Din totdeauna, Francmasonii
consideră deviza cu care își deschid și închid lucrările lor ca fiind parte
integrantă a culturii masonice, dar trebuie să recunoaștem că Ordinul nu a avut
nici iniţiativa și nici monopolul acesteia. Fără îndoială, traduce însă concis
şi pregnant esenţa eticii de constructor liber.
Vechimea acesteia în cadul
Ordinul nu este la fel de mare după cum ne-am imagina, iar introducerea devizei
nu a fost lipsită de dificultăți.
Pentru a-i urmări geneza trebuie să
ne raportăm la sec. al XVIII-lea, înainte de izbucnirea Revoluţiei franceze. «Ideile iluministe» erau primite pe
atunci cu un interes inegalabil de către amplele segmente ale societăţii
franceze, în special de cluburile politice, cenaclurile literare şi lojile
masonice. Dorinţa aristocraţiei liberale şi a burgheziei de a se implica în
incipienta şi încă restrânsa viaţă socială se reflectă prin expresii precum «dulcea egalitate» sau «iubita fraternitate», expresii care
apar în majoritatea discursurilor vremii, în special în lojile masonice. Este
adevărat ca formula «Libertate,
Egalitate, Fraternitate» nu se va regăsi în limbajul masonic propriu-zis
decât după ce a fost consacrată ca atare de Republică franceză și, cu siguranță
nu mai înainte, așa cum pretinde legenda.
Dacă în 1789, marchizul
René-Louis de Girardin a proclamat cu fervoare că viitoarea Constituție se va
baza pe «Egalitate, Justiție, Frăția
Universală», propunerea făcută atunci de un membru al Clubului Cordelierilor de a adopta tripla deviză ca şi lozincă
pentru propagandă nu a fost acceptată de la început, nefiind prezentă decât
începând cu anul 1793 pe documentele oficiale ale mult prea tinerei Republici,
împodobite acum cu aleasa sintagmă «Unitate,
Indivizibilitatea Republicii - Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte».
Un întreg program politic, am putea spune!
La 5 decembrie 1790 Comitetul
pentru Constituție prevedea că armele și îmbrăcămintea să poarte însemnele «Constituția - Libertate - Egalitate».
În acea perioadă tulbure au fost decernate chiar şi medalii patriotice
incriptionate cu cuvintele «Caritate -
Libertate - Egalitate» sau plachete cu «Libertate - Egalitate - Uniune».
La 15 august 1792 toţi
funcționarii publici au fost invitați să depună un jurământ numit «de egalitate
și libertate» iar în luna septembrie a aceluiaşi an, când Convenția a decretat
abolirea regalității, s-a auzit o voce puternică care striga în mulţime «Trăiască libertatea și egalitatea!»
Era nevoie de vorbe mari, de
genul celor utilizate de Fratele Gracchus Babeuf în scrisoarea adresată
poporului francez:
«Popor al Franţei, timp de cincisprezece secole ai fost sclav, deci
nefericit. De şase ani de-abia mai răsufli în aşteptarea independenţei,
fericirii şi egalităţii. Mereu şi peste tot ai fost adormit cu cuvinte mari,
dar niciodată şi nicăieri nu s-a obţinut ceva doar cu vorbe. Din timpuri
imemoriale ni se repetă cu ipocrizie că oamenii sunt egali, din timpuri
imemoriale cea mai monstruoasă inegalitate subjugă omenirea. Vrem egalitatea
sau moartea! Vai de cei ce vor sta între noi şi ea. Vai de cei ce vor opune
rezistenţă în faţa unui jurământ făcut de noi! Revoluţia franceză nu este decât
avangarda unei revoluţii mult mai mari, mult mai solemne, care va fi ultima!»
Vin şi vă întreb acum, oare la ce se referea Fratele nostru?!
Revenind la istorie, remarcăm
însă că Masoneria în ansamblu nu va adopta această deviză decât mult mai
târziu. Totuşi, apare pentru prima dată înscrisa pe patenta de constituire a
unei Loji militare la Orientul Legiunii Străine, care în iunie 1793 îşi ia ca
titlu distinctiv chiar «Libertate,
Egalitate, Fraternitate». Cu toate acestea, deviza este utilizată prea
puţin în cercurile masonice, putând fi amintită doar o menţiune făcută în
Cartea de Arhitectură a Première Grande
Loge de France care, după ce a refuzat fuziunea cu Marele Orient al Franţei
în 1773, din păcate va dispărea în 1799.
