28 mai 2017
Ascultarea
„Fiecare Atelier ar trebui să aibă
un Maestru care să fi văzut Steaua înflăcărată în realitate și nu doar în
paginile ritualului.”
„Ascultarea” este o temă este foarte sensibilă și atinge ego-ul
uman de cele mai multe ori. Scopul ascultării este de a continua șlefuirea Pietrei
Brute și după primul nivel inițiatic. Traseul pe care orice Maestru ar trebui să
îl urmeze, conține ascultare. În primă fază avem ascultarea față de Venerabil, ascultarea
Ucenicului față de Al Doilea Supraveghetor și a Companionului față de Prim Supraveghetor,
apoi ascultarea față de demnitari, ofițeri și nu în ultimul rând ascultarea fața
de toți Frații din Atelier. Ascultarea din Atelierele Masonice este comparabilă
cu ascultarea din viața cotidiană unde este imperios necesar să ascultăm
oamenii ce ne înconjoară. Ascultarea presupune
uneori renunțarea la propria voință. De fapt
atât în Lojă cât și în viața profana ascultarea nu este decât un exercițiu spiritual
prin care ne supunem voința M.˙. A.˙. A.˙. U.˙. . Cu siguranță, poate fi considerată
o artă, câteodată
pentru anumite persoane extrem de
dureroasă pentru că atentează de cele mai
multe ori la ego-ul expandat și individul în cauză simte cum pământul îi fuge
de sub picioare. Masoneria le face un
bine acestor oameni, învățându-i cum să își cumpăteze
propria voință uneori exagerată. Înaintea
predării voinței în mâinile unui Frate sau
a unui om din preajma ta, trebuie să te gândești că nu faci altceva
decât să încredințezi totul în mâinile M.˙. A.˙. A.˙. U.˙. : „Facă-se voia ta
Doamne, nu voia
mea!”, sau așa
cum auzim noi:
„Întru gloria Marelui
Arhitect al Universului”. “Deprinde-te cât mai mult a asculta pe oricine şi a
te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă” , spunea
un impărat roman. Pentru că subiectul este sensibil
și poate să cadă
imediat în ideea unei
extreme descreierate am să subliniez faptul că,
ascultarea merge pana
la pragul în
care ideile contravin constituției sau până
la pragul în
care se atentează
la libertatea individului, omului liber și de bune moravuri.
Ideea de ascultare nu înseamnă supunere oarbă. Este cel mai bun exercițiu pentru
o curățare a minții și o liniștire. Când ești capabil să asculți și să filtrezi
cele auzite înseamnă că ai puterea de echilibru și că ideile, credințele, trăirile
tale interioare sunt autentice, nu sunt o proiecție mincinoasă și superficială a
cercetarii asupra sinelui. La fel ca vorbirea, ascultarea este un dar extrem de
valoros și puternic, ne poate aduce beneficii extraordinare, cand depășim pragul
dintre „a auzi” și „a asculta”.
Am zis!
F.˙. M.V.
19 mai 2017
LANŢUL DE UNIRE
Simbolismul lanţului este
puternic şi interesant, mult mai complex decât înţelesul care trimite la
sclavie ori înlănţuiri malefice. Istoria umană a favorizat răspândirea laturii
negative a simbolismului lanţului, iar eroii libertăţii sunt mai mereu nişte
personaje care rup lanţuri. Dar vechea înţelepciune, precum şi operele misticilor
ne propun o altă abordare. Indiscutabil, lanţul de unire e cu totul altceva.
