Una din diferenţele fundamentale între religie şi Francmasonerie este că, de exemplu, într-un sens creştin şi plin de optimism, omul POATE atinge Perfecţiunea. Vorbim de o perfecţiune pură, fără de păcat şi într-o permanentă dinamică, sinonimă cu desăvârşirea biblică: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este.” (Matei 5:48) Dar din punct de vedere masonic, noi căutăm mereu Perfecţiunea printr-un efort perseverent, însă nu o atingem niciodată, chiar şi în sens relativ… Morala masonică e construită tocmai pe imperfecţiunea umană! Punctul de plecare şi calea pentru a realiza ameliorarea Omenirii reprezintă Perfecţionarea de Sine. Cu cât ocupăm o poziţie mai înaltă în societatea profană sau în sânul Ordinului, cu atât obligaţiile faţă de noi înşine sunt mai mari. De fapt, Perfecţiunea absolută nu este dată nici unei fiinţe raţionale, conform spiritualităţii emanată de la ritualurile noastre scoţiene… De Perfecţiune ne putem apropia numai printr-un progres constant dar care nu-şi poate atinge ţinta aici şi se continuă la Orientul Etern pentru noi, ca masoni. Trebuie să considerăm deci “nemurirea sufletului” ca pe o Speranţă ?!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu