Timpul în dimensiunea divinului

De-a lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea ce mintea nu poate defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt aproape sinonim cu eternitatea și infinitul, însă fiecare comportă dimensiuni și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori în tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.

Veșnicia, potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se definește ca durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune niciunei determinări temporale, fie ca o durată ce are un început, dar nu are sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.

În literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se definesc fin stările ei de manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia: ”Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în schimb, consideră veșnicia un gol, o lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei și sensul de repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.”

Un sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că eternitatea este o ”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei”. Aici sunt reale două idei. Prima se referă la existența recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-manifestare a infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire la materie ca fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit infinitul. Ca atare, eternul se comportă infinit nu pentru că este veșnic, ci pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba de forma care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un vas în care lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul pereților săi. Odată spart vasul, lichidul se risipește și își pierde forma și, ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit. Odată risipit infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de ideea de necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în anonimat îndată ce nu este definită de veșnicie. O clipă poate cuprinde în forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin necuprinsul imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut dinainte de a se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte de a se ascunde. Deși pare că materia trebuie să piară veșnic, ea este chemată să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul învierii, pieirea este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un spațiu infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în perfect echilibru. Acolo se găsesc toate direcțiile din care a plecat infinitul și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea. Acolo este veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura proaspăt scoasă din fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care îndrăznește să privească spre cerul infinit al cunoașterii.

În acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece infinitul cunoașterii are nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se raporteze pentru a se exprima. La fel cum înțelegem veșnicia ca dimensiune unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca expresie a spațiului și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel și infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar că veșnicia nu este esențial infinită, deoarece infinitul se raportează la timp și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin eternitate ca mod de relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura, împreună-lucrarea veșniciei cu timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și timpul nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o mărime valabilă care poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în spațiu sau nesfârșit în timp. Ea comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau spre minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi pozitive date, iar infinitul mare este mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi pozitive date. Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem spune că ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și totodată extrem de mare.

Am analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în felul său, există un atribut al divinului.  Ori divinul cuprins în acești termeni ni se descoperă numai atât cât putem înțelege noi prin ideile care îi definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de divin pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd. Este absurd deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar pentru a face, pentru a acționa, pentru a împlini. În divin totul este instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința este nu numai un act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este și desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu mai vorbim de divin, ci de o manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic, deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl definește, îl raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi anulează trăsătura sa fundamentală, divinitatea. 

De aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe care el nu a făcut-o niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul ar fi o împuținare a manifestării totale , o pierdere a veșniciei și o raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de sunete a căror mesaj se materializează datorită puterii noastre de a ne comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt comunicăm, explicăm, analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am colorat în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea de idei, dar nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau sateliților spațiali: odată rostite își doresc să devină sau să descopere altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată că dalta nu are voință și imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută, fără formă. Cu toate că în sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că aceasta este veșnicia, iar sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea, consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt întocmai exemplul potrivit atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și perpetuu absolut în sine, fără nicio inter-relaționare sau raportare din orice dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare impur, lipsit de absolut.

Pe de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se manifestă – indiferent cum – după cum voiește, deoarece am fi impostori. El poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri dincolo de explicațiile noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice, oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate dincolo de ceea ce numim noi veșniciei, infinit sau etern.  

Ca atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a accepta faptul că divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există cunoaștere decât în necunoaștere și necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se definesc ca stări interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei nesfârșite. Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul unei melodii universale pe care nimeni nu o ascultă încă pentru că nu are urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă pe vârful celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și spațiul.

Timpul și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare, agrare sau astrale. Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le împropriem. Păstorii și-au construit un calendar pastoral după care își desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți geografice ca în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și la ce vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul în căutarea pășunilor bogate. La fel au făcut și agricultorii și negustorii și marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru prosperitatea neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am împărțit timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul pentru câștig, cât mai mult câștig. Nu este nimic relevant în relația dintre divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o existență care prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de prosperitate a creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl poartă din creație în intimitatea ei existențială? Prosperitatea este, așadar, o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit.  Dar a ne îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață mărginită este posibil numai atât cât îți oferă această creație, adică este imposibil să te desăvârșești asemenea divinului, fiind mărginit, constrâns și supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales, ci le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este dezbinată de o prăpastie ce o împarte între ideea de divin și ideea de … altceva.

