserica ne cere să iertăm și să fim buni. Masoneria ne cere să ne ajutăm între noi pentru a putea ajuta pe alții. Biserica ne cere să ne iubim aproapele și să slujim lui. Masoneria ne cere să fim buni familiști, să fim model de respect pentru alții și să ne creștem copiii cu dragoste și respect față de țară. Biserica ne cere să ne cinstim strămoșii și să respectăm lumea ca și creație primită în dar. Masoneria ne îndeamnă la o permanentă curățire de zgura ce ne depersonalizează și ne deformează. Biserica ne cere să fim onești, credincioși și corecți și … aș putea continua, însă știu că ceea ce vă muncește, i-am zis lui Marcel Iureș, este Marele Arhitect Al Universului. Ei bine, MAAU nu ne cere ceea ce cere Dumnezeu, adică: MAAU ni se oferă, total și direct, ca model de perfecțiune și desăvârșire, Dumnezeu însă cere să-L iubim atât de mult încât să facem tot posibilul pentru a deveni fii Săi. Deși au căi diferite pe care ne cheamă la ei, amândoi ne cer eternizarea noastră. Învățătura bisericii numește această eternizare mântuire, pe când masoneria definește eternizarea ca aflarea locului perfect al fiecărui individ în construirea eternă a universului. În fiecare dimensiune există o mișcare continuă. Nici Dumnezeu, nici MAAU nu sunt imanenți. Amândoi sunt în legătură directă cu noi, ne cer și ne cheamă ca prin faptele noastre să ne transformăm profund conștiința. Că există opinii contradictorii, este adevărat. În Europa acestea apar cu precădere din partea Bisericii Romano-Catolice și mai puțin din partea Bisericii Ortodoxe. În schimb, Masoneria a solicitat întotdeauna membrilor săi să fie credincioși, să își respecte credința tradițională și să evite disoluțiile dintre credințele proprii ale membrilor ei și declarațiile reprezentanților unor instituții ce au pretenția că vorbesc în numele sufletelor oamenilor cât și în numele dumnezeului acestora.” Nu știu ce s-a întâmplat, dar se făcea că nu reușisem să-l conving pe Marcel Iureș cu gândurile și părerile mele. Totul începea să se risipească. Somnul nu îmi mai era profund. Singura certitudine pe care o aveam era că alaltăieri îl întâlnisem pe Marcel Iureș în parcarea unui supermarket. L-am salutat mândru, că suntem din același oraș și l-am felicitat pentru interpretarea Psalmilor lui David. ”Nu știu ce mi-a venit în acea zi. Niște sectari mi-au cerut…, a zis el.” ”Nu cine a cerut contează, ci interpretarea extraordinară a Psalmilor. Psalmii sunt universali, sunt ai tuturor”, i-am răspuns încurajator. Era supărat dar era amabil. M-a întrebat, poate din complezență, unde locuiesc și ce fac și mi-a răspuns că știe strada pe care stau, după care mi-a adresat un salut prietenesc. Acum mi-a rămas o singură întrebare de care nu mai pot scăpa: ”Oare, Marcel Iureș să nu fi intrat în masonerie?!” și … îmi pare rău că nu l-am salutat fraţește. De fapt, în visul meu ca și în al tău, în visul nostru, oricine ar putea fi Marcel Iureș.

N.B. Trimiterile din acest exerciţiu de scriere sunt pur întâmplătoare şi textul trebuie considerat ca atare! Nu dorim să aducem atingere demnităţii, imaginii sau altui drept fundamental al oricărei persoane!

Despre devize si nu numai

Din totdeauna, Francmasonii consideră deviza cu care își deschid și închid lucrările lor ca fiind parte integrantă a culturii masonice, dar trebuie să recunoaștem că Ordinul nu a avut nici iniţiativa și nici monopolul acesteia. Fără îndoială, traduce însă concis şi pregnant esenţa eticii de constructor liber.

Vechimea acesteia în cadul Ordinul nu este la fel de mare după cum ne-am imagina, iar introducerea devizei nu a fost lipsită de dificultăți.