Deviza nu mai apare în nici un
document masonic până în 1848 când la 24 februarie Guvernul provizoriu
hotărăşte ca «Libertate, Egalitate, Fraternitate» să-i fie deviză, principiu şi
cuvânt de ordine printr-o guvernare a poporului de către popor și pentru
popor. Dar, abia Legea din 8 septembrie
1848 o va oficializa în sfârşit ca să devină de acum cea a însăși Republicii
Franceze (cea de a doua republică).
Ideea precum că deviză făcea
parte din tradiţiile lor le era foarte dragă francmasonilor aflaţi în Guvernul
Provizoriu, unii dintre ei membrii ai Suprême
Conseil de France, dintre care amintim doar pe cei mai cunoscuţi: Louis Blanc, Adolphe Crémieux, Ferdinand
Flocon şi Louis-Antoine Garnier. Nu e de mirare atunci ca pe 6 martie 1848
au primit la Primăria Capitaliei o delegaţie a lojilor pariziene, care
participaseră în mod activ la Revoluţie. Venerabilul Frate Bertrand declara cu
acea ocazie: «Dintotdeauna Masonii şi-au
înscris pe banierelor lor cuvintele Libertate, Egalitate, Fraternitate.
Găsindu-le acum pe steagul Franţei, salută triumful principiilor lor şi se
bucură că întreaga ţară a primit prin voi, Fraţii mei, consacrarea masonică». Crémieux
(viitor Suveran Mare Comandor în perioada 1869-1880 şi artizanul Conventului
Universal de la Lausanne) i-a răspuns pe
loc: «În orice moment, în toate
împrejurările, sub opresiunea gândirii şi sub tirania puterii, Masoneria a
repetat neîncetat aceste cuvinte sublime: Libertate, Egalitate, Fraternitate!»
Iată un mod particular de a scrie istoria...
Oricum, a trebuit aşteptat
Conventul Marelui Orient al Franţei din 1849 ca să se modifice primul articol
al regulamentului său general, adăugând astfel o ultimă menţiune: «Deviza Masoneriei a fost dintotdeauna:
Libertate, Egalitate, Fraternitate». În acelaşi text se proclama pentru
prima dată în istorie faptul că Masoneria se bazează pe «existenţa lui Dumnezeu şi pe nemurirea sufletului»…
Interesant este ca în 1869, Marea Lojă Centrală, fondată în 1822 de
către Suprême Conseil de France pentru administrarea lojilor simbolice din
Jurisdicţia sa, solicită introducerea acestei devize în Scoţianism - dar și
suprimarea referinţei la Marele Arhitect al Universului. După îndelungi dezbateri,
în 1873 SCdF acceptă doar prima dintre aceste cereri. Același spirit și aceeași
deviză va fi preluată de Marea Lojă
Simbolică Scoţiană fondată în 1880 iar mai apoi de cea de a doua Mare Lojă
a Franţei, constituită în forma actuală între anii 1894 şi 1896. Ca o paranteză, se
ştie că în toamna anului 1843, în casa generalului Nicolae Mavros ia fiinţă
Societatea Secretă «Frăţia» având ca lozincă «Dreptate-Frăţie» iar ca membrii
fondatori pe Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi Ion Ghica. Adoptând această deviză
cu caracter autohton – născută treptat în gândirea politică românească,
începând din timpul revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu–
societatea «Frăţia» a avut de la bun început nu numai o acoperire, ci şi o altă
deschidere decât societăţile secrete anterioare. Sub paravanul legal al unei
activităţii literare, ea grupează în jurul său tineretul intelectual şi
progresist din ţara Românească, dar şi pe tineri patrioţi din Moldova şi Transilvania. Pentru a salva
deci națiunea, tinerii boieri luminați au pus bazele acestei societăți secrete
şi tot în același scop cei mai mulți dintre membrii au aderat şi la Masonerie;
gândeau ca doar astfel vor putea stabili legături externe, „invizibile”,
strânse și puternice.
Revoluţia de la 1848, ca fenomen
general european, a deschis un nou capitol în istoria omenirii. O parte
însemnată a continentului nostru a fost cuprinsă în procesele revoluţionare și
deşi acestea au îmbrăcat fiecare forme specifice, ele au înfăţişat şi numeroase
trăsături unitare. Oricum, urmarea lor principală avea să fie instaurarea unei
noi ordini în existenţa naţiunilor şi statelor europene şi apusul
absolutismului, după o perioadă firească de reacţiune contrarevoluţionară.