Divinul din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare înțeleasă doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii din ochi sau un ritual în care viața este o jertfă  săvârșită pentru cei care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă trăiește în mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.am.d. sunt toți sămânță din sămânța mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să învățăm urmașii să plivească bine recolta și să semene numai sămânță de soi pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva puntea dintre divinul și absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.

Bacchus din Teba

Gaudeamus igitur

SCURTĂ ISTORIE A ORIGINEI RITULUI SCOȚIAN ANTIC ȘI ACCEPTAT

Am decis să reiau cu acest prilej, o temă de interes pentru toți membrii jurisdicției noastre. Este vorba despre istoria Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Nu de puține uneori m-am confruntat cu opinii personale ale unor frați care încă tânjesc după schimbări în modul de organizare sau de respectare a ritului. Este foarte adevărat că transformările societății noastre prezente la începutul secolului XXI poate că ar impune necesitatea schimbării unor idei. Dar orice deviere de la Convenția de la Lausanne din 1875, ne aruncă într-o zonă neutră unde nu vom mai putea respecta apartenența noastră la GLUDE sau AIME. Este evident că orice modificare a unui regulament sau constituție trebuie să țină seama în primul rând de cutume și abia în plan secundar de specificul fiecărui popor în parte. Este demn de semnalat că mișcări de o oarecare amploare pot schimba echilibrul stabilit prin tratatul AIME, dar regulamentul impus de RSAA nu lasă urme de îndoială. Mă gândesc în primul rând la faptul că un singur Suprem Consiliu poate fi recunoscut pe teritoriul unei țări. La 20 mai 1753 se constituie la Londra Marea Lojă a Masonilor liberi și acceptați după vechile instituții. De fapt , înființarea Marii Loji zise a Anticilor se face în trei etape. În 15 iulie 1751, circa o sută de masoni , de origine irlandeză în mod special, care se văzuseră refuzați la intrarea în lojile londoneze, se reunesc la Londra, în Soho și formează un mare comitet care regrupează cele șase loji pe care tocmai le creaseră. Se cunoaște  că abia în iunie 1752 apare mențiunea de Antici și Moderni fapt ce va duce la transformarea, în 1753, a Marelui Comitet în Mare Lojă. Anticii le reproșează membrilor primei Mari Loji, cea din 1717, că au denaturat tradiția, adică au făcut modificări în ritualuri și deci numai ei lucrează conform cu originalul Astfel, pentru a-i deprecia i-au numit Moderni chiar dacă erau în fapt mai recent înființați. Modificările esențiale la Constituțiile din 1723, cunoscute sub numele lui Anderson, în afara reintroducerii cuvântului „Landmark”(un fel de lege morală, principii fundamentale în 25 de puncte care trebuiesc păstrate) constau în: introducerea „Arcei Regale” dată în a doua parte a gradului de Maestru și oferită numai celor care au fost Venerabili Maeștrii ai unei loji (1764); oricine dorește să devină francmason trebuie să creadă în existența unei Divinități numită MAAU; trebuie să fi aderat la principiile unei credințe revelate lăsând la latitudinea fiecăruia dreptul de a-și alege forma sub care se manifestă; francmasonul recomandă și învață religia și moralitatea ca fiind esențiale pentru prosperitatea membrilor săi. Un ateu nu poate fi admis pentru că nu are nici  credință religioasă. Deasemenea, nu trebuie chestionați asupra credințelor particulare sau cultelor religioase. Contrar părerii împărtășite, Masoneria Anticilor este mai mult deistă decât cea a Modernilor.  Mai multe discuții între cele două grupări masonice rivale au avut loc între 1809 și 1813 înainte de a fi reunite la 27 decembrie 1813, în Marea Lojă a Unită a Angliei. Statutul său editat în 1815 diferă de cel al lui Anderson din 1723 marcat prin Tradiția în Meserie.  