Stupul de albine

Prin simbolurile masonice gasim cu siguranta albinele si stupul de albine, care sunt considerate simbolurile puritatii si salvarii, ale intelepciunii si supunerii dar si ale regenerarii.
Albina este una dintre cele mai extraordinare creaturi din lumea insectelor. Sistemul social complex al stupului de albine care organizeaza pana la 40.000 de indivizi într-o singura unitate activa, a fascinat omenirea de secole.
Despre albine se stiu multe si s-a scris enorm. Nici o insecta nu a fost studiata cu mai mult devotament ca ele; si cand spunem studiat, nu ne gandim doar la entomologia moderna, caci cunoasterea, priceperea in materie de albinarit, vin dintr-o neincetata observare a vietii stupului, vreme de milenii. Stilul de viata al albinelor a inspirat, inca din vremuri vechi, interpretari simbolice, mituri si legende, povesti, poezii si fabule, meditatii filosofice, steme si blazoane, comparatii si metafore. Conform obiceiului nostru de a judeca totul prin prisma viziunii omenesti asupra existentei, descrierea vietii albinelor a suferit adesea de antropomorfism. Desi azi credem ca tin de un instinct ajuns intr-un stadiu avansat, rafinat prin evolutie, purtarile albinelor ne fascineaza atat de mult, incat nu incetam a le inzestra cu o aura spirituala. Mai presus de orice, albina a inspirat dragoste. O mica faptura aleasa, daruita cu insusiri deosebite si iubita deopotriva de zei si de oameni – asa e vazuta albina. Ceea ce putea face ea era atat de uimitor, incat n-avea cum tine decat de miracol, nu putea fi decat efectul unui suflu divin.
Mierea si ceara se plamadeau tainic, in scorburi si, mai tarziu, in stiubeie in care privirea omului nu putea patrunde prea usor; asadar, tot ce se petrecea acolo tinea de o alchimie misterioasa, de niste prefaceri secrete in urma carora, din flori (frumoase, dar pe care omul nu le-ar fi putut manca), se nastea mierea si se intoc¬meau, cu un mestesug ascuns, fagurii, fara seaman in desavarsirea lor. Intr-o vreme cand hrana dulce era foarte rara (caci in urma cu cateva mii de ani fructele – mai toate salbatice – nu erau cine stie cat de dulci), intalnirea cu mierea trebuie sa fi fost o revelatie, iar consumarea ei, o experienta rara si pretioasa. Uimitoare trebuie sa le fi parut oamenilor din vechime infaptuirile micilor fiinte zburatoare. Mierea lor era nu doar hranitoare si minunata la gust, ci si plina de virtuti terapeutice si magice, iar lumina lumanarilor de ceara alunga intunericul din pesteri si bordeie. Cum sa nu fi iubit stramosii nostri albinele? Pe la noi, unde oamenii cresc albine de sute, poate de mii de ani, universul mitologic e plin de povesti despre micutele vietuitoare. Albina e curata, cea mai curata dintre „gujulii“ (adica insecte); e fertila, dar in chip cast (in Bucovina, o credinta populara afirma ca albinele „isi strang samanta de pe parau“, reproducerea sexuata a micilor insecte fiind cunoscuta doar de putina vreme) si, mai cu seama, e harnica, motiv pentru care a ramas pana azi un simbol, insasi intruchiparea Harni¬ciei. Dupa cum se vede, cu toate ca am strans atata informatie stiintifica despre albine, continuam sa le vedem prin prisma moralei. Dar, la urma urmei, daca o faptura curata si harnica nu merita iubirea noastra, atunci cine s-o merite?
„Daca albinele ar disparea, nici omul n-ar mai avea prea multi ani de trait“. Afirmatia ii este atribuita lui Albert Einstein si, cu toate ca pare greu de crezut, lucrul e foarte posibil: albinele au un rol vital in polenizarea (deci in reproducerea) a mii de specii de plante. De 50 de milioane de ani, de cand au aparut pe Pamant, albinele au contribuit mult la evolutia regnului vegetal, asa cum il cunoastem azi.
Corpul albinei este relativ delicat, durata de viaţă este scurtă.Totuşi, albinele nu par sa ţină seama de toate acestea atunci când cară în fiecare zi uriaşe transporturi de polen si nectar din flori pana în stup, astfel ca urmatoarele generaţii de albine să poata apărea.
Albinele sociale se grupeaza in colonii conduse de o singura femelă fertila, numită REGINĂ sau MATCĂ, care în general, este singura care depune ouă. Alergătura dupa nectar si alte sarcini, cum ar fi hrănirea reginei si a larvelor, curăţarea celulelor si curăţirea resturilor sunt indeplinite de albine numite ALBINE-LUCRĂTOARE. Mierea si polenul este depozitat si larvele sunt aşezate în celule facute din ceară secretată de albinele-lucrătoare. O colonie obişnuită poate număra zeci de mii de indivizi si pot trăi mai mulţi ani. Celulele sunt multifuncţionale, fiind folosite in mod repetat pentru creşterea larvelor si pentru păstrarea mierii si polenului. Hrănirea progresiva a larvei este îndeplinită de către albinele tinere, cu hrana produsa de glande aflate în cap, din miere si polen. Atributul principal al albinelor, care le-a fost esenţial pentru evoluţia speciei este comportarea lor în grup. Alta caracteristica importanta a albinelor este comunicarea informaţiilor despre sursele de hrana. Aceasta comunicare este facută prin intermediul"limbaju dansului".
In lunile primaverii regina face intre 1500 si 3000 de oua pe zi. In acest timp,albinele lucratoare o ingrijesc,ii aduc hrana si se ocupa si de ouale depuse in fagurii de ceara.
Deci, cand vremea se incalzeste, matca zboara din stup, urmata de trantori.
Ea urca la inaltime si se imperecheza cu unul dintre ei. Intoarsa in stup, incepe sa depuna oua, in camarutele hexagonale. Din oua ies larvele, care sunt ingrijite de lucratoare, pana se transforma in nimfe. Dupa o saptamana, din nimfe apar albinele adulte.Inmultirea albinei are loc prin metamorfoza completa.
Într-un stup, fiecare albină are un rol al ei iar ierarhia este respectată cu stricteţe: matca, cu cel mai important rol, o urmează albinele lucrătoare, trântorii şi albinele de pază.