Pentru a-i urmări geneza trebuie să ne raportăm la sec. al XVIII-lea, înainte de izbucnirea Revoluţiei franceze. «Ideile iluministe» erau primite pe atunci cu un interes inegalabil de către amplele segmente ale societăţii franceze, în special de cluburile politice, cenaclurile literare şi lojile masonice. Dorinţa aristocraţiei liberale şi a burgheziei de a se implica în incipienta şi încă restrânsa viaţă socială se reflectă prin expresii precum «dulcea egalitate» sau «iubita fraternitate», expresii care apar în majoritatea discursurilor vremii, în special în lojile masonice. Este adevărat ca formula «Libertate, Egalitate, Fraternitate» nu se va regăsi în limbajul masonic propriu-zis decât după ce a fost consacrată ca atare de Republică franceză și, cu siguranță nu mai înainte, așa cum pretinde legenda.

Dacă în 1789, marchizul René-Louis de Girardin a proclamat cu fervoare că viitoarea Constituție se va baza pe «Egalitate, Justiție, Frăția Universală», propunerea făcută atunci de un membru al Clubului Cordelierilor de a adopta tripla deviză ca şi lozincă pentru propagandă nu a fost acceptată de la început, nefiind prezentă decât începând cu anul 1793 pe documentele oficiale ale mult prea tinerei Republici, împodobite acum cu aleasa sintagmă «Unitate, Indivizibilitatea Republicii - Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte». Un întreg program politic, am putea spune!

La 5 decembrie 1790 Comitetul pentru Constituție prevedea că armele și îmbrăcămintea să poarte însemnele «Constituția - Libertate - Egalitate». În acea perioadă tulbure au fost decernate chiar şi medalii patriotice incriptionate cu cuvintele «Caritate - Libertate - Egalitate» sau plachete cu «Libertate - Egalitate - Uniune».

La 15 august 1792 toţi funcționarii publici au fost invitați să depună un jurământ numit «de egalitate și libertate» iar în luna septembrie a aceluiaşi an, când Convenția a decretat abolirea regalității, s-a auzit o voce puternică care striga în mulţime «Trăiască libertatea și egalitatea!»

Era nevoie de vorbe mari, de genul celor utilizate de Fratele Gracchus Babeuf în scrisoarea adresată poporului francez:

«Popor al Franţei, timp de cincisprezece secole ai fost sclav, deci nefericit. De şase ani de-abia mai răsufli în aşteptarea independenţei, fericirii şi egalităţii. Mereu şi peste tot ai fost adormit cu cuvinte mari, dar niciodată şi nicăieri nu s-a obţinut ceva doar cu vorbe. Din timpuri imemoriale ni se repetă cu ipocrizie că oamenii sunt egali, din timpuri imemoriale cea mai monstruoasă inegalitate subjugă omenirea. Vrem egalitatea sau moartea! Vai de cei ce vor sta între noi şi ea. Vai de cei ce vor opune rezistenţă în faţa unui jurământ făcut de noi! Revoluţia franceză nu este decât avangarda unei revoluţii mult mai mari, mult mai solemne, care va fi ultima!» Vin şi vă întreb acum, oare la ce se referea Fratele nostru?!

Revenind la istorie, remarcăm însă că Masoneria în ansamblu nu va adopta această deviză decât mult mai târziu. Totuşi, apare pentru prima dată înscrisa pe patenta de constituire a unei Loji militare la Orientul Legiunii Străine, care în iunie 1793 îşi ia ca titlu distinctiv chiar «Libertate, Egalitate, Fraternitate». Cu toate acestea, deviza este utilizată prea puţin în cercurile masonice, putând fi amintită doar o menţiune făcută în Cartea de Arhitectură a Première Grande Loge de France care, după ce a refuzat fuziunea cu Marele Orient al Franţei în 1773, din păcate va dispărea în 1799.

Deviza nu mai apare în nici un document masonic până în 1848 când la 24 februarie Guvernul provizoriu hotărăşte ca «Libertate, Egalitate, Fraternitate» să-i fie deviză, principiu şi cuvânt de ordine printr-o guvernare a poporului de către popor și pentru popor.  Dar, abia Legea din 8 septembrie 1848 o va oficializa în sfârşit ca să devină de acum cea a însăși Republicii Franceze (cea de a doua republică).