Anticii au impus credința în Dumnezeu, în timp ce Desaguliers și Anderson  au preconizat libertatea cultului pentru fiecare Mason. Un punct de reper important pentru istoria ritului îl constituie așa-zisele Mari Constituții de la Bordeaux. Ele au fost elaborate la 22septembrie 1762. După istorici, la momentul acesta erau două organizații importante în Franța, ce lucrau la gradele superioare celui de al treilea. Marea Lojă a Sfântului Ioan de la Ierusalim crează în Franța ateliere ce pot fi asimilate Gradelor de Perfecție, în 15 trepte, terminând cu cel al Rozei Cruci, având un Consiliu al Cavalerilor din Orient Suverani Prinți Masoni și o organizare capitulară, Consiliul Împăraților din Orient și Occident, despre care nu se mai vorbește nimic după 1782. Trebuie reținute două lucruri esențiale: Cei nouă comisari de la Bordeaux au elaborat textele fundamentale intitulate „Regulamente Generale în 26 de articole și Constituția Masoneriei Gradelor de perfecție în 7 clase și 25 de grade”. Aceste documente vor sta la baza viitorului Rit Scoțian Antic și Acceptat. Aceste 25 de grade ale Ritului de Perfecție vor fi încredințate cu o patentă de deputat Fratelui Etienne Morin, în august 1761 la plecarea spre Santo Domingo, pentru a iniția frații din Lumea Nouă. Un alt punct de reper în istoria francmasoneriei îl constituie Marile Constituții de la Berlin, semnate la 1 mai 1786 de Frederic al-II-lea, regele Prusiei, cu puțin înainte de moartea sa. Deși acest lucru nu este confirmat de nici o sursă, se cunoaște că acesta plasase Ordinul Masonic sub protecția sa și totodată asamblează și reunește într-un singur corp masonic toate riturile de regim scoțian intr-unul singur numit Ritul Scoțian Antic și Acceptat.În aceste texte găsim menționate pentru prima dată că: Orice Mason va parcurge succesiv fiecare grad al ritului până la ultimul, cel de al-33-lea,Mare Inspector General al ordinului care va supraveghea, conduce și guverna pe tiți ceilalți; Crearea unui singur Suprem Consiliu pentru fiecare mare națiune, regat sau imperiu din Europa, dar două pentru America septentrională... Aceste Mari Constituții și organizarea celui de al 33-lea grad au văzut lumina zilei sub influență franceză, în America. La 4 decembrie 1802, o dată cu semnarea circularei către toți francmasonii din cele două emisfere de către  Supremul Consiliu al Statelor Unite fondat la Charleston, se ia act de nașterea Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Alexandre de Grasse – Tilly primește la 21 februarie 1802 titlul de Suveran Mare Comandor pe viață al Supremului Consiliu al Insulelor franceze din partea primului Suprem Consiliu creat la Charleston în anul 1801. El debarcă în Franța cu patenta ce îi conferă dreptul să constituie, să stabilească și să inspecteze toate lojile, consiliile și capitolele Ordinului Regal și Militar al anticei și modernei francmasonerii din cele două emisfere. La Paris, în 17 octombrie 1804 creează Supremul Consiliu pentru Franța cu numărul cerut de 9 membrii. El participă la constituirea Marii Loji Generale Scoțiene de RSAA, fiind numit reprezentantul Marelui Maestru ( Louis Bonaparte și apoi Kellermann). La 1 noiembrie 1804, Marea Lojă Generală Scoțiană anunță printr-o circulară adresată tuturor lojilor din Franța crearea acestui nou corp masonic. Acest lucru îngrijorează Marele Orient și pe Împărat care își dorea o masonerie unificată pentru a o controla mai bine. De altfel, după căderea imperiului, în Franța are loc o luptă continuă între Marele Orient și Supremul Consiliu. După anul 1848, masoneria preia deviza < Libertate, Egalitate, Fraternitate > , iar francmasonii din Marele Orient consideră că idealurile revoluției se pot regăsi în îndepărtarea obligativității formulei Marele Arhitect al Universului și în preluarea exprimării libertății de gândire. Conventul de la Lausanne, din 1875, pune capăt discuțiilor și proclamă prin persoana Marelui Comandor Adolphe Cremieux existența unui Principiu Creator sub numele de Marele Arhitect al Universului. Totodată se adoptă și textele Ritului Scoțian Antic și Acceptat (lucrul în 33 de grade), care vor rămâne până astăzi neschimbate. Țările anglo-saxone rup Acordul refuzând dispariția referinței la Dumnezeu.