Din cele mai vechi timpuri, albina, unica insecta domesticita de om, reprezinta simbolul harniciei si fidelitatii. Odinioară oamenii, pentru a obţine miere, o răpeau albinelor cu forţa,
după o vreme însă, ei au ajuns să crească albine ei înşişi. Este de fapt o insecta comuna si simbolizeaza spiritul cooperant si sarguinta. Albinele pot arata precautia, se spunea ca ele nu dorm niciodata, puritatea pentru ca hranesc florile si erau partenogenetice. Din acest motiv, albina este asociata cu Fecioara Maria, iar in Grecia antica cu printesele fecioare sau Melissa, una din preotesele zeitei Demeter, din trupul careia s-a nascut un roi de albine care au fost numite „albine”, regina fiind Marea Mama. Pentru ca aduna produsul muncii, mierea, – economia – se spunea despre albine in multe culturi ca erau mesagerii zeilor, era necesar ca ele sa fie informate de evenimentele importante. In Egiptul antic, albina reprezenta faraonul Egiptului de jos, sufletul si soarele reprezentat prin virtutea dungilor sale aurii si prin puterea zborului. Albinele erau lacrimile lui Ra. Albina greaca simboliza munca, supunerea si era sacra pentru Ceres si Artemis si era emblema lui Ephesus. In India, albinele albastre se odihnesc pe fruntea zeului indian Krishna, iar Shiva poate fi reprezentat de o albina si un triunghi. Din moment ce dispare iarna si se intoarce vara, albina simbolizeaza invierea si speranta. Albina a fost asociata cu Christos pentru ca poate intepa daca este amenintata, dar produce si mierea dulce. Albina si stupul reprezinta credinta si biserica in crestinism. Mierea si laptele constituie hrana zeilor, un simbol al abundentei al tarii promise evreilor si un semn al milei lui Christos. In traditia populara se spunea ca are calitati de conservare si ca actioneaza ca afrodisiac, simbolizeaza astfel imortalitatea si fertilitatea. Din zilele Greciei antice, mierea simbolizeaza elocventa „o limba mieroasa”. Albina era emblema lui Napoleon I, desi Napoleon III a numit-o ulterior simbolul muncitorilor.
Albinele sunt sursa a multe mituri şi superstiţii din Egiptul, Grecia şi Roma antică. Există un text al lui Vergilius(70-19 i.C.) din "Agricole" in care se spune că albinele se nasc din trupul taurilor morţi. "Titanul Aristeu i-a învăţat pe oameni albinăritul, însă din cauza foametei provocate de revărsările repetate ale Nilului albinele au murit. Dezamăgit, Aristeu s-a plâns mamei sale, care i-a cerut ajutorului zeului Proteu. Acesta i-a învăţat cum să facă albinele să renască şi aşa s-a ajuns să se facă albine din cadavre de tauri ucişi". Metoda de "producţie a albinelor" care stă la baza acestui mit o găsim în Egiptul antic. Se pare că egiptenii îngropau taurii ucişi în pământ lăsând numai coarnele afară, după care tăiau coarnele şi aşteptau ca din găurile făcute să iasă albine. Fapt interesant, ei credeau că "regele" albinelor se naşte din creier, albinele lucrătoare din carne, iar viespile uriaşe din burta taurului, în timp ce restul tipurilor de tăuni se nasc din măgar.
Albina a fost asociată ca un simbol al sufletului, ea fiind şi simbolul supravieţuirii după moarte, devenind în timp şi simbolul învierii. A fost, din totdeauna, un promotor al prosperităţii, identificată cu eroii civilizatori care întronează înţelepciunea şi armonia. Pentru apicultorii de rând, unul din momentele importante dintr-un an apicol a fost şi este roitul, cunoscut ca fiind şi „nunta albinelor”, moment important pentru economia apicolă. Roitul a fost localizat ca petrecându-se între Duminica Mare şi Sân-Petru, iar dacă iarna durează mai mult, prelungindu-se în primăvară, roitul are loc până la Sântilie. Prisăcarii, când bănuiesc că va avea loc cu aproximaţie roitul, încep să asculte în fiecare seară stupii, mai precis „tătăitul mătcii”, regina albinelor, care ar urma să plece cu roiul în cel mai scurt timp, de obicei în ziua următoare. Pentru aceasta, încă din cele mai vechi timpuri, apicultorii pregăteau roiniţele (nişte cutii speciale) sau coşniţele (stupi primitivi din nuiele unse cu lut), le ungeau cu cele mai mirositoare flori melifere, evitau să mănânce usturoi şi ceapă, păstrau o perfectă curăţenie trupească şi sufletească, având chiar şi o vestimentaţie deosebit de curată.
Roitul este atunci când matca iese pentru prima şi ultima oară din stup, însoţită de albinele tinere, înconjurată fiind şi de o suită de trântori. Matca se împerechează în bătaia razelor solare, în preajma solstiţiului de vară, cu un singur trântor din întreaga suită, trântorii luptându-se între ei din această pricină. După jocul nupţial al roiului în faţa stupului-mamă, urmează zborul nupţial, roiul căutând să se îndepărteze şi să găsească un loc pentru a se aşeza, întemeindu-se astfel o nouă familie de albine. De fapt, roirea, cu funcţia principală fertilizarea mătcii, este punctul maxim în derularea anului apicol, el indicând şi miezul verii. Niciodată nu se ştie direcţia în care se va îndrepta roiul, de obicei acesta se orientează către soare, direcţia variind în funcţie de momentul când are loc roirea. Chiar dacă prisăcarii puneau roiniţe prin copacii din apropierea prisăcii, de multe ori albinele agitate din cauza neliniştii mătcii, se direcţionau mai departe, uneori parcurgând câţiva kilometri, trecând în alte sate.
Roitul trebuia supravegheat, albinele putând fi determinate să se aşeze cât mai aproape prin stropirea cu apă sau aruncarea ţărânii asupra lor, dar, avându-se în vedere că acesta are loc în timpul praşilei sau chiar a secerişului, multe familii de albine erau pierdute, roiurile nesupravegheate găsindu-şi loc prin pă-duri, aşezându-se ca o căciulă uriaşă pe crengi sau adăpostin-du-se prin scorburile arborilor, fiind depistate întâmplător abia în toamnă de către oamenii obişnuiţi sau de către bărcuitorii specializaţi în acest sens.
În mitologia românească, albina are un loc aparte, ea fiind considerată a fi un bun sfetnic privind modelarea pământului, credinţă ce a rămas vie chiar şi după apariţia creştinismului, când albina a fost inclusă în rândul vietăţilor sfinte.
Produsele albinei s-au inscris de la inceputul preistoriei in randul elementelor naturale folosite pentru completarea si ameliorarea hranei si apoi pentru combaterea si prevenirea durerii si a suferintelor omului. Din vechime omul a fost legat de albine. In limba engleză există o zicală care spune că "istoria albinelor e istoria omului". Odinioară mierea era singurul îndulcitor disponibil; pentru ea "vânătorii de miere" se căţărau la mari înălţimi si se expuneau la riscul de a fi înţepaţi din cap până în picioare. In 1924 a fost descoperită in peşterile Arana din Spania o pictură murală veche din anul 7000 i.C., înfăţişând un vânător de miere . Mai apoi, alte si alte asemenea picturi au fost descoperite mai întâi tot în Spania, iar mai apoi in Africa de Sud si India.
Sa luam aminte si sa ne comportam toti, Fratilor, asemeni acestor albine muncitoare si sa nu fim doar niste trantori, membri inutili ai societatii si nedemni de originea noastra.

Lemuria sau istoria a inceput in Pacific. Poate la fel si Masoneria...