Ideea precum că deviză făcea parte din tradiţiile lor le era foarte dragă francmasonilor aflaţi în Guvernul Provizoriu, unii dintre ei membrii ai Suprême Conseil de France, dintre care amintim doar pe cei mai cunoscuţi: Louis Blanc, Adolphe Crémieux, Ferdinand Flocon şi Louis-Antoine Garnier. Nu e de mirare atunci ca pe 6 martie 1848 au primit la Primăria Capitaliei o delegaţie a lojilor pariziene, care participaseră în mod activ la Revoluţie. Venerabilul Frate Bertrand declara cu acea ocazie: «Dintotdeauna Masonii şi-au înscris pe banierelor lor cuvintele Libertate, Egalitate, Fraternitate. Găsindu-le acum pe steagul Franţei, salută triumful principiilor lor şi se bucură că întreaga ţară a primit prin voi, Fraţii mei, consacrarea masonică». Crémieux (viitor Suveran Mare Comandor în perioada 1869-1880 şi artizanul Conventului Universal de la Lausanne)  i-a răspuns pe loc: «În orice moment, în toate împrejurările, sub opresiunea gândirii şi sub tirania puterii, Masoneria a repetat neîncetat aceste cuvinte sublime: Libertate, Egalitate, Fraternitate!» Iată un mod particular de a scrie istoria...

Oricum, a trebuit aşteptat Conventul Marelui Orient al Franţei din 1849 ca să se modifice primul articol al regulamentului său general, adăugând astfel o ultimă menţiune: «Deviza Masoneriei a fost dintotdeauna: Libertate, Egalitate, Fraternitate». În acelaşi text se proclama pentru prima dată în istorie faptul că Masoneria se bazează pe «existenţa lui Dumnezeu şi pe nemurirea sufletului»…

Interesant este ca în 1869, Marea Lojă Centrală, fondată în 1822 de către Suprême Conseil de France pentru administrarea lojilor simbolice din Jurisdicţia sa, solicită introducerea acestei devize în Scoţianism - dar și suprimarea referinţei la Marele Arhitect al Universului. După îndelungi dezbateri, în 1873 SCdF acceptă doar prima dintre aceste cereri. Același spirit și aceeași deviză va fi preluată de Marea Lojă Simbolică Scoţiană fondată în 1880 iar mai apoi de cea de a doua Mare Lojă a Franţei, constituită în forma actuală între anii 1894 şi 1896. Ca o paranteză, se ştie că în toamna anului 1843, în casa generalului Nicolae Mavros ia fiinţă Societatea Secretă «Frăţia» având ca lozincă «Dreptate-Frăţie» iar ca membrii fondatori pe Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi Ion Ghica. Adoptând această deviză cu caracter autohton – născută treptat în gândirea politică românească, începând din timpul revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu– societatea «Frăţia» a avut de la bun început nu numai o acoperire, ci şi o altă deschidere decât societăţile secrete anterioare. Sub paravanul legal al unei activităţii literare, ea grupează în jurul său tineretul intelectual şi progresist din ţara Românească, dar şi pe tineri patrioţi din Moldova şi Transilvania. Pentru a salva deci națiunea, tinerii boieri luminați au pus bazele acestei societăți secrete şi tot în același scop cei mai mulți dintre membrii au aderat şi la Masonerie; gândeau ca doar astfel vor putea stabili legături externe, „invizibile”, strânse și puternice.

Revoluţia de la 1848, ca fenomen general european, a deschis un nou capitol în istoria omenirii. O parte însemnată a continentului nostru a fost cuprinsă în procesele revoluţionare și deşi acestea au îmbrăcat fiecare forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase trăsături unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi apusul absolutismului, după o perioadă firească de reacţiune contrarevoluţionară. Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, de factură europeană. Deci revoluţia română trebuie considerată în legăturile şi interdependenţele care o ataşează revoluţiei europene. Bălcescu spunea prin 1850 în «Mersul revoluţiei în istoria românilor»  următoarele: «Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut că românul să fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea adauga la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare va cere unitatea şi libertatea naţionala. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.»