Am zis!

Ruslan OPRESCU

Președinte AIME

Din zorii altor vremuri...

După multe veacuri de războaie a căror cauză a fost femeia, trăim vremea mileniilor de războaie motivate de credință și, după ce vor trece alte multe vremuri, va veni timpul războaielor cauzate de alte și alte principii, însă mereu, oricât timp va mai trece, toate războaiele omului se vor justifica în numele păcii. De aceea, îmi amintesc vremea în care Împăratul Înțelepciune și-a schimbat chipul în nălucă și a început să bântuie mințile tuturor împăraților cu ideile sale. Îi spunea fiecăruia cât de înțelept poate deveni sau că Solomon, în toată strălucirea pe care a avut-o, va fi o umbră ștearsă a ceea ce ar putea el să ajungă dacă îi va urma sfaturile. Și da mai marilor lumii nopți nedormite, zile frământate și griji despre cum să conducă imperiile, cum să înțeleagă divinitatea, cum să stăpânească societatea, cum să biruie în războaie sau cum să construiască o lume perfectă. Astfel ajunse Împăratul Înțelepciune mai mare peste toți împărații. Toți îl lăudau și îi mulțumeau, îi ridicau statui și îi compuneau cântece de laudă, poeme de slavă, cărți în care îl studiau și îl explicau și construiau biblioteci unde îl cercetau pe toate părțile și temple în care i se închinau în toate felurile, iar Împăratul Înțelepciune, ca un văl își așternuse peste întreaga lume toga sa imperială ca o binecuvântată mângâiere și un infinit scut oferind cele mai înțelepte soluții în ața tuturor provocărilor din viața fiecărui om. Cu toate acestea, Universul fierbea ca un cazan de smoală. Lumina înțelepciunii primită în exces de mințile mai marilor lumii, nu făcea mai multă lumină, ci conflictul dintre gândurile tot mai înțelepte ale tot mai înțelepților, care păreau la început numai niște pisici arțăgoase, au devenit nu numai răgetele leilor turbați, ci bombe care au distrus întâi spiritual și apoi material aproape definitiv tot ceea ce se construise în numele Împăratului Înțelepciune. Și, deși acum toți locuiau pe sub pământ și între ruine, nu au renunțat la Împăratul Înțelepciune, ci dimpotrivă, îl căutau și mai abitir, dorind ca din ideile Lui să reaprindă lumina în care odată viețuise o lume plină până la refuz de înțelepciune. Pe semne că uitaseră că tocmai multa înțelepciune cu toate luminile ei colorate, îi adusese în starea profundului întuneric în care se târau. Împăratul Înțelepciune, acum devenise mai celebru ca niciodată. Stăpânea râvnit de inimile oamenilor și înrobind mințile lor peste un imperiu înnegrit, uitat și profund mistic. Înțelepciunea lui era iar o nălucă care bântuia prin mințile noilor împărații ai lumii și iar nu îi lăsa să doarmă noaptea sau să se liniștească ziua. Cu toga sa plumburie, veche și cârpită, sorbind din când în când dintr-un pocal de argint plin cu vin alb și sec, în fața unei ferestre de piatră deschisă spre un orizont fumuriu, cu ochii albi, aproape orb, părul în șuvițe lungi și subțiate de vreme, prea înalt ca să poată sta drept, slab și cu nas subțire, gura doar o linie care abia se deschidea, deoarece Împăratul Înțelepciune mănâncă foarte rar și puțin dintotdeauna, își scobea cu degetul arătător al mânii drepte în tâmplă de când se știa, ca un copil care se joacă cu un băț uscat într-o mică baltă nămoloasă, și privind la coroana sa masivă de argint din mâna stângă înnegrită de timpul interminabil care trecuse, încerca să înțeleagă de ce este atât de adorat, căutat și adulat, dacă din cauza Sa se ridică și cad imperii, se scriu și se ard cărți, se mută cursul și locul stelele pe cer și apele pe pământ și nimic, dar nimic din toate acestea, nu a rămas imuabil, așa cum ar trebui să fie și cum promite mereu El, Împăratul Înțelepciune. Cu toate acestea în lume, de când e lumea, bântuie cum suflă vântul, numai unde și când vrea el, Cavalerul Dreptate. Se spune că fusese cândva în slujba Împăratului Înțelepciune. Eu cred că încă e, deși acum părea liber fiindcă avea propria sa împărăție. Împărăția sa era un tărâm de vis în care puteai să faci orice, dar cel mai mult conta să duci lupte în numele dreptății, să lupți pentru dreptate, să cauți insistent și vajnic dreptatea pentru a o dărui celorlalți, celor care nu pot singuri să și-o facă, împartă sau procure. Ceea ce fac de obicei cavalerii. Purta la el Legea și Soarta. Legea era scutul său de diamant. Greu, strălucitor și impenetrabil, iar Soarta era sulița sa care nu își greșea niciodată ținta. Făcută din cea mai rezistentă fibră de lemn, îmbrăcată cu fire de aur și tot felul de pietre scumpe, dar mai