Mu, continent scufundat, presupus leagan al omenirii… Trecutul este la fel de fascinant ca şi viitorul . Multe lucruri despre istoria îndepărtată a planetei noastre s-au descoperit şi multe îşi aşteaptă descoperitorii. Existenţa continentului Mu, care este deopotrivă acceptată şi contestată, reprezintă încă o enigmă ce aşteaptă să fie dezlegată.
Continentul Mu sau Lemuria mai este numit şi Pacifida, după numele oceanului în care se spune că s-a scufundat. Legendele spun că a existat un continent mare unde trăiau laolaltă mai multe rase de oameni. Locuitorii erau foarte buni arhitecţi, neîntrecuţi în arta de a construi, dar şi foarte iscusiţi navigatori. Oraşele erau foarte frumoase, aveau construcţii impunătoare. Se sugerează că acesta ar fi fost continentul-mamă, leagănul omenirii. O cruntă tragedie avea să lovească aceasta civilizaţie, astfel că, într-o singură noapte continentul s-a scufundat. Au fost şi supravieţuitori, care s-au refugiat pe continentul sud-american...

Dovezile pe care se sprijină această teorie sunt: texte ale civilizaţiei maya care făceau referire la acest continent, legendele locuitorilor din Hawaii, inscripţiile de pe nişte tablete din piatră găsite în India şi care se presupune că provin din continentul Mu, Epopeea indiană Ramayana, în care se fac referiri la existenţa unui pământ străvechi, scufundat, diverse inscripţii găsite pe insule din Pacific.
Structuri de piatra au fost identificate ca fiind ramasite din continentul Mu langa insula Yonaguni, Japonia. Astfel de plăci cu inscripţii care i-au dus cu gândul la continentul Mu pe cercetători, s-au găsit şi în Mexic, ele descriau pe larg geneza lumii. În legende se vorbea despre Grădina Edenului, ca simbol al bogăţiei continentului scufundat. Se crede că acest străvechi continent avea dimensiunile de 8 000 şi respectiv 4 800 km, se întindea în nord începând de la insulele Hawaii iar în sud până la linia făcută de insulele Paştelui şi Fiji. Era format din trei zone de uscat, separate de lacui şi râuri. Era un ţinut binecuvântat, cu o climă tropicală, cu vegetaţie bogată, cu câmpii roditoare şi coline domoale. Avea şi o faună bogată, formată din animale care astăzi nu mai există. Cele 10 popoare care trăiau aici insumau peste 64 milioane de locuitori, care aveau un singur conducător. Exista o singură religie, ce se referea la cultul Soarelui, care reprezenta divinitatea şi era reprezentat printr-o stea cu 8 colţuri, cu un cerc în mijloc. Existau 3 rase de oameni: rasa albă, rasa galbenă şi cea neagră, dar conducătorii erau din rasa albă. Se spune că ştiinta oamenilor care au trăit pe acest continent era mai avansată decât cea de azi, ei descoperiseră, printre altele, şi modalitatea de a învinge gravitaţia.
Distrugerea continentului a început brusc şi s-a datorat unei cantităţi imense de gaze care s-au acumulat în caverne uriaşe, aflate pe fundul oceanului. Au avut loc mai multe cutremure şi erupţii vulcanice, atât de puternice, încât au fisurat scoarţa terestră. Continentul s-a scufundat, fiind înghiţit de ape, din el a mai rămas doar Australia şi insulele Hawaii, Tonga, Paştelui.
Studiile arheologice nu au confirmat dar nici nu au infirmat existenţa continentului Mu. Totuşi, în apropierea Insulei Paştelui, adâncimea apei nu depăşeşte 150 m, iar pe fundul oceanului, in acea zonă, se poate observa un lanţ muntos de origine vulcanică. Pe de altă parte, Insula Paştelui deţine multe enigme care nu au fost elucidate şi care ar susţine teoriile existentei continentului Mu.
Dezvoltarea spiritualitatii sufletului este in primul rand un efort propriu si se bazeaza atat pe cunoastere cat si pe cultivarea iubirii si compasiunii intr-un mod echilibrat. Inima fara minte (cunoastere) duce la naivitate (lectia Lemuriei). Mintea fara Inima duce la aroganta (lectia Atlantidei). Cu totii stim sau incepem sa aflam ce s-a intamplat cu Atlantida si cu Lemuria.
Prima perioada semnificativa a Lemuriei a inceput in jurul anului 200.000 BC, la putin timp dupa un ciclu precesional de 25.920 de ani. Acel ciclu precesional a determinat disparitia a mai mult de jumatate din populatia Pamantului, datorita cutremurelor masive si a schimbarilor climatice. Continentul Lemuriei a devenit de o suprafata aproximativ echivalenta cu a Australiei, fiind localizat la aproximativ aceeasi longitudine dar ceva mai la nord. Lemuria a fost numita ulterior Tara Mu. Era locuita de aproximativ o jumatate de miliard de oameni, aproximativ jumatate din populatia planetei la acea vreme. Oamenii din Lemuria erau obisnuiti cu climatul cald, tropical, cand, deodata, temperatura a scazut cu aproximativ 30 grade celsius in cateva ore. Cei mai multi au murit inghetati. Cei care au intuit ce urmeaza, au incercat sa fuga pe mare. Multi s-au inecat. Putini care au scapat au incercat sa construiasca orase submarine dar nu au reusit. Exista multe legende ale marii provenind din acea perioada. Continentul Lemurian s-a scufundat in cele din urma in mare datorita furtunilor electromagnetice ce au urmat trecerii cometei. Au fost foarte putini supravietuitori care au migrat spre ceea ce acum numim India, Indonezia, Australia si mai tarziu Hawai si Filipine. La nivel de suflet, lectia Lemuriei a fost urmatoarea: aspectul emotional, foarte dezvoltat in Lemuria, trebuia echilibrat cu intelectul (care lipsea de la majoritatea locuitorilor din Mu). Daca oamenii din Lemuria ar fi dezvoltat stiinta, logica si rationamentul, ar fi avut tehnologia necesara sa supravietuiasca racirii accentuate a climei. Exista date cum ca acestia traiau numai cu lumina solara, fara a avea nevoie de hrana. Informatia nu este corecta. Oamenii din Lemuria depindeau major de mari si oceane pentru a-si asigura hrana. Au fost numai cateva suflete din acea perioada care au invatat sa traiasca numai cu lumina (asa cum exista si acum, dar au o viata foarte grea datorita poluarii fizice si energetice). Exista de asemenea informatii cum ca oamenii din Lemuria s-au incrucisat cu creaturi marine. Informatia este de asemenea eronata. Oamenii din Mu procreau in modul pe care il cunoastem foarte bine. Legendele cu Sirene provin din perioada Pangeei (ulterior Pangeei, datorita rezultatelor dezastruase ale incrucisarilor intre specii, a fost dat un Pact Divin care interzicea acest fapt. Multe creaturi ciudate au luat nastere in Pangeea).