De atunci încoace, tripla deviză republicană va rămâne mereu prezentă în Masoneria franceză. Universală, generoasă, dar nu de origine masonică, este o specificitate masonică numai pentru Franța. Dar pentru noi?! Cred că în primul rând, fraternitatea trebuie să rămână responsabilitatea noastră, a masonilor prezenţi şi viitori.

Poate că deviză republicană trebuia să fie rescrisă în această ordine: fraternitate, libertate, egalitate. Ideea nu a avut succes deoarece anticlericalii au afirmat atunci că fraternitatea era un concept eminamente creştin.

Filosoful contemporan Edgar Morin spunea că libertatea poate să fie instituită, egalitatea poate să fie impusă dar în schimb, fraternitatea nu se stabileşte cu o lege şi nici nu se poate impune de către stat! Fraternitatea este mereu înaintea noastră. Vine dintr-o experienţă personală de solidaritate şi de responsabilitate. Singură, libertatea ucide egalitatea şi egalitatea impusă ca unic principiu distruge libertatea. Numai fraternitatea permite să se menţină libertatea, continuând însă lupta pentru a suprima inegalităţile.

În secolul trecut două sisteme politice au încercat să întrupeze libertatea şi egalitatea. Liberalismul economic a încercat să asigure tuturor bunăstarea, iar socialismul a încercat să promoveze egalitatea, atribuind statului justa repartizare a avuţiei naţionale. La începutul sec. al XX-lea, crizele apărute au făcut să se înţeleagă că lipseşte o bază etică care să asigure un sens eforturilor celor care au misiunea de a organiza viaţa socială şi economică. Şi nouă, masonilor de ieri şi de azi, ne place să credem că fraternitatea ar fi putut şi ar putea fi tocmai acea referinţă etică.

Fraternitatea este adesea confundată cu solidaritatea, total greşit: solidaritatea are ca scop doar să corecteze inegalităţile şi nedreptăţile dar, în schimb, fraternitatea indică o societate în mod natural egalitară, o egalitate nu numai de drept ci mai ales de fapt, în numele demnităţii iminente a oricărei fiinţe umane. O societate fraternă este o societate în care fiecare privilegiu nu mai există, unde fiecare se îngrijeşte de celălalt. Implică un contact imediat cu persoanele, recunoaşte fiecare persoană care este în acelaşi timp diferită de mine şi egală cu mine. Diferit pentru că fiecare este unic, egal pentru că în fiecare există chemarea lăuntrică de a fi frate. Fraternitatea îmbogăţeşte libertatea şi egalitatea deoarece, contrar libertăţii liberale, libertatea fraternă se simte responsabilă de libertatea celuilalt: eu nu sunt cu adevărat liber dacă celălalt nu este liber.

Atunci când, după ororile celui de al Doilea Război Mondial, în anul 1948 O.N.U. a promulgat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceasta şi-a găsit fundamentul său în fraternitate. E suficient să recitim doar primul articol: «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate». Asta înseamnă că fraternitatea nu este facultativă, nici spontană şi nici imediată, fraternitatea trebuie învăţată prin educaţie şi formare, nu numai de-a lungul vieţii şcolare, ci de-a lungul întregii vieţi. Este posibil să se trăiască împreună, să se păstreze propria identitate pentru că suntem membrii aceleiaşi familii şi sub privirea Marelui Arhitect - trebuie şi putem să trăim nu numai tolerându-ne reciproc, ci iubindu-ne ca într-o mare familie.

Dialogul devine deci un element decisiv în lumea de astăzi, nu doar pentru o coexistenţă paşnică, ci pentru promovarea unei lumi noi. Ca masoni, suntem cu toţii chemaţi să ne confruntăm cu trei provocări: provocarea identităţii, provocarea diferenţei şi provocarea pluralismului. Provocarea identităţii înseamnă a dobândi o conştiinţă a conţinutului propriei credinţe, pentru că nu se poate dialoga pe ambiguitate. Provocarea diferenţei: nu trebuie să credem că acela care aparţine unei alte culturi este un duşman. Provocarea pluralismului: trebuie să acceptăm că Marele Arhitect lucrează în mod misterios prin fiecare dintre noi.