Spaţiile româneşti s-au încadrat şi ele în procesul general, înnoitor, de
factură europeană. Deci revoluţia română trebuie considerată în legăturile şi
interdependenţele care o ataşează revoluţiei europene. Bălcescu spunea prin
1850 în «Mersul revoluţiei în istoria
românilor» următoarele: «Revoluţia de la 1821 a strigat dreptate şi
a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc. Ea
fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut că românul să fie nu
numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă. Pentru aceea
adauga la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de căpetenie a
progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia viitoare va cere
unitatea şi libertatea naţionala. Deviza ei va fi: Dreptate, Frăţie, Unitate!
Ea va fi o revoluţie naţională.»
De atunci încoace, tripla deviză
republicană va rămâne mereu prezentă în Masoneria franceză. Universală,
generoasă, dar nu de origine masonică, este o specificitate masonică numai
pentru Franța. Dar pentru noi?! Cred că în primul rând, fraternitatea trebuie
să rămână responsabilitatea noastră, a masonilor prezenţi şi viitori.
Poate că deviză republicană
trebuia să fie rescrisă în această ordine: fraternitate, libertate, egalitate.
Ideea nu a avut succes deoarece anticlericalii au afirmat atunci că
fraternitatea era un concept eminamente creştin.
Filosoful contemporan Edgar Morin spunea că libertatea poate
să fie instituită, egalitatea poate să fie impusă dar în schimb, fraternitatea
nu se stabileşte cu o lege şi nici nu se poate impune de către stat!
Fraternitatea este mereu înaintea noastră. Vine dintr-o experienţă personală de
solidaritate şi de responsabilitate. Singură, libertatea ucide egalitatea şi
egalitatea impusă ca unic principiu distruge libertatea. Numai fraternitatea
permite să se menţină libertatea, continuând însă lupta pentru a suprima
inegalităţile.
În secolul trecut două sisteme
politice au încercat să întrupeze libertatea şi egalitatea. Liberalismul
economic a încercat să asigure tuturor bunăstarea, iar socialismul a încercat
să promoveze egalitatea, atribuind statului justa repartizare a avuţiei
naţionale. La începutul sec. al XX-lea, crizele apărute au făcut să se
înţeleagă că lipseşte o bază etică care să asigure un sens eforturilor celor
care au misiunea de a organiza viaţa socială şi economică. Şi nouă, masonilor
de ieri şi de azi, ne place să credem că fraternitatea ar fi putut şi ar putea
fi tocmai acea referinţă etică.
Fraternitatea este adesea
confundată cu solidaritatea, total greşit: solidaritatea are ca scop doar să
corecteze inegalităţile şi nedreptăţile dar, în schimb, fraternitatea indică o
societate în mod natural egalitară, o egalitate nu numai de drept ci mai ales
de fapt, în numele demnităţii iminente a oricărei fiinţe umane. O societate
fraternă este o societate în care fiecare privilegiu nu mai există, unde
fiecare se îngrijeşte de celălalt. Implică un contact imediat cu persoanele,
recunoaşte fiecare persoană care este în acelaşi timp diferită de mine şi egală
cu mine. Diferit pentru că fiecare este unic, egal pentru că în fiecare există
chemarea lăuntrică de a fi frate. Fraternitatea îmbogăţeşte libertatea şi
egalitatea deoarece, contrar libertăţii liberale, libertatea fraternă se simte
responsabilă de libertatea celuilalt: eu nu sunt cu adevărat liber dacă
celălalt nu este liber.
Atunci când, după ororile celui
de al Doilea Război Mondial, în anul 1948 O.N.U. a promulgat Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, aceasta şi-a găsit fundamentul său în
fraternitate. E suficient să recitim doar primul articol: «Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi. Sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii
faţă de alţii într-un spirit de fraternitate». Asta înseamnă că
fraternitatea nu este facultativă, nici spontană şi nici imediată,
fraternitatea trebuie învăţată prin educaţie şi formare, nu numai de-a lungul
vieţii şcolare, ci de-a lungul întregii vieţi. Este posibil să se trăiască
împreună, să se păstreze propria identitate pentru că suntem membrii aceleiaşi
familii şi sub privirea Marelui Arhitect - trebuie şi putem să trăim nu numai
tolerându-ne reciproc, ci iubindu-ne ca într-o mare familie.