Civilizatia a inceput sa se organizeze incapand cu aprox. 200.000 B.C. si a continuat pana aproximativ 100.000 B.C. Nu a fost o societate tehnologica, ci una mai degraba tribala. Cu toate acestea, oamenii din Lemuria s-au elevat foarte mult in domeniul artistic. Ei au fost ceea ce am numi o societate bazata pe emisfera dreapta a creierului, oameni spontani. Au avut ritualuri, tobe, instrumente muzicale. Dansau si se concentrau mult pe arta. Erau in general oameni pasnici si iubitori, dar, foarte naivi in multe privinte. Din acest motiv nu au vazut semnele prevestitoare ale disparitiei civilizatiei lor.
Grupuri din Orion si Alfa Draconis au invadat societatea din Lemuria, contribuind la distrugerea ei. Astfel, acestia au blocat evolutia Lemuriei, care ar fi putut duce la o eventuala salvare a ei. Trecerea cometei a produs racirea extrem de rapida a vremii, cei mai multi oameni din Lemuria murind inghetati. In perioada Lemuriei, oamenii erau 3D si 4D. In unele cazuri, ei au fost calauziti de ghizi din 5,6 si 7D, care le-au transmis invataturi deosebite. Cu toate acestea, bariera de frecvente joase din jurul Pamantului nu a favorizat obtinerea unei adevarate iluminari. Lemuria a fost distrusa din motivul ignorantei locuitorilor sai, la care s-a adaugat manipularea fortelor intunecate din sistemele stelare mentionate. Daca cei din Lemuria ar fi fost echilibrati in interior (emotie si intelect, Inima si Minte), nu ar fi atras forte externe, la randul lor dezechilibrate...
Aflat într-o vizită în India, în 1868, colonelului englez James Churchward i s-a permis accesul la anumite documente antice religioase secrete, o "bibliotecă" de tăbliţe de piatră scrise în limba Naacal, care dezvăluiau existenţa a unui vast continent în mijlocul Oceanului Pacific. El a scris o lucrare partial stiintifica, partial metafizica, in care demonstreaza ca leaganul primilor oameni a fost un continent localizat candva in Pacific care a disparut in urma unui urias cataclism. Interesat de istorie si antropologie, colonelul Churchward, care a servit in armata Indiilor britanice timp de 30 de ani, s-a aflat in Tibet in 1883, cand a luat parte la mai multe expeditii in Mongolia si Siberia.
Dupa pensionare, s-a stabilit la New York unde, pe baza descifrarii unor foarte vechi documente din bibliotecile americane, pe care le-a coroborat cu altele la care a avut acces in India, a formulat o ipoteza convingatoare asupra evenimentelor petrecute in Pacific in urma cu circa 22.000 de ani. Valabilitatea teoriilor colonelului Churchward a fost contestata din punctul de vedere al stiintei oficiale. Interpretarile sale privind destinul civilizatiei Mu prezinta insa si azi o tulburatoare atractie.
Dar ce sustine el de fapt? Conform ipotezei sale, este foarte posibil ca asa-numita Gradina a Raiului sau Edenul biblic sa nu fi fost situata geografic in Mesopotamia, pe malurile Eufratului, cum se crede, ci pe acest continent scufundat in apele Pacificului. El devine astfel adevarata Patrie-mama a omului. Texte vechi indiene, scrise in limba originara a primilor oameni
Cum a ajuns James Churchward la formularea teoriei sale despre Mu -leaganul omenirii? In India, el a cunoscut un Maharishi (Mare preot) care l-a apreciat pentru interesul sau fata de istoria veche. De la el, englezul a invatat o limba moarta, naga-maya, cvasinecunoscuta. El a reusit apoi sa descifreze niste texte vechi indiene, scrise pe niste tablite de teracota, la care nimeni nu mai avusese acces de cateva generatii. Considerata limba originara a omenirii, naga-maya este limba naacali-lor (sau Fratii sacri), care - dupa cum reiese din texte - alcatuiau fraternitatea preotilor trimisi din Patria-mama (Mu) in colonii ca sa faca cunoscute textele sacre, sa predea religia si stiintele. Plecat in cautarea misterioasei civilizatii pierdute, pentru Churchward a devenit clar ca-i daduse de urma: tablitele erau chiar relicvele ei. Este vorba de prima civilizatie disparuta, necunoscuta in Occident si nici chiar in India. Churchward a descoperit ca tablitele contineau o descriere detaliata a creatiei Pamantului si a omului, precum si a locului unde au trait primii oameni: continentul Mu. Civilizatia Mu a precedat cronologic toate vechile civilizatii - greaca, caldeeana, babiloniana, persana, egipteana si hindusa.
Din informatiile tablitelor de teracota, Churchward a calculat ca acest continent a disparut in urma cu 22.000 de ani. El se intindea din nordul Insulelor Hawaii pana la Insulele Fiji si Pastelui. Poporul sau popoarele care traiau pe continent au colonizat apoi intreg Pamantul. Mu a disparut sub valuri in cursul unor mari cataclisme geologice care au zdruncinat planeta acum 22.000 de ani. Sudul Indiei, Insulele Ceylon, Sumatra, Madagascar, Tasmania, Australia si, bineinteles, enigmatica Insula a Pastelui pot fi considerate "resturile" lui. Oamenii care-l populau si care au supravietuit calamitatilor au colonizat Egiptul antic si India antica. Textele contin descrieri asimilabile Genezei din Biblia crestina, desi sunt mult mai incifrate. Se fac referiri inclusiv la cele sapte perioade ale creatiei, corespunzatoare celor sapte "zile" din Biblie. Churchward a urmarit istoria continentului Mu pana in momentul stabilirii in India a colonilor de pe continentul disparut, apoi din India in Egipt, din Egipt pana la muntele Sinai, unde Moise a transcris-o (in cele cinci carti ale Vechiului Testament), si de la Moise la ceea ce numim traducerile eronate ale lui Ezdra (text necanonic), scrise opt secole mai tarziu. Gradina Raiului din Imperiul Soarelui
Cum arata continentul Mu? Era un tinut cu o magnifica natura tropicala, cu campii intinse, pasuni grase si o vegetatie luxurianta. In acest veritabil paradis nu existau munti, deoarece ei inca nu se formasera. Tinutul era in schimb brazdat de fluvii si rauri, ale caror maluri erau marginite de ferigi uriase si palmieri. Lacurile limpezi erau acoperite de lotusi. In acest paradis traiau aproximativ 60 de milioane de oameni, organizati in zece triburi sau popoare, dar cu o conducere unica.
Naacalii erau creationisti, credeau intr-o zeitate unica, simbolizata prin Ra sau Soarele, de unde si denumirea de Imperiul Soarelui. Una din coloniile lui Mu se numea Maya. Churchward crede ca acelasi cataclism care a distrus Mu a scufundat si Atlantida. Descrierile tablitelor indiene sunt confirmate de alte documente vechi din arhivele indiene si mayase, de o tablita gasita in Insula Pastelui, de un document din Lhassa (Tibet), de Manuscrisul Troano si de Codex Cortesianus (maya), aflate la Muzeul national din Madrid. Cum aratau oamenii de pe Mu? Rasa dominanta era alba, dar erau si exemplare umane cu pielea maslinie, galbena sau neagra. Erau buni marinari si navigatori, buni arhitecti care construiau temple uriase, palate, monumente. Existau sapte orase mari - centre ale religiei si stiintei, dar si cetati mai mici. Templele lor n-aveau acoperis pentru ca razele Soarelui-Ra sa patrunda in ele. Erau creationisti si aveau o religie monoteista. Iisus a petrecut 12 ani in manastiri din Himalaia
Churchward crede ca politeismul si idolatria din antichitatea post-Mu au fost o inventie exclusiva a preotilor. Toti marii profeti si initiati care au purificat religia de erezii si idoli - Osiris, Isis, Horus si Toth la egipteni, Moise la israeliti si, mai tarziu, Iisus - au propovaduit aceeasi religie monoteista, a unui Dumnezeu unic. Dupa Churchward, aceasta se explica prin faptul ca toti au fost instruiti pe baza textelor sacre aduse de naacali din Patria-mama Mu.
In relatarea din Biblie a vietii lui Iisus exista un vid intre anii copilariei si maturitatii, timp in care nu stim ce a facut. Potrivit lui Churchward, in manastirile si templele budiste din Himalaia si Tibet exista documente care povestesc tocmai ce a facut Iisus in acest interval.
Din ele se poate afla ca tanarul Iisus si-a parasit tara natala si s-a dus mai intai in Egipt, unde a studiat religia osiriana, si apoi in India, unde a studiat invataturile lui Gautama (Buddha). Intr-o manastire din Himalaia, el a studiat timp de 12 ani cartile sacre de pe Mu, devenind Mare Maestru. Aceste texte vorbesc si despre preocuparile lui Iisus legate de fenomenul reincarnarii.
Mu şi Poseidonis (Atlantida lui Plato, situată dincolo de coloanele lui Heracles, azi strâmtoarea Gibraltar, scufundată în 9564 Î.Ch.) poartă cheile misterului originilor civilizaţiei, cu zece-douăzeci de milenii înainte de Christos, după cum spun scriitorii antici: Plato, Homer, Sanchuniathon, Elien, Proclus, Theofrast, Theopomp, Marcellus, Apollodor, Diodor, ... Lemuro-Atlanţii, fii ai lui Mu, îşi întindeau civilizaţia asupra lumii, ale cărei vestigii se găsesc în America de Sud ca şi în Creta, în India ca şi în Mesopotamia, în Africa de Nord ca şi în Britania. Rolul arheologilor de pretutindeni ar fi să restituie complet marile civilizaţii dispărute, să reînvie Oraşele moarte şi să lumineze din nou Occidentul cu acea lumină primordială pură pe care veacurile de tenebre n-au reuşit a o întuneca.
Europa a primit diferite curente de înaltă civilizaţie: curentul thulean, venind din Atlantida septentrională; curentul occidental, venind din Poseidonis şi curentul oriental, venind din Mu. Punctul de întâlnire al acestor trei curente a fost insula Creta, marele far intelectual şi spiritual care a luminat Grecia arhaică, insulele egeene, Ionia, Atica; întregul bazin mediteranean cu Roma, partea meridională a Galiei şi peninsula iberică la vest; Orientul Apropiat la est şi care în sud a reînviat Egiptul cu admirabilul sincretism al Alexandriei.
Bascii, etruscii, cretanii şi noi constituim enigme pentru istorie. Care au fost relaţiile între aceste popoare în vechime nu se poate şti. De unde veneau sabinii, etruscii? Roma era nume etrusc. Deci român ar avea o vechime de necontrolat. De la ei au rămas zece mii de inscripţii, o enigmă pentru savanţii întregii lumi. Dar, de curând, specialistul bulgar V. Gheorghiev a stabilit că limba etruscă era apropiată de cea a geţilor. Folosindu-se de ceea ce se ştia din limba traco-daco-geţilor a izbutit să traducă texte etrusce. Ce spune aceasta celor ce nu se înduplecă să asculte vocea trecutului? În ţinutul basc, un popor tot atât de vechi, se vede chiar localitatea Deva, ca la noi. Acesta e un cuvânt pur sanscrit, deva, un dieu. În Spania se află denumirea de Posada, han, cuvânt absolut românesc. Păstrăm încă vie amintirea luptei de la Posada, unde făceau popas (han) domnii noştri înainte de a trece în Ardalul aflat demult în stăpânirea aceluiaşi popor. Cineva, reproşa că multe cuvinte se pot asemăna. Chiar cu acelaşi sens? Dar iată ce spun calculele matematice: Dacă încercăm să combinăm între ele numai cele 24 de litere ale alfabetului nostru, acestea pot fi aranjate în 600.000 cvadrilioane. Dacă am mai adăuga şi literele alfabetului spaniol nu se mai poate şti ce ar ieşi. Iar dacă toţi oamenii de pe glob ar scrie zilnic câte 40 de pagini de fiecare, ar fi necesar peste un milion de ani ca să se poată transpune în scris toate aranjamentele posibile ale celor 24 de litere. Aceasta ca un plus de cugetare pentru preopinenţi.
Deci, cucerirea ignoranţei omului modern se face prin revelarea cunoştinţei spirituale arhaice. Straniile arhive ale erelor preistorice constituie un limbaj simbolic pe care va trebui să-l descifrăm spre a-i cunoaşte nu numai datele, ci şi înţelesul pentru care a fost pictat. De nu era aici o Revelaţie Universală primară, de unde toată această identitate de idei?
Trecutul nu e mort. Nu există nimic mort în Natură. "Totul e organic şi viu; întreaga lume pare a fi un organism viu," zice Paracelsus. Iată cum citirea şi înţelegerea unei probleme istorice ne integrează total şi conştient în Natura vie, Firea. Acesta este scopul mersului istoric.
De aceea, credinţa noastră că Raţiunea guvernează Lumea şi, în consecinţă, a guvernat istoria este pe deplin justificată.

Cotabita, dat afara din masonerie...aoleoooooo

Si ca sa nu fim prea secreti si hermetici (de la Hermes...), sa radem putin cu o preluare comica de pe http://www.trombon.ro/

"Durere si suparare in familia lui Gabriel Cotabita dupa ce acesta a fost dat afara din masonerie, pe motiv de comportament inadecvat, lucru care i-a afectat puternic prestigiul obtinut in ultimii ani, desi nu a mai cantat.
Deposedat de capitalul social, singurul care-i mai ramasese, Gabriel Cotabita a refuzat sa comenteze expulzarea din masonerie pe motiv ca va fi sabotat, linsat si "facut sa dispara" daca vorbeste.
Presedintele Masoneriei din Romania, Catalin Crisan a precizat ca Gabriel nu a realizat niciodata nimic, nu are voce si se foloseste de faima pentru a obtine bani. Nu de aceeasi parere a fost Marele Maestru al Orientului Cornu, Adrian Nastase, care a tinut sa remarce ca Gabriel Cotabita nu mai era in stare sa recruteze tinere talente, "sange proaspat" in limbajul masonic. "Anual el trebuia sa ne aduca vreo 30-40 de artisti pe care sa-i indoctrinam, de vreo 3 ani nu mai face nimic, s-a lenevit de tot", a mai spus Nastase.
Nemultumirile nu s-au oprit insa aici, Florin Busuioc si Marko Bela declarand ca Gabriel obisnuia sa vina la sedinte imbracat necorespunzator. "Totul a culminat cand a venit imbracat intr-o blana de caine si cu pantalonii suflecati", a precizat Ion Iliescu, membru al Lojei TNB.
Pentru a nu starni suspiciuni, reprezentantii masoneriei au decis ca in comunicatul oficial de expulzare sa se declare ca renumitul cantaret de muzica folk Gabriel Cotabita nu a indeplinit conditiile cerute de Lojile Superioare pentru intrarea in masonerie: sa nu ai cicatrici, sa nu fii femeie si sa fii hermetic.
Singurul care s-a aratat afectat de exmatricularea solistului din masonerie a fost Dan Puric care ne-a marturisit ca Gabi era un baiat de treaba si linistit. "Mereu mergeam la masa impreuna, chiar daca el era dintr-o loja feminina", a mai spus cu tristete Dan Puric, devenit fanatic religios dupa intrarea in masonerie. "

Sa radem sau sa plangem? Cine mai stie...Banuiesc, ca si voi de altfel, ca acest text e doar un pamflet inofensiv si nu are nici o legatura cu personaje reale!

Atlantida, istorie sau pseudoistorie

Unul din cele mai fabuloase mituri ale civilizatiei pamantene...

Conform istoricilor, Atlantida a adapostit, in urma cu 11.600 de ani, una din cele mai puternice si mai controversate civilizatii. Inzestrati de zei cu puteri miraculoase, cu o inteligenta sclipitoare si cu o capacitate fenomenala de a intelege universul in care traiau, locuitorii Atlantidei si-au depasit foarte repede conditia de pamanteni, asemuindu-se tot mai des chiar cu cei care ii creasera, zeii din Olimp. Aici se banuieste ca a fost inventata pentru prima oara hartia, aici a fost descoperit praful de pusca, iar astronomia a fost recunoscuta drept stiinta exacta. Conform legendei, Zeus - mai-marele zeilor din Olimp -, dezamagit de lipsa de respect a atlantilor si infuriat de faptul ca in cele sapte coline care adaposteau faimoasa civilizatie coruptia isi infipsese radacini adanci in randul conducatorilor, a luat decizia de sterge de pe fata pamantului orice urma a nerecunoscatorilor atlanti si intr-o noapte, intreg continentul a fost maturat de lava vulcanica, iar apoi scufundat sub ape.
Filosoful grec Platon a fost primul care a povestit despre continentul misterios al Atlantidei. In doua dialoguri ale sale el povesteste urmatoarele: Atlantida era o insula mult mai mare decat Asia si Libia luate la un loc si s-ar afla dincolo de coloanele lui Hercule (probabil stramtoarea Gibraltar). Cu 6 milenii inainte de Solon (640-558 i.Hr), Atlantida era un regat puternic cu o civilizatie evoluata si o politica ideala. Din cauza decaderii si a dorintei de a cuceri, atlantii au starnit mania zeilor si Atlantida a fost scufundata sub ape. Platon spunea ca auzise povestea de la Critias, care o auzise la randul lui de la bunicul lui.
O poveste asemanatoare era cunoscuta si in Egipt, cu 4000 de ani in urma. Intr-un papirus se povesteste de intamplarile unui calator naufragiat egiptean, care calatorea spre minele faraonului. Se spune ca el a fost aruncat de valuri pe tarmul unei insule necunoscute si a fost luat de un dragon in salasul lui, fara insa a-i face vreun rau. Dragonul i-a povestit ca insula era candva locuita de 75 de dragoni fericiti, fiind un taram al dorintelor implinite si al bogatiei. Dar in prezent nu mai traia decat el, restul fusesera arsi de o stea cazatoare. Dragonul, dupa ce l-a asigurat ca va fi salvat de o corabie egipteana, a adaugat ca niciodata nu va mai revedea aceasta insula caci ea va fi inghitita de ape.
O alta poveste spune ca Atlantida s-a format ca civilizatie cu peste 22.000 de ani in urma. A fost o civilizatie foarte bogata, alcatuita din oameni care aveau puteri magice, pe care le foloseau ca sa faca atat lucruri bune, cat si rele.
Atlantida era condusa de un imparat. Acesta isi forma un consiliu alcatuit din fostii dregatori din provincii, pe care ii alegea cu multa atentie. In provincii, erau numiti guvernatori de catre imparat, alesi sa conduca treburile statului.
In Atlantida existau 2 scoli superioare, Scoala se Fizica si Scoala de Metafizica, care aveau o foarte mare libertate si care au determinat evolutia in timp a statului. Fiecare din aceste scoli avea metodele ei secrete de a produce bani de aur cu care platea Statul pentru a obtine privilegii si legi favorabile. Scoala de Fizica facea extractii de aur din minereuri si din apa marii. Scoala de Metafizica a avut propriile metode de a obtine aur prin metode magice pierdute, visate de oamenii timpurilor noastre, dar niciodata nu au fost descoperite cu adevarat de atunci. In plus, Scoala de Metafizica se ocupa cu magia, cu influentarea deciziilor atat ale conducatorilor cat si ale condusilor, precum si cu vindecarea bolilor. Scoala de Fizica se ocupa cu vindecarea ranilor din accidente si razboaie.
Se spune ca atlantii au realizat contactul cu cateva civilizatii extraterestre, pe care le cautau pentru magie, atat cea de vindecare, cat si cea de influentare a hotararilor conducatorilor.
Copiii erau crescuti in special de mamele lor, parintele avand si dreptul sa decida ce scoli vor urma acestia. Pana la 4 ani copiii erau crescuti si educati in familie sau cu ajutorul unor persoane angajate. Dupa 4 ani “gradinita” era obligatorie, urmand ca de la 8 ani la 14 ani sa fie urmata scoala primara. Ulterior era obligatorie o scoala de meserii simple de 2 ani, pana la varsta de 16 ani, cand copilul devenea major.
Atlantii cunosteau radioul, care era folosit doar pentru stiri si emisiuni informative. Se transmiteau de asemenea informatii de interes local pentru principalele colonii. Totodata era cunoscuta si televiziunea. Doar in Capitala erau putine aparate, fabricate de extraterestrii. Niciodata televiziunea si radioul nu erau folosite pentru distractie.
Locuitorii Atlantidei aveau statul si capitala situate pe o insula mare si joasa in zona Bahamas. Orasul era foarte jos, pe malul apei (lucru scris si de Platon), insula lor fiind destul de mlastinoasa. Clima era rece si foarte umeda, aproape tot timpul anului putand fi observata ceata deasa. Atlantii nu suportau soarele si lumina puternica. Ei se hraneau de cele mai multe ori numai cu alge, peste si fructe de mare. Ocazional mai consumau fructe, legume, cereale. Carne se manca doar de 3 ori pe an.
Se poveste ca atlantii aveau pielea verzuie, atingeau o inaltime de pana la 3 metri si aveau parul lung si blond, de regula cret.
Despre distrugerea Atlantidei se crede ca aceasta s-a produs datorita unui conflict cu extraterestrii, care au aflat despre magiile negative pe care le faceau asupra lor. Se crede ca acesti extraterestrii locuiau in interiorul Lunii, de unde au trimis puteri distrugatoare asupra atlantilor.
Toate acestea sunt istorisiri mai vechi sau mai apropiate de timpurile noastre. Dar iata ca exista si unele descoperiri stiintifice despre Atlantida.
Dovezi istorice arata faptul ca in trecut ar fi existat o astfel de insula, arheologii incercand sa o localizeze in teren. Arheologul grec S. Marinatos, a gasit centrul unui mare oras in care casele s-au pastrat cu toate cele 2 sau 3 etaje ale lor, aratand scene din viata de zi cu zi a atlantilor. Au fost gasite aproape intacte mobilierul si vasele de ceramica, insa nici o urma de ramasite omenesti sau bijuterii. Toate acestea au fost descoperite pe mica insula vulcanica Santorini, din Marea Egee. Multi sunt de parere ca acest vulcan a izbucnit, acoperind si scufundand misteriosul continent Atlantida. Cenusa aruncata in urma exploziei ar fi putut acoperi anumite portiuni ale insulei cu un strat de 30 de metri grosime.
Cercetatorul francez Fouque Ferdinand a descoperit pe insula Tera in Marea Egee un oras ingropat in cenusa vulcanica cu o vechime de peste 3000 de ani. Autorii medievali considerau Atlantida drept un loc real, cunoscand povestea acesteia de la geografii arabi. Ei considerau Atlantida o insula minunata, numita ''insula fericitilor'', ''insula celor 7 orase'' sau ''insula Brendan'', toate marcate pe hartile secolelor XIV-XV.
Conform ipotezei susţinute de tot mai mulţi adepţi, din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Şerpilor (foto). Certitudine este doar faptul că pe colţurile de stîncă azi pustii se ridica pe vremuri un superb templu închinat zeului Apollo. Puţini ştiu că însuşi Mihai Eminescu a vorbit în versurile sale de enigmatica Atlantidă din Marea Neagră. „Din Fundul Mării Negre, din înalte-adînce hale/ Dintre stînce arcuite, din gigantice portale/ Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit“. Locuitorii Insulei Şerpilor din antichitate era numiţi Blajini sau Preafericiţi şi erau consideraţi urmaşii atlanţilor. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbrăţişată şi de Robert Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susţine că, în urmă cu circa 7.000 de ani, fîşia de pămînt care separă Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea apei, distrugînd civilizaţia momentului respectiv. Un argument în sprijinul localizării continentului dispărut în spaţiul românesc este şi acela că, în faza de descompunere a imperiului, atlanţii practicau intens sacrificiile umane, obicei sîngeros şi crud pe care-l aveau geto-dacii.
Charles Berlitz a publicat într-una din cărţile sale, „Atlantis, al optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că există şi azi, acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia (foto). De aici, presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor (Albă) unde exista acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o religie bazată pe cultul Soarelui), unul închinat lui Ahile sau chiar mormîntul semizeului. Edificiul antic avea formă pătrată, fiecare latură avînd 29,87 m şi se pare că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul alb nu a fost construit de mîna oamenilor, ci era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost numită Insula Sfîntă. Atlanţii e posibil să fi ajuns şi prin părţile Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Şinca Veche a fost întemeiat de aceeaşi civilizaţie care a ridicat şi Templul Alb din Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut cunoştinţe extraordinar de avansate pe care nu prea avea de unde să le ia decît de la nişte colonizatori, necunoscuţi deocamdată.

Solstitiul de vara

În perioada cuprinsă între 21 iunie şi 23 septembrie, masonii isi inchid lucrarile conform traditiei regulare si intră în vacanţă.

În astronomie, se numesc solstiţii cele două momente din an cînd planul determinat de centrul Soarelui şi de axa de rotaţie a Pamantului este perpendicular pe planul orbitei Pămîntului.
Denumirea de solstiţiu provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) şi stitium, de la verbul sistere (a se opri, a rămîne constant; v. a sista). Spre deosebire de celelalte zile din an, cînd unghiul făcut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimbă semnificativ de la o zi la alta, la solstiţii acest unghi devine staţionar, din cauza inversării sensului său de variaţie.
Anul acesta, la data de 21 iunie, ora 14h 28m , longitudinea astronomica a Soarelui este de 90 grade , el intrind in semnul zodiacal Racul. Este deci momentul solstitiului de vara, ce marcheaza inceputul verii astronomice .
Dupa cum este cunoscut, Pamintul executa atit o miscare anuala de revolutie in jurul Soarelui, cit si o miscare diurna de rotatie in jurul axei polilor terestri. Axa polilor pastreaza (in prima aproximatie) o pozitie fixa in spatiu, ea fiind inclinata pe planul orbitei Pamintului (numit planul eclipticii ) cu 66 grade si 33 minute. Datorita acestui fenomen, cele 2 emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal in decurs de un an, fapt ce genereaza la latitudinile medii inegalitatea zilelor si a noptilor, precum si succesiunea anotimpurilor.
Pentru un observator terestru fenomenul se materializeaza pe sfera cereasca prin miscarea anuala aparenta a Soarelui in lungul eclipticii cu aproximativ 1 grad pe zi, planul eclipticii fiind inclinat fata de cel al ecuatorului ceresc cu 23 grade si 27 minute. La momentul solstitiului de vara, Soarele se va afla deci la 23 grade si 27 minute distanta unghiulara nord fata de ecuatorul ceresc, el descriind miscarea diurna pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului .
Denumirea de solstitiu ("Soarele sta") este data de faptul ca la data respectiva are loc schimbarea gradientului miscarii Soarelui in raport cu declinatiile acestuia. Soarele aflindu-se la culminatie (pentru latitudinea medie a tarii noastre) la 67 grade si 52minute deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15h 32m, durata noptii fiind de numai 8h 28m. Din acelasi motiv, si crepusculul are durata maxima din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeste toata noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor "nopti albe".
Dupa momentul solstitiului de vara, durata zilei va incepe sa scada, iar a noptii sa creasca, timp de 6 luni, pina la 21 decembrie, momentul solstitiului de iarna. Evident, in emisfera sudica a Pamintului fenomenul se deruleaza in sens invers.