Putem observa modul în care ia fiinţă în dezvoltarea medievală a anticului Lanţ
de Aur al lui Homer. La origine, Homer vorbise în Iliada despre un lanţ de aur
ce ţine Pământul atârnat de Cer. Aceasta era o imagine sacră, deoarece
reprezenta atât o axa a Universului, unind nivelurile superioare şi inferioare
ale Creaţiei, cât şi un legământ divin, legând Pământul cu Cerul şi permiţând
astfel comunicarea dintre ele, menţinând Pământul în legătură directă cu lumile
celeste. Socrate, într-o manieră foarte concretă, indica Soarele drept lanţ de
aur, căci lumina şi energia lui, aparţinând Cerului, acoperă Pământul. Mai
târziu, filosofii neoplatonicieni au interpretat lanţul de aur nu doar ca un axis
mundi ori ca un cordon ombilical, ci ca pe o succesiune de verigi aşezate
într-un singur lanţ, fiecare verigă reprezentând o emanaţie în sens coborâtor
de la Principiul Suprem până la nivelul inferior al realităţii. Pe de altă
parte, în mediile pitagoreice s-a născut ideea unui lanţ de aur al iniţiaţilor:
un şir de persoane îmbunătăţite intelectual ce se reîncarnează prin spaţiu şi
timp. Aceste extensii hermeneutice ale străvechiului catena aurea au fost
reinterpretate de gânditorii creştini ai Evului Mediu, cărora le datorăm
actualul simbolism al lanţului de unire: o puternică legătură unind Fraţii
dincolo de hotarele spaţiului şi ale timpului, certificând comunicarea corectă
şi completă a unei tradiţii şi asigurând unitatea prin multiplicitate. Dar,
precum ştim bine, lanţul de unire şi-a extins prezenţa şi, începând cu sec. al
XIX-lea, a devenit un moment aparte din cadrul ritualului masonic. Este un
moment când toţi Fraţii îşi dau mâinile, stând în cerc şi privind spre centrul
lojii. Aici totul este important din punct de vedere simbolic: modul de a da
mâinile, formarea cercului, cuvintele rostite de Venerabil. Unii autori, precum
Irène Mainguy, vorbesc despre un flux de energie care ar circula prin toţi
masonii prinşi în astfel de lanţ. Unitatea lanţului uman al mâinilor şi
inimilor adunate laolaltă, ilustrează cuvintele Evangheliei: „ca să fie una,
precum Noi una suntem” (Evanghelia după Ioan 17:22). Tocmai aici, în efectuarea
concretă, fizică, a lanţului de unire putem vedea înţelesul lui catena aurea
pus în operă: o legătură ce uneşte Fraţii dincolo de spaţiu şi de timp;
comunicarea unei tradiţii sacre (o mână dă, o mână primeşte); realizarea
unităţii prin multiplicitate (unitatea lanţului prin verigile sale). Există,
însă, şi conotaţii suplimentare ce lărgesc orizontul simbolic: cercul este o
figură sacră, cel mai cunoscut simbol al perfecţiunii, reprezentând atât
perfecţiunea Creatorului, cât şi perfecţiunea planului după care e creat
cosmosul. Aşadar, atunci când se aşează în cerc, masonii îşi definesc în mod
limpede lanţul de unire drept, marea legătură cu măreţia, eficienţa şi puterea
sacrului. Faptul că se ţin cu mâinile goale (fără mănuşile rituale) arată
sinceritatea inimilor, iar faptul că toţi stau în aceeaşi poziţie invocă
valorile fraternităţii. De fapt, lanţul de unire poate fi considerat expresia
superioară a dragostei fraterne, bazată pe iubirea nemaipomenită, invincibilă,
copleşitoare şi pură a Creatorului, miezul lui catena aurea. Prin unire se
formeaza astfel un singur trup care vibreaza si respira singular, în armonie
deplină. La invocarea Marelui Arhitect, lanţul devine un cerc magic şi sacru
unde forţa cosmică şi influenţa spirituală este transmisă către fiecare frate
"încătuşat" (iată de ce frecvenţa lucrarilor in Atelier are o
importanţă fundamentală, pentru a ne apropia şi mai mult). Lanţul de Unire este
fără îndoială unul dintre cele mai semnificative părţi ale unui ritual masonic.
Treptat în masonerie simbolul funiei a fost preluat în ritual , astfel “LANTUL
UNIUNII” este constituit aşa cum spuneam , din masoni, care prin încrucişarea
mâinilor, îsi dau mâinile astfel încât să se formeaza o înlănţuire de mâini
incrucişate ce reprezintă chiar nodurile în forma de multiplu de XX. Trebuie
ştiut ca această funie mai juca în trecut si un rol ajutator în trasarea
construcţiei. Ucenicii învăţau primele reguli ale construcţiei trasând şi prin
urmare utilizând aceasta funie cu acest scop. La fel , în masoneria
speculativă, instrumentul in cauză serveşte simbolic la trasarea lucrărilor pe
care în primele doua grade viitorul Maestru Mason învata noţiuniile de bază. In
particular acest LANŢ AL UNIUNII ar mai pute fi numit si UNIUNEA DRAGOSTEI. Lanţul
masonic de unire este deci, un ritual de relaţionare activă între toţi fraţii,
executat prin unirea mâinilor tuturor participanţilor la lucrările unei loji (spre
deosebire de frânghia cu noduri, cu care este adesea confundat, aceasta fiind o
reprezentare statică). Lanţul de unire se formează petrecând braţele astfel :
cel din dreapta peste braţul celui din stânga sa, fără mănuşi pe mâini, cu
tălpile în echer; Venerabilul lojii îşi oferă primul mâinile (fără a le
încrucişa). Scopul este de a face să circule între participanţi un curent
aidoma unui flux magnetic, regulator de energie. Mâinile nu trebuie să fie
înmănuşate tocmai pentru a optimiza contactul şi pentru a elimina piedicile de
orice natură, ce ar putea afecta calitatea acestei preţioase comuniuni. Lanţul
de unire este trăit de toţi fraţii prezenţi, fără deosebire. El se formează la
iniţiativa a Venerabilului înainte de închiderea lucrărilor lojii şi este
obligatoriu la admiterea unui nou ucenic. Deasemeni lanţul de unire se mai
formează şi la transmiterea parolei de semestru. Pentru mason, lanţul de unire
îndeplineşte dublul rol de pavăză şi de aparat de emisie-recepţie a
influienţelor benefice. El simbolizează ceea ce ar trebui să fie pe pământ: o
permanentă şi profundă frăţie între toţi oamenii. Acest lanţ îi uneşte
deocamdată doar pe francmasoni dincolo de spaţiu şi timp. umea
aparenţelor ţine făpturile captive fizic, în vreme ce spiritele sunt libere
dincolo de zidurile templului, libere de graniţe şi gata să plutească pe
nesfârşitele mări. Mâinile înlănţuite, prinse în dependenţă reciprocă,
statornicesc permanenţa fraternităţii ce ar trebui să domnească între toţi
oamenii pe întreg pământul. Cuvântul lanţ exprimă şi noţiunea de a transmite.
Prin gestul de a se prinde într-un lanţ de unire, fiecare mason devine o
întrupare a ideii de transmitere, simbolizând viaţa şi energia creatoare care
se perpetuează prin fiecare dintre efectele ei. Lanţul din persoane, alcătuit
de bună voie, este o comunitate de suflet şi gândire. De fapt, toţi masonii din
lume alcătuiesc în timp şi spaţiu una şi aceeaşi familie. Lanţul este format
din iniţiaţi de bună voie şi constă din verigi însetate de Adevăr şi Lumină . În
lanţul masonic de unire este îndeobşte admis că mâna dreaptă este cea care
emite energii benefice, pe care le transmite mâinii stângi considerată ca
receptoare, primind energia transmisă de Venerabil. Această energie se propagă
prin fiecare verigă, incărcându-l pe fiecare participant cu un potenţial
colectiv, cel al tuturor elementelor constitutive acelui lanţ. Lanţul de unire nu se poate limita la
prezenţa fizică a participanţilor efectivi, forţa lui o include şi pe cea tuturor iniţiaţilor vii, dar răspândiţi peste
tot, ori a celor trecuţi la Orientul Etern, care i-au precedat. Idealul este
ca, în acest gest, ritmul fiecăruia dintre participanţi să fie la unison,
într-un spirit comun. Când Venerabilul adaugă propria sa trăire invocaţiei
catre M.A.A.U., aceasta îmbracă o formă solemnă care se poate perpetuua în
cunoştinţe , întipărită în fiecare, nu numai în incinta templului, ci şi
dincolo de ea. Toate verigile lanţului sunt egale: Venerabilul ca şi lucrătorul
sunt în acelaşi diapazon, indispensabil utili trăiniciei lanţului, fiecare în
parte răspunzător de continuitatea acestuia.
Am zis!
Am zis!
F.˙.
O.˙.L.˙.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)