ales ascuțită ca o limbă de viperă, sulița Cavalerului Dreptate părea în mintea și în inima tuturor un fulger din cer care lovește întotdeauna negreșit. Cavalerul Dreptate intra peste tot, oriunde era poftit sau nepoftit. El se lăsa lăudat și ridicat de glasurile și brațele mulțimilor ca o femei frumoasă de brațele amantului sau ca un vin bun de carafa paharnicului. Vrăjea pe toată lumea cu frumusețea sa sclipitoare, prezența de spirit, tăria de caracter, ideile glorioase și verva ori vivacitatea cu care și le prezenta și susține, lovind, bineînțeles precis, întotdeauna la sfârșit exact acolo unde voiau și așteptau cu toții. Pentru o așa paradă extraordinară, fie că vorbea mujicilor, țăranilor, călătorilor, precupeților, muncitorilor sau domnilor, preoților, administratorilor locali sau centrali, președinților sau societății civile plină de alese doamne și domnițe, îşi construia tacticos și meticulos ideea de dreptate care îl definea ontologic. Întâi sta lângă ușă departe de unde putea privi și analiza mulțimea căreia i se va adresa, apoi propunea subiecte comune și potrivite pentru acapararea și intrarea sa în atenția tuturor, după care cerea impetuos soluționarea unei dileme care tensiona, chipurile vizibil, adunarea și căreia nimeni nu avea curajul să o abordeze asemenea lui, adică direct și concis. Nu el va rezolva problema, căci a identificat pe cei care o aveau deja. Problema doar este pusă de El în numele lor și a dreptății pe care o reprezintă, a ideii de corectitudine, vigilență și reparare a unei stări care trebuie detensionată. Odată tulburat Universul, odată semănat vântul așteptăm furtuna care neîndoielnic va veni. Și pornind de la idei frumoase cu vorbe alese va fi cineva care supus presiunii unor întrebări sau a unor împrejurării va ceda și se va ivi discordia, neputința, orgoliile și amărăciunile, chiar regretele. Așadar, înțelegem că de cele mai multe ori, cei care caută dreptate ajung la nerecunoștință, lipsă de respect, remușcări, vină, reproșuri, întristare și multă singurătate. Cineva, mai târziu, în numele dreptății va căuta cauza întâmplărilor și tot pentru o anume dreptate va afla că deși există vinovați nimeni nu este de vină, deoarece drept este și că nimeni nu ar fi reacționat în nici-un fel dacă nu ar fi fost motivat pe drept să o facă. Cam greu de explicat și de înțeles, dar Cavalerul Dreptății va pleca întotdeauna cu meritele și nimeni nu îşi va mai aduce aminte de el sau de seara aceia, până la următorul eveniment, când va intra neinvitat să semene iar sămânța dreptății în inimile oamenilor de aici sau de oriunde altă parte. El, mai luminos ca soarele și mai impetuos ca cerul înstelat al nopții, mereu prezent ca o icoană pe altarul sfânt al rațiunii, cu fruntea acoperită de un coif doric și pieptul lat zăgăzuit în platoșă de oțel, privind peste lume de pe cel mai înalt vârf de munte ca un Zeus, se simte pretutindeni la fel de lăudat și de stimat în această lume, chiar dacă deși se împarte tuturor la nesfârșit nu rămâne al nimănui în fapt, niciodată. În urma lui lumea se schimbă radical. De multe ori binele pe care îl susține prin Lege și îl dăruie prin Soartă este o înlănțuire sau o condamnare, este o plată sau o palmă, dar dincolo de toate devine o permanentă rană adâncă, purulentă, gravă și nevindecabilă. De sub sprâncenele sale stufoase, ochii, ferestrele sufletului, ne descoperă că în inima Cavalerului Dreptății trăiesc bine ascunse violența, ura, tăcerea mocnită, gândurile negre, sfâșierile viscerale și viermii rațiunii bolnave care nu dorm niciodată. Sub masca sa strălucitoare se ascunde o persoană malefică. Cavalerul Dreptății este primul slujitor al războiului. Ca un fluture firav și plin de culori care plutește în joacă peste lanul plin de flori într-o poiană de munte printre razele călduțe ale soarelui de primăvară, astfel și Pacea își risipește aromele sale când trece peste lume. Plină de vise ca o copilă, dansează mereu împrăștiind din piruetele sale bucurie excesivă în jur. Vivacitatea și delicatețea ei te duc cu gândul la tinerețe și inocență, la naivitate și dorință, la eternitate și viață..., dar nu este așa. Pacea este bătrână, uitată și săracă. Este aproape o minciună. Abia dacă există, căci trăiește mai mult noaptea și atunci în vise și idealuri. Dacă o aflăm ziua este pentru că dăinuie ca o fărâmă de idee pentru atunci când se va sfârși războiul. Pacea este tăcerea războiului, adică îngroparea morților, tratarea răniților și reînarmarea societății. Pentru Pace s-au inventat tot felul de