Au Beaucéan!

Supremul Consiliu Român comemorează anual supliciul lui Jacques de Molay, al 23-lea și ultimul Mare Maestru al Ordinului Cavalerilor Săraci ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon.

"Este de datoria noastră să nu uităm lecțiile de istorie a Umanității, încărcate cu motive iniţiatice și să-i înțelegem implicațiile pentru vremurile actuale. Trebuie să ne amintim mereu de exemplul moralizator si plin de nobleţe sufletească al înaintașilor noștri, luptând neobosiți pentru respectarea drepturilor omului, ajutându-i pe cei aflați în nevoie și promovând în societate virtuțile cavalerești. 

Trista zi de 18 Martie, dedicată memoriei celor care ne-au deschis calea spre progres, reprezintă pentru noi o dată plină de un adânc simbolism care continuă să stârnească reflecţia prin mesajul său spiritual. De aceea, aducând un pios omagiu pentru posteritate, ne dorim ca soarta tragică a Jacques de Molay să nu rămână doar un subiect incitat din literatura medievală. Şi toate acestea în ciuda faptului că a dat naștere de-a lungul timpului la o serie de mituri și legende, exercitând o puternică fascinație asupra imaginației populare. Francmasoneria Filosofică de Rit Scoțian Antic și Acceptat a fost, este și va rămâne continuatoarea spiritului și tradițiilor vechiului Ordin Templier", se subliniază într-un comunicat al Marelui Secretariat General.

Lupta cu sinele

Lupta cu sinele nu este doar o etapă dintr-un război, ci este războiul în sine.

În dimensiunea care ne caracterizează tot ceea ce ne reprezintă se constituie din Eul propriu. Tot ce înțeleg, simt, trăiesc sunt eu și întreaga materie capătă formă datorită posibilității mele de a recepta și de a relaționa. Ceea ce descriu aici există datorită faptului că eu exist. Dacă nu aș fi eu, nimic din toate cele care sunt nu ar avea cum să se raporteze mie și, ca atare, nu pot fi, nu se pot manifesta și descrie. Acest raționament pare firesc atât timp cât suntem de acord că existența capătă ființă numai prin rațiune. Realitatea însă este vie, chiar și când este irațională. Nu trebuie să definim nimic prin simțuri și judecăți pentru a exista. Rațiunea și simțurile nu fac decât să împropriem realitatea ajustând-o puterii noastre de asimilare. Capacitatea de a descrie, reflecta și sistematiza un ideal, o dimensiune sau o existență este viabilă doar pentru ființe care dispun de senzori și capacități prin care să își împroprieze universul înconjurător. În aceste condiții, universul înconjurător nu este realitate, ci numai o manifestare, un atribut al unei dimensiuni, o percepție a unei stări care reușește să intre în contact și să relaționeze fluid cu elementul constatator.

Astfel, trebuie să reținem că a fi nu este totuna cu a gândi. A fi și a gândi sunt și se comportă ca doi parametri absolut diferiți care, atunci când se susțin reciproc, dovedesc existența unei dualități ce prin împletirea activităților ce le constituie definesc o realitate complexă și nu esența sau identitatea concretă a unui fapt sau a unei realități. Așadar, a raționaliza nu înseamnă a fi.

A fi, însă, este o stare cumulativă definită prin acceptarea unui volum care se autodepășește continuu. Dacă ar exista ceva mai mare decât ar fi într-un oarecare moment, în acel moment, a fi nu mai are identitate și sine die își anulează sensul și scopul. De aceea spune Sinele spune despre ființa sa că este ”cel ce este”. În existență nu poți fi niciodată mai puțin decât ești, ci întotdeauna mai mult. În momentul în care te împuținezi, fie chiar și cu egalul propriiei entități, în acea clipă nu mai exiști. Nu mai exiști deoarece ți-ai atins limitele propriilor dimensiuni și odată mărginit te stingi, te mărginești tot mai mult. Fiecare hotar devine o tușă tot mai groasă care umbrește și definitivează perpetuu manifestarea sinelui propriu. Astfel se justifică capacitatea permanent invazivă a lui a fi. Dimensiunea sa dominatoare se definește prin împropriere continuu de ființă, de sine. Că este o auto-redimensionare sau o invazie a unor spații virgine, ce se vor a fi descoperite, sau că este o prezentare absurdă a unei stări interioare egoiste, indiferent cum ar fi reprezentată, ideea de a fi este viabilă numai percepută într-o continuă redimensionare și reconfigurare. Această mișcare de expansiune este posibilă și explicabilă prin atașarea verbului ”a avea” chiar în intimitatea profundă a lui ”a fi”. Se poate vorbi de verbe siameze dacă ne referim la ”a fi” și la ”a avea”. Deși sunt asemănătoare ca formă și chip și sunt legate permanent, totuși au identitate proprie și mod de manifestare absolut diferit. Teoretic pot exista separat și chiar au nevoi sau dorințe deosebite. Această stare crează confuzii de percepere și de raportare. În esență însă, ambele stări, dimensiuni se completează intim legate de o stare naturală care le obligă să viețuiască și să moară în aceași viață. E fantastic cum se poate spune că atunci când ești unul mori din viață, iar când ești în doi, mori în aceași viață! Ca și cum nu ai muri…

