Solstitiul de vara

În perioada cuprinsă între 21 iunie şi 23 septembrie, masonii isi inchid lucrarile conform traditiei regulare si intră în vacanţă.

În astronomie, se numesc solstiţii cele două momente din an cînd planul determinat de centrul Soarelui şi de axa de rotaţie a Pamantului este perpendicular pe planul orbitei Pămîntului.
Denumirea de solstiţiu provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) şi stitium, de la verbul sistere (a se opri, a rămîne constant; v. a sista). Spre deosebire de celelalte zile din an, cînd unghiul făcut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimbă semnificativ de la o zi la alta, la solstiţii acest unghi devine staţionar, din cauza inversării sensului său de variaţie.
Anul acesta, la data de 21 iunie, ora 14h 28m , longitudinea astronomica a Soarelui este de 90 grade , el intrind in semnul zodiacal Racul. Este deci momentul solstitiului de vara, ce marcheaza inceputul verii astronomice .
Dupa cum este cunoscut, Pamintul executa atit o miscare anuala de revolutie in jurul Soarelui, cit si o miscare diurna de rotatie in jurul axei polilor terestri. Axa polilor pastreaza (in prima aproximatie) o pozitie fixa in spatiu, ea fiind inclinata pe planul orbitei Pamintului (numit planul eclipticii ) cu 66 grade si 33 minute. Datorita acestui fenomen, cele 2 emisfere terestre sunt iluminate de Soare inegal in decurs de un an, fapt ce genereaza la latitudinile medii inegalitatea zilelor si a noptilor, precum si succesiunea anotimpurilor.
Pentru un observator terestru fenomenul se materializeaza pe sfera cereasca prin miscarea anuala aparenta a Soarelui in lungul eclipticii cu aproximativ 1 grad pe zi, planul eclipticii fiind inclinat fata de cel al ecuatorului ceresc cu 23 grade si 27 minute. La momentul solstitiului de vara, Soarele se va afla deci la 23 grade si 27 minute distanta unghiulara nord fata de ecuatorul ceresc, el descriind miscarea diurna pe un cerc paralel cu ecuatorul, numit tropicul racului .
Denumirea de solstitiu ("Soarele sta") este data de faptul ca la data respectiva are loc schimbarea gradientului miscarii Soarelui in raport cu declinatiile acestuia. Soarele aflindu-se la culminatie (pentru latitudinea medie a tarii noastre) la 67 grade si 52minute deasupra orizontului, durata zilei va avea cea mai mare valoare din an, respectiv 15h 32m, durata noptii fiind de numai 8h 28m. Din acelasi motiv, si crepusculul are durata maxima din an, iar la latitudinile ridicate, crepusculul se prelungeste toata noaptea, locuitorii regiunilor respective fiind martorii frumoaselor "nopti albe".
Dupa momentul solstitiului de vara, durata zilei va incepe sa scada, iar a noptii sa creasca, timp de 6 luni, pina la 21 decembrie, momentul solstitiului de iarna. Evident, in emisfera sudica a Pamintului fenomenul se deruleaza in sens invers.
Este interesant de amintit faptul ca, bazindu-se pe acest fenomen, invatatul grec Eratostene a reusit sa determine inca din anul 250 i.Ch., cu o precizie remarcabila, lungimea meridianului terestru. Astfel, observind Soarele la momentul culminatiei in ziua solstitiului de vara in orasele egiptene Siena, unde acesta se afla chiar la zenit, si Alexandria, unde Soarele avea o distanta zenitala de 7 grade si 12 minute, si cunoscind distanta terestra intre cele 2 orase, Eratostene a obtinut valoarea lungimii cercului meridian. Aceasta a fost prima operatie geodezica cunoscuta in istorie.
Solstitiul de vara imparte anul in doua, marcand maximul puterii soarelui. Asa cum partea luminata, sau "in crestere", a anului a inceput la Solstiul de iarna, cu cea mai lunga noapte a anului, tot asa acum, cu cea mai lunga zi incepe partea intunecata sau "in descrestere" a anului.
In vechime se credea ca la acest hotar astronomic vara se intoarce cu fata la iarna, pe cer aparand constelatia Gainusa. Este considerat un punct de rascruce, un moment de schimbare a anului, o zi speciala inscrisa sub semnul focului, simbolul soarelui. Aceasta zi a fost determinata empiric prin observarea atenta a reperelor cosmice (rasaritul sau asfintitul astrilor si constelatiilor) si a celor terestre, in special a bioritmurilor stabile ale unor plante (sanziana, dragaica sau iarba Sfantului Ion), pasari (cucul) si insecte (licurici).
Cantecul cucului, orologiu pentru masurarea timpului in calendarul popular, incepe sa fie auzit la Blagovistenie sau Ziua Cucului (25 martie). Pasarea fara cuib isi pierde glasul de Sanziene sau de Sanpetru de Vara, cand, conform traditiei, cucului ii vine de hac un bob de orz.
Truditorii campului stiu ca dupa "Amutitul cucului" nu mai este mult pana la seceris. Caci ziua solstitiului de vara e considerata si sarbatoarea graului, cand se spune ca incepe sa se usuce radacina graului si sa se coaca graul in spic.
In trecut, serbarea solstiului de vara coincidea cu data solstitiului, adica 21 iunie, mai tarziu ceremonialul fiind considerat de catre biserica drept pagan, a fost mutat pe 24 iunie (ziua dedicata Sfantul Ioan Botezatorul).