Este interesant de amintit faptul ca, bazindu-se pe acest fenomen, invatatul grec Eratostene a reusit sa determine inca din anul 250 i.Ch., cu o precizie remarcabila, lungimea meridianului terestru. Astfel, observind Soarele la momentul culminatiei in ziua solstitiului de vara in orasele egiptene Siena, unde acesta se afla chiar la zenit, si Alexandria, unde Soarele avea o distanta zenitala de 7 grade si 12 minute, si cunoscind distanta terestra intre cele 2 orase, Eratostene a obtinut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operatie geodezica cunoscuta in istorie.
Solstitiul de vara imparte anul in doua, marcand maximul puterii soarelui. Asa cum partea luminata, sau "in crestere", a anului a inceput la Solstiul de iarna, cu cea mai lunga noapte a anului, tot asa acum, cu cea mai lunga zi incepe partea intunecata sau "in descrestere" a anului.
In vechime se credea ca la acest hotar astronomic vara se intoarce cu fata la iarna, pe cer aparand constelatia Gainusa. Este considerat un punct de rascruce, un moment de schimbare a anului, o zi speciala inscrisa sub semnul focului, simbolul soarelui. Aceasta zi a fost determinata empiric prin observarea atenta a reperelor cosmice (rasaritul sau asfintitul astrilor si constelatiilor) si a celor terestre, in special a bioritmurilor stabile ale unor plante (sanziana, dragaica sau iarba Sfantului Ion), pasari (cucul) si insecte (licurici).
Cantecul cucului, orologiu pentru masurarea timpului in calendarul popular, incepe sa fie auzit la Blagovistenie sau Ziua Cucului (25 martie). Pasarea fara cuib isi pierde glasul de Sanziene sau de Sanpetru de Vara, cand, conform traditiei, cucului ii vine de hac un bob de orz.
Truditorii campului stiu ca dupa "Amutitul cucului" nu mai este mult pana la seceris. Caci ziua solstitiului de vara e considerata si sarbatoarea graului, cand se spune ca incepe sa se usuce radacina graului si sa se coaca graul in spic.
In trecut, serbarea solstiului de vara coincidea cu data solstitiului, adica 21 iunie, mai tarziu ceremonialul fiind considerat de catre biserica drept pagan, a fost mutat pe 24 iunie (ziua dedicata Sfantul Ioan Botezatorul).
In cinstea solstitiului de vara se aprind focuri uriase pe culmile dealurilor. Incinsi cu brauri din pelin, oamenii se rotesc in jurul focului, apoi arunca in foc aceste brauri ca sa arda odata cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roti aprinse, simboluri ale Soarelui care se indreapta odata cu vara catre toamna, si care au rolul de a alunga spiritele rele.
Este ziua cand sanziana (dragaica), planta cu flori galbene, frumos mirositoare, cu numeroase utilizari in medicina si cosmetica populara, este in floare. Aceasta planta miraculoasa e culeasa dupa un anumit ritual, in zorii zilei de Dragaica sau Sanziene. Din florile de sanziene si spice de grau se impleteste o cununa care se agata la fereastra, la stalpul portilor, in crucile de hotar si din cimitir ca sa protejeze oamenii, animalele si campurile de stihiile naturii (furtuna, vijelie, grindina, inundatie). Aruncata peste acoperisul casei, cununa indica, in functie de cum va cadea sau se va fixa pe acoperis, daca cel caruia i-a fost menita sau cel care a confectionat-o sau a azvarlit-o va trai sau va muri, daca fata se va casatori in cursul anului si cum ii va fi ursitul (tanar sau batran, frumos sau urat), daca va fi sanatos sau bolnav, daca va avea noroc sau paguba in casa.
Se spune ca licuricii, numiti si facliile padurilor, apar in preajma solstitiului de vara si lumineaza noaptea, de la apusul soarelui pana dimineata.
Lista credintelor si a superstitiilor populare legate de aceasta sarbatoare este foarte bogata:
- se spune ca animalele se strang si stau la sfat; cine le pandeste, le poate intelege graiul si poate afla multe taine
- in aceasta noapte apare floarea alba de feriga care aduce mare noroc celui care o culege; curajosul care va infrunta duhurile care o pazesc, va putea citi gandurile oamenilor si va descoperi comorile ascunse
- se atarna crengi de artar la usi si la ferestre pentru a indeparta fortele malefice
- este de foarte bun augur daca in aceasta zi vezi o furnica rosie
- se spune ca nu este bine ca oamenii sa se trezeasca devreme dimineata, pentru ca pe cer rasare nu un singur soare, ci trei
Nu numai in Romania, ci pe toate continentele exista traditii, ritualuri, credinte si superstitii deosebit de asemanatoare, legate de solstitiul de vara. Este o perioada care abunda in serbari campenesti, ritualuri agrare, targuri, balciuri si iarmaroace. Solstitiul de vara deschide ciclul manifestarilor traditionale estivale.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare a anului, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului inscrisa sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Vechii celti serbau intre 20 si 23 iunie solstitiul, aducand in acest fel multumiri zeitei Litha care asigura fertilitate, bogatie, putere si ordine. Vechii germani, aprindeau focuri pe munte si rostogoleau la vale roti aprinse care simbolizau soarele si pe zeul lor Wotan, in acelasi timp ele avand rolul sa puna pe fuga spiritele rele.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare a anului, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului inscrisa sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Vechii celti serbau intre 20 si 23 iunie solstitiul, aducand in acest fel multumiri zeitei Litha care asigura fertilitate, bogatie, putere si ordine. Vechii germani, aprindeau focuri pe munte si rostogoleau la vale roti aprinse care simbolizau soarele si pe zeul lor Wotan, in acelasi timp ele avand rolul sa puna pe fuga spiritele rele.
La populaţia Samen din zona Arctică există credinţa că, atunci când zeiţa soarelui Beiwe, împreună cu fiica ei Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea goneşte iarna şi aduce din nou vegetaţia primăverii. In cinstea ei, la solstiţiu de vară, pentru ca să-i mulţumească şi s-o facă să mai revină şi în anul următor, populaţia împleteşte din ierburi diferite, coroane denumite „inelele soarelui”pe care le atârnă de uşi şi ferestre şi aprind focuri pe culmi.
Kupalo era zeiţa rusă a solstiţiului de vară şi este reprezentată printr-o păpuşă din paie îmbrăcată în haine de femeie.În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică şi binevoitoare.
In Balcani, aceeaşi păpuşă Kupalo era alcătuită dintr-un mesteacăn, căruia i se tăiau toate crăcile de jos, lăsându-se doar coroana cu frunze care reprezenta capul. Kupalo lua parte în fiecare an la ritualul focului. Femei şi bărbaţi, fete şi băieţi săreau peste un mare foc „al prieteniei” trăgând fiecare în urma lor această păpuşă ce reprezenta zeiţa solstiţiului. A doua zi urma ritualul spălării la care participau toţi locuitorii din satul respectiv. Cu mare alai, păpuşa era dusă până la malul unui râu şi lăsată să fie purtată de ape, credinţa fiind că o dată cu ea vor pleca toate lucrurile rele, boli, necazuri, secetă, neînţelegeri, iar anul care va urma va fi îmbelşugat şi fericit.