Rațiunea, pe de altă parte, starea care definește subiectul raportat la ceea ce apreciază ca fiind realitate, este numai o stare indusă de simțuri, de judecăți și de sentimente. Filiația dintre rațiune și stările senzoriale ale sufletului – dacă pot spune astfel – nu justifică rațiunea ca fiind martor suficient în procesul existenței. Simpla filtrare a unei realități precreate prin simțuri, cunoștințe și sentimente nu este îndeajuns de profundă pentru a pune temelia unei construcții stabile din punct de vedere rațional. Gândirea, marele labirint al lumii, nu este definită doar de rațiune și nici doar de cunoaștere. Sunt stări sau trăiri pe care gândirea le experimentează dincolo de ceea ce i se oferă ca realitate exprimată prin trăiri și necesități. Capacitatea gândirii de a se raporta la sine încă nu s-a definitivat în evoluția realităților care definesc unversurile între care încercăm să ne localizăm ca ființă sau ca ideal.

Intuim nefiresc imaginarul ca pe o lume ce poate deveni o alternativă realității cotidiene, iar această intuiție, de cele mai multe ori nu se definește ca fiind rațională, ci mai ales existențială. Este o experiență pe care au trăit-o alții în locul nostru și o cunoaștem pentru că au trăit în aceași stări ca noi, iar noi trăim în aceleași condiții și spații ca ei, o experiență vie ce, deși o trăim întâia dată, este plină de intensitatea și profunzimea aceluia care a receptat-o altcândva, înainte și foarte profund în experiența sinelui și ființei.

Imaginarul și rațiunea sunt alte trăsături definitorii care se combat adesea și se întrunesc rareori, însă ele constituie împreună ceea ce numim gândire, fie conștientă sau nu, a realității care dorește să se perceapă și să se definească pe sine pornind de la sine și din sine. Tocmai aici se dezvoltă abrut și infinit conflictul, războiul interminabil al lui ”a fi” cu ”a gândi”, deoarece pentru a fi este suficient unul ca sine, dar pentru a gândi trebuie creat un spațiu cel puțin dialectic în care doi, trei și etc. să se poată reinterpreta infinit în căutarea lui unu. De aceea, Descartes se poate să se fi înșelat când considera că a gândi este suficeint pentru a exista, fiindca esența în sinele ei este ceea ce este numai în monotonie, în unicat, în a fi, pe când gândirea este risipire, disecare, aprofundare și îndepărtare a sinelui în fel și chip, în mii și mii de miriade de feluri fără identitate și existență proprie.

La fel se întâmplă de fiecare dată când un grup de prieteni își propun să aprindă lumini în mediul din care provin. Unii se concentrează foarte mult în esența lui ”a fi”, încercând să sintetizeze însăși esența principiilor și valorilor pe care le susțin și pentru care luptă, obținând astfel bogățiile ce le oferă funcțiile, medaliile și trofeiele aceste lumi pentru sine, iar alții se risipesc dorind să împartă tuturor din valorile acestei lumi, să răspândească bucurie și lumină fără a cere nici onoruri, nici măriri.

Conflictul dintre a fi și gândi este vizibil în toate manifestările realității în care ne manifestăm, deoarece mereu vor fi cei care sunt pentru că sunt și cei care gândesc și nu îi interesează dacă sunt. Nu existența sau ființa își află rațiunea ori rostul în acest joc al realității, ci războiul interminabil în numele căruia de veacuri și veacuri se adună armate de lumină și de întuneric să lupte fără a avea pentru ce sau de ce, ci numai pentru a își dovedi fiecare sieși că există sau că gândește. Așa ceva este fie absurd, fie genial!

La multi ani, Doamnelor!