Dialogul devine deci un element
decisiv în lumea de astăzi, nu doar pentru o coexistenţă paşnică, ci pentru
promovarea unei lumi noi. Ca masoni, suntem cu toţii chemaţi să ne confruntăm
cu trei provocări: provocarea identităţii, provocarea diferenţei şi provocarea
pluralismului. Provocarea identităţii înseamnă a dobândi o conştiinţă a
conţinutului propriei credinţe, pentru că nu se poate dialoga pe ambiguitate.
Provocarea diferenţei: nu trebuie să credem că acela care aparţine unei alte
culturi este un duşman. Provocarea pluralismului: trebuie să acceptăm că Marele
Arhitect lucrează în mod misterios prin fiecare dintre noi.
Dacă reuşim să dobândim această
spiritualitate, atunci noi, masonii, vom fi în măsură să eliminăm toate cauzele
non-fraternităţii şi putem aduce un real serviciu celor aflaţi în căutarea
sensului vieţii. Filozoful francez Paul Ricoeur
afirma că «omul modern se confruntă în
realitate cu patru probleme: problema autonomiei, a dorinţei, a puterii şi a
non-sensului.» Trebuie să împărtăşim valorile care aparţin patrimoniului
nostru: respectarea persoanei umane, care nu poate fi niciodată redusă la
productivitatea sa economică sau la poziţia sa socială; tutelarea libertăţilor
fundamentale ale persoanei umane; egalitatea, care pentru noi, francmasonii
scoţieni, se odihneşte pe caritate. Trebuie să ne ajutăm, respectând
diferenţele noastre, ca să alegem astfel între bine şi rău.
Să nu ne pierdem curajul, să
privim în jurul nostru şi vom găsi un frate care trebuie iubit şi cu care să
facem o bucată de drum împreună. Îmi revine în minte o pildă tibetană: «Într-o zi mergeam pe munte şi am văzut un
animal sălbatic. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era un om. Când am ajuns în
faţa lui am văzut că de fapt era fratele meu».
Noi, masonii, vom rămâne mereu o
minoritate, dar sper că vom fi cândva şi în România o minoritate care contează
şi cel mai important, o minoritate care acţionează.
Este adevărat că oamenii se nasc
cu aptitudini diferite, sunt înzestraţi cu talente diferite, trăiesc în medii
diferite, într-un cuvânt sunt inegali. Egalitatea este doar în faţa legii. Cei
care au introdus principiul libertate, egalitate, fraternitate au încercat să
elimine privilegiile unora, căci majoritatea nu aveau libertatea de a-şi căuta
năzuinţa spre fericire, spre a accede la anumite funcţii şi demnităţi doar
pentru că îi recomanda talentul său abilităţile şi nu simplul fapt că s-au
născut nobili, fraternitatea este total diferită. Dacă egalitatea este impusă
prin lege iar libertatea este statornicită inclusiv de religii, fraternitatea
înseamnă solidaritatea şi responsabilitatea membrilor unei colectivităţi, a
unei organizaţii cum este Francmasoneria. În lipsa fraternităţii, respectiv a
unor idealuri comune nu putem avea nici egalitate şi nici libertate. Chiar dacă
lozinca Revoluţiei franceze este "Libertate, Egalitate, Fraternitate"
trebuie înţeles clar ca Fraternitatea este cea care stă la baza primelor două.
Fraternitatea nu este ceva care apare astăzi înainte de Convente şi mâine
dispare, fraternitatea se seamănă, se cultivă, se udă, se creşte şi se
întreţine începând de la iniţierea în primul Grad Simbolic şi probabil nu se
termină nici în momentul în care vom merge în loja de la Orientul etern.
Roadele fraternităţii sunt nu numai libertatea şi egalitatea, ci şi respectul
şi responsabilitatea faţă de familie, faţă de ţară, faţă de semenii noştri de
aici şi de pretutindeni, aflaţi la greu.
Fraternitatea este elementul
esenţial, este liantul care ne leagă ca să fim solidari între noi, să
împărtăşim acelaşi sentiment comun - mandria
de a fi francmason.
Unii iniţiaţi din păcate nu au
înţeles esenţa Fraternităţii. În general ne tot lăudăm că suntem cei mai
recunoscuţi, că suntem cei mai ezoterici dar nu avem Fraternitate şi nici
solidaritate. Unde este Fraternitatea noastră? Vrem doar să avem beneficii şi
avantaje ca Francmasoni, nu şi îndatoriri. Nu Libertatea, Egalitatea şi
Fraternitatea sunt greşite, nu regulamentele noastre sunt greşite ci aplicarea
lor şi modul cum sunt interpretate este greşit, Fraţii mei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu