Chipul lui Dumnezeu

Un om îl întrabă pe un înţelept:

–Îl caut pe Dumnezeu! I-am văzut peste tot semnele şi bunăvoinţa, adevărurile, minunile. Dar aş vrea să-i văd chipul!

–Uite, vezi muntele din faţa ta? Mută-l cu palmele tale şi poate, astfel, vei găsi ceea ce cauţi!

Cu palmele goale, omul purcese la treabă şi piatră cu piatră, mută muntele folosindu-şi trupul, sufletul şi mintea. După mulţi ani se întoarse la înţelept.

–Am mutat muntele, cum mi-ai spus, dar n-am văzut chipul lui Dumnezeu!

–Vezi apa, care curge prin preajma muntelui? Cu braţele tale, schimbă-i cursul!

Omul osteni mulţi ani şi schimbă albia râului, dar pentru că nu găsi astfel chipul Creatorului, se întoarse la înţelept.

–Inima ta ai cercetat-o? l-a întrebat înţeleptul.

–Am fost prea ocupat cu mutatul muntelui, schimbarea albiei râului, cu vorbele multe, cu oamenii, cu viaţa...

–Omul nu caută decăt ceea ce este deja în el. Eşti pe drumul cel bun şi vei găsi fără îndoială ceea ce cauţi. Chipul lui Dumnezeu nu se relevă dintr-o dată ci se adună, picătură cu picătură ca roua. Mai uşor muţi un munte, mai degrabă schimbi albia unui râu, decât să-l vezi pe Dumnezeu, dacă nu i-ai făcut casă în sufletul tău!

Existenta lui Dumnezeu

De-a lungul secolelor,  numerosi autori rau intentionati au scris impotriva Masoneriei ca organizatie, incercand sa scoata in evidenta invataturi anticrestine...filosofia noastra fiind de fapt compatibila cu Biblia dar si cu vechile mistere, insusindu-ne treptat adevarurile universale.

Pentru majoritatea oamenilor, existenta Divinitatii nu este un semn de intrebare, pentru ca Dumnezeu s-a revelat omenirii in numeroase moduri. Probabil ca fiecare din noi isi are propria cale catre forta divina… dar sa nu uitam ca Dumnezeu este pretutindeni, chiar si printre Francmasoni, atat de huliti de o parte a clerului…

Eu cred ca cea mai importanta este de fapt relatia personala dintre Dumnezeu si Om caci Dumnezeu este pretutindeni, in orice loc, in sens spiritual binenteles, nu material. Dumnezeu cunoaste absolut pe toţi oamenii (!), inclusiv pe noi Francmasonii, ne cunoaste toate caile si toate faptele. Dumnezeu te cunoaste pe tine, Fratele meu, ma cunoaste pe mine, ne cunoaste pe fiecare in parte. Totul este descoperit inaintea Lui caci Dumnezeu cunoaste toate lucrurile.

Si eu incerc sa-L vad pe Dumnezeu peste tot in jurul meu si in mine. Dumnezeu e in tot si toate. El este si dumnezeul evreilor si al egiptenilor si al hindusilor... De fapt o scantaie divina e in fiecare dintre noi, iar noi avem obligatia spirituala de a spori aceasta scanteie si sa o transformam intr-un rug aprins, foc puternic si inaltator, care arde prin propria sa existenta.

Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul nostru, dar practic noi nu constientizam prezenta divina…Dumnezeu este intotdeauna si peste tot prezent, dar orbirea unora reduce prezenta lui Dumnezeu. Divinul este cu noi intotdeauna, sustine toate cele ce sunt si lucreaza pentru intrega Creatie.

Dumnezeu e in fiecare dintre noi si Iisus Hristos a fost primul care a spus-o cu voce tare “Eu si Tatal una suntem!” Am putea descoperi ca fiecare dintre noi suntem “una cu Tatal”, dar trebuie sa facem, sa gandim si sa simtim intru glorie.

Nu poti sa crezi in Divinitate si sa nu intelegi ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, prin fiecare om de pe acest pamant, fie el mason sau profan in sens initiatic. Fie ca ne uitam spre Ceruri, fie ca inchidem ochii si-L cautam in sufletul nostru, este important sa ne intoarcem mereu cu fata catre Lumina.

Traim dupa concepte abstracte, fara sa intelegem ca ele trebuie aduse in concret. Si pentru asta este mare nevoie de curaj si de capacitatea de fi sinceri cu propria persoana. Sa te judeci pe tine insuti e lucrul cel mai greu. E mult mai greu sa te judeci pe tine insuti decat sa il judeci pe celalalt si daca reusesti sa te judeci drept, inseamna ca esti un adevarat intelept.

Dumnezeu e peste tot! Cautati sa aduceti in concret aceasta idee abstracta. Nu o lasati la un nivel elitist de gandire si nu o adoptati doar pentru ca suna bine. Sa nu uitati ca tot Dumnezeu prin puterea sa ingaduie sa existe Francmasoneria, avand un scop cu noi toti…Divinitatea ne lasa sa alegem cum vrem sa evoluam.

Convingerea mea este ca suferinta este cea mai mare dovada a dragostei lui Dumnezeu...

„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”

E Ajunul Craciunului si m-am gandit ca ar fi intresant sa-l evocam impreuna pe Petre Tutea, din punct de vedere crestin dar si din punct de vedere masonic caci el ramane un mason fara sort, in cugetul sau profund. Fost coleg de suferinta in puscariile comuniste cu Ilustrii Frati Nicu Filip si Radu Gyr, vorbeste cu vocea unei pure intelepciuni.

Filosofarea lui Petre Ţuţea este o activitate lirică, bazată, e adevărat, pe o vastă, copleşitoare cultură filosofică, dar lipsită de orice preocupare de a crea un sistem.
În volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, cele mai dinamice şi captivante sunt interviurile, tocmai pentru că îl prezintă pe filosof gândind la scenă deschisă. Gândirea lui Petre Ţuţea este discontinuă, aforistică, animată de un paradoxal teribilism afirmativ. Într-o epocă nonconformistă, în care nonconformismul a ajuns o profesie, ca în cazul lui Cioran, Ţuţea ne epatează prin conformismul lui ofensiv, spectaculos. Filosoful afirmă valorile tradiţionale cu aplombul şi uneori cu agresivitatea despre care credeam că sunt proprii numai contestatarilor. Acest aer de bravadă în susţinerea unor idei de bun-simţ, aproape unanim acceptate constituie o surpriză şi însufleţeşte ceea ce părea convenţional.
El îşi declară, de exemplu, cu o energie polemică ieşită din comun, dragostea pentru poporul român. Faimoasa lui frază rostită în închisoare - Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el! - este reluată în diferite alte formulări şi în diferite alte contexte, cu aceeaşi ostentaţie provocatoare, ca declaraţia de independenţă a unui adolescent: Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!; În principiu, am certitudinea invincibilităţii poporului român; şi că, aşa cum a ieşit din impas cu Ceauşescu, va ieşi din orice impas. Aşa cum a făcut Unirea Principatelor, împotriva a trei mari puteri, otomană, austriacă şi rusă, şi a făcut unitatea înaintea Unităţii Italiei... E atât de viguros neamul ăsta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas. Asta e certitudinea mea. Istoria lui îmi dă argumente în sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt.; Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul mineral sau vegetal sau animal... Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume. În mod similar este proclamată credinţa în Dumnezeu. Aureola de răzvrătit şi de erou care i s-ar cuveni mai curând unui ateu apare, surprinzător, pe creştetul unui susţinător pios al creştinismului (şi încă al unuia care acceptă din creştinism numai catolicismul şi ortodoxismul, dezavuând reformele lui Luther ca şi orice alte reforme): Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici cultura antică precreştină.

Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.; Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Si când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul. Se spune ca intelectul e dat omului ca sa cunoasca adevarul. Intelectul e dat omului, dupa parerea mea, nu ca sa cunoasca adevarul, ci sa primeasca adevarul. Tot ce teoretic este just este practic necesarmente just. Nu si invers, ca oamenii au practici sinistre în istorie. Am avut revelatia ca în afara de Dumnezeu nu exista adevar. Mai multe adevaruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevar. Iar daca adevarul este unul singur, fiind transcendent în esenta, sediul lui nu e nici în stiinta, nici în filozofie, nici în arta. Si cînd un filozof, un om de stiinta sau un artist sînt religiosi, atunci ei nu se mai disting de o baba murdara pe picioare care se roaga Maicii Domnului. Acum, mai la batrînete, pot sa spun ca fara Dumnezeu si fara nemurire nu exista adevar. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

S-ar putea ca acest spirit ofensiv cu care sunt proclamate valorile tradiţionale să se explice prin amintirea perioadei staliniste, în care era, într-adevăr, nevoie de curaj pentru a susţine că albul e alb şi negrul - negru. Dar şi mai sigur este că veşnica frondă ţine de structura însăşi a personalităţii lui Ţuţea, un filosof cu vocaţia încrederii şi bucuriei născut într-un secol în care se cultivă plăcerea perversă a mefienţei şi dezolării.