"La începutul tuturor lucrurilor mărețe se află o femeie!" spunea odată F.·. Alphonse De Lamartine, poet și scriitor francez... iată un gând minunat care ne pătrunde permanent spiritul.

Cu ocazia "Zilei Internaționale a Femeii", dorim tuturor mamelor și cumnatelor noastre ca această primăvară timpurie să le aducă căldură în suflet, căci ele ne dau Forța și Frumusețea de care avem atâta nevoie la lucrări. Fie că ziua de 8 Martie să le fie prilej de bucurie pentru că sunt cele care ne înseninează orice clipă a vieţii, pentru că sufletul lor știe ce este Iubirea!

Contrar persistenței clișeelor tradiționale în condiţiile unei lumi dominate de bărbaţi, Francmasoneria Regulară de R.·.S.·.A.·.A.·. respectă poziția actuală a femeii în societatea profană, condamnând discriminarea și violența care din păcate își fac încă simțită prezența în multe părti ale Globului. Deși emanciparea Femeii nu este finalizată, încercarile pentru depăşirea dezavantajelor sunt de actualitate și lupta pentru perfecționarea egalității continuă să fie purtată în fiecare zi, Ordinul nostru criticând de-a lungul timpului convenţiile sociale şi absurditatea acestora.

În așteptarea echinocţiului vernal, să ne oprim puțin din fervoarea muncii și să le aducem acum un frumos omagiu colectiv... LA MULȚI ANI FERCIȚI!

Adevarul este o lumina pe care omul o percepe mai mult sau mai putin confuz

Viata ne conduce, daca ne luam dupa semnele ei si gandim in sensul celor mai adanci cugetari ale sale, la un singur Dumnezeu, fundamental lumii, pe care Masoneria si-a asezat piatra unghiulara. Dar o cunoastere intima a Marelui Arhitect al Universului si implicit a cunoasterii absolute nascuta din Lumina, se dovedeste imposibila prin mijloacele uzuale ale simturilor si rationamentului. Toate datele oferite de simturile noastre sunt filtrate prin intermediul aparatului neuronal si reasamblate acolo pentru a ne oferi o imagine pe care o numim realitate,dar care, de fapt, e doar o fictiune provenita din mintea noastra plina de concepte si categorii. Chiar si cauza si efectul, succesiunea, cantitatea, spatiul si timpul sunt conceptualizari, constructe, nu entitati care exista “obiectiv” in natura. Mai mult, nu putem “vedea” dincolo de versiunea procesata de noi, a ceea ce este cu adevarat acolo, adica entitatea, in forma sa absoluta, care exista inaintea procesarii noastre perceptive si intelectuale. Se pune astfel problema cunoasterii pure, neprocesate, al adevarului absolut si de capacitatea omului de a-l atinge. Singura sursa de cunoastere a Adevarului, vine din interiorul nostru. Fiecare dintre noi dispunem de o cunoastere a propriilor trupuri, ce nu provine din aparatul perceptiv si conceptual, ci e directa, provenita din traire. Din trupurile noastre capatam o cunoastere pe care nu o putem conceptualiza si comunica, deoarece o mare parte a vietii noastre interioare ne este necunoscuta. Este reprimata, fara a i se permite sa ajunga la nivelul constiintei, deoarece, a cunoaste natura noastra profunda (frica, agresivitatea, cautarea eu-lui), ne-ar tulbura peste limitele suportabilitatii. Singura modalitate de a transmite aceste forte inconstiente, desi nu pot fi conceptualizate, este prin intermediul artelor, al simbolurilor si al ritualului.       In ajutorul intelegerii diferentei dintre cunoasterea adevarului relativ si cel absolut, vine faimoasa experienta efectuata de fizicienii Michelson-Morley. Acestia au dovedit, cu un pendul atarnat de cupola Panteonului din Paris, ca din interiorul unui sistem inchis nu se pot efectua observatii absolute si nu se pot deduce concluzii asupra miscarii absolute a sistemului aceluia.Cercetatorul, oricat de obiective ar fi conditiile in care lucreaza, este prin forta lucrurilor antrenat in miscarea sistemului din care face parte. Astfel, toate constatarile sale sunt contaminate de relativitate. El nu poate iesi din cadrul sistemului spre al observa din afara si a emite asupra miscarilor sale observatii obiective si absolute. Daca Dumnezeu se afla in domeniul absolutului, dincolo de conceptele relative, experienta Michelson-Morley ne da cheia si raspunsul la problema depasirii binelui si raului, la posibilitatea realizarii de catre om a unei stari de iluminare. Dupa cum cercetatorul din interiorul unui sistem inchis nu poate efectua observatii asupra miscarii absolute a sistemului, tot astfel nici noi nu putem iesi din conditia umana, limitata de corpul fizic, spre a stabili cu aceasta relatii de la egal la egal. Astfel, din inchisul domeniu fizic omenesc al relativitatii, profanul nu este capabil sa vada Lumina nascuta din Adevar, intrucat acesta se bazeaza doar pe simturi si rationament in cautarea ei. Daruirea Luminii prin consacrarea proaspatului initiat, nu este decat o deschidere a unei porti spre Lumina, dincolo de care merge singur. El ajunge la iluminare prin revelatie proprie, Lumina ca esenta divina, neputand fi cunoscuta cu ajutorului ratiunii umane. Pentru mason, experienta initiatica este un ansamblu de trairi profund personale, motiv pentru care ea ramane incomunicabila. Daca valoarea initierii depinde de caracterul regular al Ordinului in cadrul caruia se transmite, mai departe, motorul esential al inaintarii in cautarea Adevarului este puterea vointei, printr-o utilizare adecvata a cheilor primite. 