Dacă reuşim să dobândim această spiritualitate, atunci noi, masonii, vom fi în măsură să eliminăm toate cauzele non-fraternităţii şi putem aduce un real serviciu celor aflaţi în căutarea sensului vieţii. Filozoful francez Paul Ricoeur afirma că «omul modern se confruntă în realitate cu patru probleme: problema autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a non-sensului.» Trebuie să împărtăşim valorile care aparţin patrimoniului nostru: respectarea persoanei umane, care nu poate fi niciodată redusă la productivitatea sa economică sau la poziţia sa socială; tutelarea libertăţilor fundamentale ale persoanei umane; egalitatea, care pentru noi, francmasonii scoţieni, se odihneşte pe caritate. Trebuie să ne ajutăm, respectând diferenţele noastre, ca să alegem astfel între bine şi rău.

Să nu ne pierdem curajul, să privim în jurul nostru şi vom găsi un frate care trebuie iubit şi cu care să facem o bucată de drum împreună. Îmi revine în minte o pildă tibetană: «Într-o zi mergeam pe munte şi am văzut un animal sălbatic. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era un om. Când am ajuns în faţa lui am văzut că de fapt era fratele meu».

Noi, masonii, vom rămâne mereu o minoritate, dar sper că vom fi cândva şi în România o minoritate care contează şi cel mai important, o minoritate care acţionează.

Este adevărat că oamenii se nasc cu aptitudini diferite, sunt înzestraţi cu talente diferite, trăiesc în medii diferite, într-un cuvânt sunt inegali. Egalitatea este doar în faţa legii. Cei care au introdus principiul libertate, egalitate, fraternitate au încercat să elimine privilegiile unora, căci majoritatea nu aveau libertatea de a-şi căuta năzuinţa spre fericire, spre a accede la anumite funcţii şi demnităţi doar pentru că îi recomanda talentul său abilităţile şi nu simplul fapt că s-au născut nobili, fraternitatea este total diferită. Dacă egalitatea este impusă prin lege iar libertatea este statornicită inclusiv de religii, fraternitatea înseamnă solidaritatea şi responsabilitatea membrilor unei colectivităţi, a unei organizaţii cum este Francmasoneria. În lipsa fraternităţii, respectiv a unor idealuri comune nu putem avea nici egalitate şi nici libertate. Chiar dacă lozinca Revoluţiei franceze este "Libertate, Egalitate, Fraternitate" trebuie înţeles clar ca Fraternitatea este cea care stă la baza primelor două. Fraternitatea nu este ceva care apare astăzi înainte de Convente şi mâine dispare, fraternitatea se seamănă, se cultivă, se udă, se creşte şi se întreţine începând de la iniţierea în primul Grad Simbolic şi probabil nu se termină nici în momentul în care vom merge în loja de la Orientul etern. Roadele fraternităţii sunt nu numai libertatea şi egalitatea, ci şi respectul şi responsabilitatea faţă de familie, faţă de ţară, faţă de semenii noştri de aici şi de pretutindeni, aflaţi la greu.

Fraternitatea este elementul esenţial, este liantul care ne leagă ca să fim solidari între noi, să împărtăşim acelaşi sentiment comun - mandria de a fi francmason. 

Unii iniţiaţi din păcate nu au înţeles esenţa Fraternităţii. În general ne tot lăudăm că suntem cei mai recunoscuţi, că suntem cei mai ezoterici dar nu avem Fraternitate şi nici solidaritate. Unde este Fraternitatea noastră? Vrem doar să avem beneficii şi avantaje ca Francmasoni, nu şi îndatoriri. Nu Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea sunt greşite, nu regulamentele noastre sunt greşite ci aplicarea lor şi modul cum sunt interpretate este greşit, Fraţii mei.