In cinstea solstitiului de vara se aprind focuri uriase pe culmile dealurilor. Incinsi cu brauri din pelin, oamenii se rotesc in jurul focului, apoi arunca in foc aceste brauri ca sa arda odata cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roti aprinse, simboluri ale Soarelui care se indreapta odata cu vara catre toamna, si care au rolul de a alunga spiritele rele.
Este ziua cand sanziana (dragaica), planta cu flori galbene, frumos mirositoare, cu numeroase utilizari in medicina si cosmetica populara, este in floare. Aceasta planta miraculoasa e culeasa dupa un anumit ritual, in zorii zilei de Dragaica sau Sanziene. Din florile de sanziene si spice de grau se impleteste o cununa care se agata la fereastra, la stalpul portilor, in crucile de hotar si din cimitir ca sa protejeze oamenii, animalele si campurile de stihiile naturii (furtuna, vijelie, grindina, inundatie). Aruncata peste acoperisul casei, cununa indica, in functie de cum va cadea sau se va fixa pe acoperis, daca cel caruia i-a fost menita sau cel care a confectionat-o sau a azvarlit-o va trai sau va muri, daca fata se va casatori in cursul anului si cum ii va fi ursitul (tanar sau batran, frumos sau urat), daca va fi sanatos sau bolnav, daca va avea noroc sau paguba in casa.
Se spune ca licuricii, numiti si facliile padurilor, apar in preajma solstitiului de vara si lumineaza noaptea, de la apusul soarelui pana dimineata.
Lista credintelor si a superstitiilor populare legate de aceasta sarbatoare este foarte bogata:
- se spune ca animalele se strang si stau la sfat; cine le pandeste, le poate intelege graiul si poate afla multe taine
- in aceasta noapte apare floarea alba de feriga care aduce mare noroc celui care o culege; curajosul care va infrunta duhurile care o pazesc, va putea citi gandurile oamenilor si va descoperi comorile ascunse
- se atarna crengi de artar la usi si la ferestre pentru a indeparta fortele malefice
- este de foarte bun augur daca in aceasta zi vezi o furnica rosie
- se spune ca nu este bine ca oamenii sa se trezeasca devreme dimineata, pentru ca pe cer rasare nu un singur soare, ci trei
Nu numai in Romania, ci pe toate continentele exista traditii, ritualuri, credinte si superstitii deosebit de asemanatoare, legate de solstitiul de vara. Este o perioada care abunda in serbari campenesti, ritualuri agrare, targuri, balciuri si iarmaroace. Solstitiul de vara deschide ciclul manifestarilor traditionale estivale.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare a anului, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului inscrisa sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Vechii celti serbau intre 20 si 23 iunie solstitiul, aducand in acest fel multumiri zeitei Litha care asigura fertilitate, bogatie, putere si ordine. Vechii germani, aprindeau focuri pe munte si rostogoleau la vale roti aprinse care simbolizau soarele si pe zeul lor Wotan, in acelasi timp ele avand rolul sa puna pe fuga spiritele rele.
Traditia si superstitiile au radacini stravechi, fiindca cea mai lunga zi a anului a fost considerata punct de balanta, de rascruce, de schimbare a anului, cand exista un anume moment in care toate stihiile stau in cumpana, o zi a absolutului inscrisa sub semnul focului care este simbolul soarelui.
Vechii celti serbau intre 20 si 23 iunie solstitiul, aducand in acest fel multumiri zeitei Litha care asigura fertilitate, bogatie, putere si ordine. Vechii germani, aprindeau focuri pe munte si rostogoleau la vale roti aprinse care simbolizau soarele si pe zeul lor Wotan, in acelasi timp ele avand rolul sa puna pe fuga spiritele rele.
La populaţia Samen din zona Arctică există credinţa că, atunci când zeiţa soarelui Beiwe, împreună cu fiica ei Neida, iese la plimbare pe bolta cerului într-o sanie trasă de reni albi, ea goneşte iarna şi aduce din nou vegetaţia primăverii. In cinstea ei, la solstiţiu de vară, pentru ca să-i mulţumească şi s-o facă să mai revină şi în anul următor, populaţia împleteşte din ierburi diferite, coroane denumite „inelele soarelui”pe care le atârnă de uşi şi ferestre şi aprind focuri pe culmi.
Kupalo era zeiţa rusă a solstiţiului de vară şi este reprezentată printr-o păpuşă din paie îmbrăcată în haine de femeie.În cinstea ei se făceau mari focuri, pentru ca ea să fie darnică şi binevoitoare.
In Balcani, aceeaşi păpuşă Kupalo era alcătuită dintr-un mesteacăn, căruia i se tăiau toate crăcile de jos, lăsându-se doar coroana cu frunze care reprezenta capul. Kupalo lua parte în fiecare an la ritualul focului. Femei şi bărbaţi, fete şi băieţi săreau peste un mare foc „al prieteniei” trăgând fiecare în urma lor această păpuşă ce reprezenta zeiţa solstiţiului. A doua zi urma ritualul spălării la care participau toţi locuitorii din satul respectiv. Cu mare alai, păpuşa era dusă până la malul unui râu şi lăsată să fie purtată de ape, credinţa fiind că o dată cu ea vor pleca toate lucrurile rele, boli, necazuri, secetă, neînţelegeri, iar anul care va urma va fi îmbelşugat şi fericit.