Am zis!

Tudor I.˙.

Spiritualitatea masonica

”Răsfoind” aleatoriu site-urile masonice franceze, am descoperit o dimensiune masonică căreia cred că ar trebui să îi acordăm o atenție aparte, cu cât mai mult dacă ținem cont de varietatea interpretărilor ei de-a lungul istoriei masoneriei și anume: spiritualitatea. Țin să evidențiez că în geografia simbolică a masoneriei, spiritualitatea este o temă delicată, deoarece pe cât este de generoasă, pe atât este de dificilă şi vastă, mai ales dacă prin spiritualitate se înţelege şi doctrina religioasă.

Aici punctele de vedere masonice sunt departe de a fi unitare; încă se mai discută despre înţelesurile noţiunii de Marele Arhitect al Universului, în secolul al XIX unii masoni au mers până la eliminarea invocării sale şi până la excluderea Cărţii Legii Sacre de pe altarul jurămintelor. Deşi părinţii fondatori ai masoneriei şi ai Ritului Scoţian Antic şi Acceptat au fost tranşanţi în privinţa credinţei în Divinitate şi în depunerea jurămîntului pe Biblie, acceptarea în loji a adepţilor altor confesiuni şi proasta înţelegere a termenului de toleranţă au generat confuzia în care se află masoneria la un an înainte de aniversare a 300 de ani de la crearea primei mari loji, Marea Lojă a Londrei.

În masoneria franceză despre Ritul Scoţian Antic şi Acceptat găsim afirmații care susțin că spiritul poate fi înţeles ca Principiu Superior extrinsec omului sau ca Principiu intrinsec omului, Ritul căutând să conjuge cele două demersuri aparent opuse, pe axa verticală şi pe plan orizontal, dar să privilegieze transmiterea unei tradiţii a Cunoaşterii, înrădăcinată în Tradiţia primară.

Să ne reamintim că masoneria a apărut la sfârşitul Renaşterii şi s-a afirmat în plin clasicism, în inima creştinismului occidental, după care secolul „Luminilor” a încercat promovarea individualismului şi renunţarea la referinţele religioase, de cele mai multe ori cu pierderea substanţei iniţiatice. Conventul de la Lausanne (1875) avea să statueze credinţa într-un Principiu Creator numit Marele Arhitect al Universului; Ritul Scoţian Antic şi Acceptat se distingea prin: invocarea şi glorificarea Marelui Arhitect al Universului; prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor; demersul iniţiatic lent şi progresiv. S-au înfruntat la Lausanne o versiune spiritualistă, una radical teistă şi una intermediară, cea a Principiului Creator.

Dincolo de dezacordul între marile loji franceze, între rituri, nici în familia scoţiană nu există unanimitate. Se preferă a se discuta despre misterul Creaţiei: „Noi participăm la acest mister ca fiinţe vii. Este suficient să spunem că Marele Arhitect al Universului este acest mister şi că acest mister ne cheamă să-l recunoaştem, aşa cum ne cheamă la sine pentru a cunoaşte frumuseţea creaţiei.” Dar simpla invocare a Marelui Arhitect al Universului şi prezenţa Bibliei pe altarul jurămintelor nu sunt garanţiile unei ascensiuni spirituale, ale unui demers individual, interior, de căutare, de descifrare, de confruntare. Accesul la spiritualitate se face prin ridicarea bandoului, mai departe sunt paşii ucenicului pentru a integra şi participa cu fidelitate şi perseverenţă la un fenomen spiritual.

Director Corului de Copii de la Opera din Paris de 23 de ani, Francis Bardot, care a dezvoltat tehnica vocala pentru copii și oferă cursuri de masterat pe acest subiect de la Universitatea din Los Angeles și Conservatorul Național de la Beijing într-un text interesant, despre neoplatonism şi spiritualitate, evidenția că dacă neoplatonismul este acea fascinantă şcoală filosofică născută din dialogul platonician Parmenide şi afirmată într-o perioadă ce începe cu Plotin şi se încheie cu Damascius, între secolele III-VI d. Hr., pentru definirea spiritualităţii autorul face un excurs oprindu-se asupra concepţiei avansate de Marie-Magdeleine Davy - specialistă în teologia medievală și misticism, cu un doctorat în teologie protestantă și altul în filozofie, autoarea a patruzeci de cărți și sute de articole - care afirmă că religiile fabrică

un Dumnezeu în numele căruia judecă, excomunică, aprinde ruguri, nu recunoaşte lumea inteligibilului pur şi lumea intermediară situată între inteligibil şi lumea sensibilă. Religia spiritului aparţine oamenilor celei de a Opta zi, care simbolizează învierea, când creatul trece în necreat, or numai privirea lăuntrică este capabilă de o astfel de viziune; religia spiritului este ilustrată de profeţi, mistici, vizionari, înţelepţi, poeţi, de oameni de lumină care prezidează experienţa căii divine.

Închiderea Şcolii din Atena de împăratul Iustinian nu a însemnat şi sfârşitul ei, parte din filosofi exilându-se în Iran, alţii pe alte meleaguri, influenţele neoplatonismului atenian regăsindu-se în cabală, sufism şi platonism creştin, iar mai târziu în scrierile unor Nicolaus Cusanus, Meister Eckhart, Dante, Pico della Mirandola, Marsilio Ficino, Giordano Bruno. Neoplatonismul este singura filosofie care admite din capul locului incapacitatea limbajului de a cuprinde conceptul său esenţial, Unul, preferând astfel să fie mai aproape de mistică decât de rigoarea conceptuală, făcând astfel din filosofie un exerciţiu spiritual. În Tratatul 9, Plotin prezintă pentru prima dată triada ierarhică Binele, Frumosul și Sufletul; în a doua parte a Tratatului el prezintă ascensiunea de la corp la suflet, de la suflet la Intelect, de la Intelect la Unul. De aici decurg ipostazele Principiului: Unul inefabil, noesis-intuiţia inteligibilă, raţiunea discursivă, imaginaţia. Plotin a avut intuiţia de a sublinia vocaţia fiecărui suflet de a-şi cunoaşte provenienţa divină. Pentru Francis Bardot, Spirit, Suflet, Corp corespund Înţelepciunii, Frumuseţii şi Forţei, întreg parcursul Ritului Scoţian Antic şi Acceptat fiind o viaţă pentru a făuri un suflet.

Jean-François Pluviaud, francmason în Grande Loge de France de 30 de ani, redactor-șef adjunct al revistei Puncte inițiatice de vedere, în care a scris numeroase articole, constată că în numele spiritualităţii - unul dintre cele mai importante cuvinte - s-a folosit un număr mare de alte cuvinte, tocmai pentru că există numeroase percepţii ale acestui cuvânt; stricto sensu înseamnă tot ceea ce nu ţine de materialitate, dar de aici se ajunge repede la credinţa într-o forţă superioară, într-o divinitate, de aceea, în sens larg, spiritualitatea este inseparabilă de divin, cei mai mulţi plasând înţelesul termenului aproape de scaru, apărând astfel trei faţete ale aceluiaşi fenomen: spiritualitate, divin şi sacru. În opinia autorului, gândirea filosofică, descoperirile ştiinţifice, cunoaşterea culturii orientale şi extrem-orientale au modificat percepţia oamenilor asupra spiritualităţii: „După percepţia pe care o am, spiritualitatea nu este imuabilă, ea este vie, ea nu este în afara umanului, este deci perfect natural ca ea să evolueze cu gândirea umană.” Spiritualitatea tradiţională se baza pe un demers egoist în care veşnicia era dobândită individual, „nu se intră în paradis în grup ţinându-se de mână”; masoneria nu propune un proiect cosmogonic, vorbeşte despre om şi doar despre viaţa sa terestră. Îi consideră specificitatea ca premisă a perfectibilităţii sale; iniţierea este primul pas al depăşirii propriilor limite, iar această căutare este parte a spiritualităţii masonice.

Jean-Jacques Zambrowski, consultant economic al Ministerului francez al sănătății și director educativ al Universității Paris Descartes, ne propune o altă perspectivă asupra spiritualităţii: căutarea sensului, a speranţei sau a eliberării, recunoscînd că în cultura noastră iudeo-creştină spiritualitatea este deseori confundată cu religia, cu credinţa. În apărarea idealului său de spiritualitate laică, el invocă doi filosofi din secolul al XX-lea, Vladimir Jankelevitch şi Frédéric Lenoir, care susţin că omul, dincolo de faptul că este sau nu este religios, se întreabă dacă existenţa sa are un sens, dacă există mai multe nivele de realitate. Despre o spiritualitate fără Dumnezeu, fără dogme, fără Biserică vorbea şi contemporanul André Comte-Sponville, pe care Michel Meyer, filosof belgian, director al Revistei internaționale de filosofie, îl consideră ”cel mai mare filosof francez după Sartre”. André Comte-Sponville definea spiritualitatea ca o luare la cunoştinţă a tuturor posibilităţilor spiritului, o postură filosofică prea fundamentală pentru a fi abandonată integriştilor.

Marele Cancelar din Trecutul Apropiat al Marii Loji a Franţei, Jean-Jacques Zambrowski este un apărător al laicităţii ca opţiune etică şi filosofică, o laicitate care merge mână-n mână cu libertatea, egalitatea, fraternitatea, este un partizan al respectării libertăţii credinţei, un opozant al fundamentalismelor, discriminării şi totalitarismelor: „Francmasoneria de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, lucrând Întru Gloria Marelui Arhitect al Universului, respectă şi încurajează libertatea fiecăruia din membrii săi şi dă acestui principiu dimensiunea care corespunde propriilor convingeri metafizice sau spirituale.”

În articolul său, „Spiritualitate şi sacru”, Joel Chevreau, absolvent și acum profesor la Université François-Rabelais, invocă scrierile unor gânditori precum Hegel, Mircea Eliade, Marie-Magdelaine Davy, Rudolf Otto, Paul Ricoeur în încercarea de a arăta că iniţierea, deşi îl apropie de lumea spiritualităţii pe mason în plan personal, îl lasă ca om printre profani, îl deschide către o conversiune existenţială, către descoperirea unei dimensiuni care îl apropie de natura spirituală a fiinţei sale profunde, pentru că dincolo de ţări şi epoci există un fond al sufletului, care, după spusa lui Plotin, este prezent pentru cel care poate să-l atingă, absent pentru cel incapabil. Principiul de ordin superior, de ordin simbolic, spiritual trebuie restaurat aici, pe pământ, astfel încât spiritualizarea să provoace transcendenţa în interiorul umanităţii pentru a ajunge la grandoarea umană, la înţelegerea unităţii genului uman ca aparţinînd Marelui Tot. „Decadenţa spiritului nu poate fi învingătoare dacă cei care au credinţă, credinţa în virtuţile care înalţă omul la adevărata sa dimensiune, folosesc ansamblul armelor al căror titular pentru a asigura descendenţa spirituală şi iniţiatică care se impune pentru că propriu iniţiatului este să fie veriga indispensabilă între om şi divin”, scrie Joel Chevreau.

Analizând sporadic câteva articole ale acestor gânditori contemporani francezi referitoare la spiritualitate, am înțeles că ele se vor a fi mărturii a dorinţelor autorilor lor de a aduce clarificări terminologice şi conceptuale asupra unor teme ca spiritualitate, dar și sacru sau laicitate, teme care suscită controverse. Pentru autori, spiritualitatea nu trebuie să rămână câmp de cercetare sau de experienţe interioare, ci sursa vie a valorilor etice, fundamentul unui umanism profund, trăit şi nu doar proclamat, cu atât mai mult cu cât lumea noastră este în căutarea sensului, a reperelor. Într-o stare de alertă a conştiinţei, în raport cu sine şi cu alţii, într-un constant respect al unicităţii şi al multiplicităţii, cei care cred în perfectibilitatea omului, în continua sa ascensiune, pot servi un ideal şi o speranţă: instaurarea unei ordini armonioase.

Am zis!

Bacchus din Teba