cuvinte care exprimă sentimente care nu au legătură cu ea, cum ar fi: dragoste, iertare, bogăție, frumusețe, egalitate sau desăvârșire. Adevărate sloganuri, fățărnicii în numele cărora și pentru care am inventat Pacea. Atunci când noaptea nu se mai sfârșește, când lumânările ard numai în temple, când stelele sunt din ce în ce mai departe, când principiile devin orgolii și când modelele nu mai au suficientă putere pentru a se impune și ajung terfelite de proprii urmași, când jignirea devine o armă împotriva fratelui iar rațiunea se scaldă fără limite în licori care tulbură realitatea, Pacea este asemenea cerșetorului biblic de la poarta bogatului, care trăia din resturile de la mesele îmbelșugate ale acestuia sau este o slugă asemenea câinelui care mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânului lui. Deși cred că toată viața am trăit în pace, niciodată nu am întâlnit-o cu adevărat. Cu mine mereu am fost într-un continuu război intim intelectual, spiritual și moral și simt că încă mai am mult de luptat, că pacea mea este departe. Cu lumea sunt de când mă știu în războiul cunoașterii, relaționării și aprofundării pentru a fi asimilat și a o asimila cu tot ce îmi poate ea dărui. Sunt cumva, în acest fel, un cuceritor luptând asiduu pentru a o stăpâni. Pacea, în acest dat existențial, este o utopie. Bătrână, o grămadă de haine vechi nespălate și rupte tremurând ca un pui de porumbel plecat prea devreme din cuib și fără a ști suficient să zboare, fără mâini, deoarece nimeni nu s-a plimbat alături de ea, lângă ea pentru a fi miluită o cutie veche de lemn legată de picior, asemenea cutiilor de pe la biserici în care se vindeau demult lumânări, fredonând o melodie a cărei linie nu mai sfâșie inima trecătorului și nu îl mai motivează să dăruie ceva, oricât de puțin, astfel este azi Pacea. Astfel închipuită, Pacea cerșind nu face altceva decât să fie de nerecunoscut, refuzată și uitată. Prin nepăsarea ei, deci a noastră, prin neimplicarea ei, adică a noastră, Pacea - mai bine zis Noi - susține acțiunile războiului dus prin metode desuete și perfide de Împăratul Înțelepciune, ajutat eficient de Cavalerul Dreptate. Timpul cu cele trei stări ale sale: trecut, prezent și viitor, în mitologia greacă era numit Cerber, un câine cu trei capete, și era pus să păzească intrarea în Infern ca cei care intră acolo să nu mai iese iar cei care vor de acolo să nu mai intre. Numai Hercule prin forță fizică și Orfeu prin forță spirituală au reușit să îi înșele vigilența. Azi, omenirea are un Cerber cu altfel de capete: Împăratul Înțelepciune, Cavalerul Dreptate și Gârbova Pace. Acest Cerber păzește Pământul de Lumină. Suflă rece pretutindeni să stingă focurile care transformă alchimic firea umană în fire divină și așează temeinic mantia grea a întunericului peste rațiunea divină a Lumii. Surprinși uneori din visul nostru de zorii tulburi ai acestor vremuri, ne întrebăm dacă mai merită să luptăm, dacă se cuvine în numele înțelepciunii să căutăm dreptatea pentru a oferi pace. Dacă înțelepciunea, dreptatea și pacea sunt dimensiunile în care vrem cu adevărat să trăim și să construim. Dacă odată ce am primit lumina suntem vrednici să o întreținem atâta timp cât credem că numai prin înțelepciune, cu dreptate și pentru pace arde ea. Dacă nu credem în lumina noastră și așteptăm mereu lumina altora, atunci însemnă fie că suntem orbi ca Înțelepciunea, fie suntem rătăciți și mândri ca Dreptatea, fie doar cerșetori și mulțumiți cu puțin precum Pacea. Este bine ca la fiecare început de drum să ne reamintim că Lumina nu este un foc de noapte iar noi niște fluturi care ne aruncăm în el ca spre lumina zilei și sfârșim arzându-ne aripile și pierzându-ne sufletele, ci să privim atent prin întunericul din jur ca atunci când persuasivul Împărat Înțelepciune va încerca să ne ademenească să nu uităm că nu suntem singurii care suntem ademeniți și să mergem să spunem, să discutăm, să dialogăm între noi; că atunci când Cavalerul Dreptății intră la masa noastră festivă, nu face altceva decât să aducă gâlceavă în numele lui și tristețe și reproșuri în inimile noastre, deci să căutăm ca Dreptatea să fie a tuturora nu numai a unora; iar când Săraca și Bătrâna Pace o vom afla lângă Poarta Templului să nu credem că suntem binecuvântați și că o putem cumpăra cu puține metale aruncate în cutia ei de lumânări, ci să o invităm alături de noi la masa noastră, cu bani mulți de e nevoie, deoarece alături de ea trebuie să construim cea de-a treia față a actualului Cerber, adică viitorul.

Am zis!

Bacchus din Teba

Comunicat MLNAR

“Marea Lojă Naţională a României îşi exprimă compasiunea şi solidaritatea faţă de familiile celor marcaţi de tragedia care a avut loc la clubul “Colectiv” din Bucureşti, suferinţa lor ne afectează cu siguranţă pe toţi.

Astăzi, omenirea trebuie să facă faţă unei palete largi de provocări şi remarcăm cu bucurie că evoluţia progresistă din ultimii ani a dus la creşterea gradului de conştientizare a individului asupra necesităţii implicării directe în rezolvarea problemelor care privesc nemijlocit traiectoria vieţii sale. Francmasoneria în ansamblu este o frăţie a oamenilor liberi şi de bune moravuri, care trebuie să devină capabili a răspunde practic la multitudinea de probleme pe care le implică societatea actuală. Propunând întotdeauna dialogul şi toleranţa, milităm pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţii de gândire, împotrivindu-ne vehement ignoranţei, totalitarismului şi corupţiei.

De aceea, Marea Lojă Naţională a României apreciează rolul determinant al societăţii civile în apărarea şi susţinerea democraţiei autentice în ţară noastră, luptând pentru promovarea drepturilor cetăţeneşti şi a standardelor sociale. Construirea unei strategii ancorate în realitate, identificarea celor mai potrivite direcţii de acţiune reprezintă o provocare majoră pentru noua generaţie de tineri pregătiţi pentru schimbare şi trebuie să facă obiectul unui dialog şi consens al societăţii româneşti, în general.

Să nu uităm niciodată că adevarată forţă a unei naţiuni este dată de valorile, obiectivele şi aspiraţiile comune iar viitorul va fi cu siguranta al celor care vor avea curajul să îşi urmeze idealurile, să înveţe din propriile greşeli şi ale celorlalţi, să fie responsabili şi mereu deschişi a dobândi noi cunoştinţe.”

05 Nov 2015, Bucureşti

Marele Secretariat al Marii Loji Naţionale a României(MLNAR)